luni, 17 septembrie 2012

Intrăm în legalitate de la anu’!

Potrivit art.73 din Legea nr.35/2008 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – cu modificările şi completările efectuate prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – prevederile „referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu alegerile parlamentare 2012” (alin.1). Iar potrivit art.22 din lege „Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral…” (alin.3).
Reamintesc că datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral, care urmau a se aplica cu începere de la data de 30 mai 2012, au fost vehement contestate cu prilejul referendumului naţional din 29 iulie 2012. M-am întrebat dacă aceasta s-a datorat refuzului domnului Ioan Rus de a modifica numărul de 18.292.514 persoane cu drept de vot comunicate în 24 iulie de oficialii Ministerului Administraţiei şi Internelor, deci anterior referendumului naţional din 29 iulie 2012? Or „scrupulozităţii” Curţii Constituţionale care a cerut Guvernului să-i transmită până la 31 august 2012 listele electorale permanente actualizate în baza cărora urma să se desfăşoare referendumul din 29 iulie 2012? S-a dovedit până la urmă că motivul real al contestării datelor şi informaţiilor „destinate exclusiv proceselor penale” s-a datorat exclusiv inexistenţei la acea dată a Registrului electoral (care se „întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an” de către Autoritatea Electorală Permanentă).
Aşa arătam într-un alt articol, Guvernul nu poate pune la dispoziţie listele electorale permanente care, potrivit art.26 alin.1 din lege: „…se întocmesc de către primarul comunei, oraşului sau municipiului ori al sectorului municipiului Bucureşti, după caz, pe baza datelor şi informaţiilor cuprinse în Registrul electoral…”. Şi asta pentru simplul motiv că Registrul electoral nu a fost finalizat (dară-mi-te actualizat) nici până în ziua de azi.
Ulterior însă, Guvernul se orientează rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – modifică art.73 alin.1, după cum urmează: „prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Totodată, pentru ca tacâmul să fie complet, prin aceeaşi ordonanţă de urgenţă privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată – Guvernul precizează în art.73 alin.2 al legii electorale că prevederile art.26 privind listele electorale, cuprinzând „cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral” se aplică în mod corespunzător cu excepţia „Prevederile(lor) art.26 alin.(1), (4) şi (5) care se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Cu alte cuvinte, ele se aplică numai proceselor electorale ulterioare datei de 1 ianuarie 2013…
În concluzie, abstracţie chiar făcând de înverşunarea cu care unii nu renunţă în ruptul capului nici post-referendum la realizarea visului neconstituţional ce le produce frisoane: demiterea Preşedintelui ales, este limpede că prin această ultimă „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul nu are de gând să asigure baza de date centralizată în Registrul electoral naţional în vederea asigurării cadrului de legalitate în care ar urma să se desfăşoare procesul electoral din decembrie 2012.
Aşadar, există o perspectivă de legalitate: la anu'... şi după muuulţi ani!

 

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Modificarea modificărilor


În articolul postat ieri, pornind de la faptul că ne despart doar câteva luni de data alegerilor parlamentare din toamnă, am gândit că este util ca cetăţenii români cu drept de vot, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, să ia cunoştinţă despre datele şi informaţiile conţinute în „Registrul electoral naţional” destinate proceselor electorale „şi care urmează a se aplica începând cu alegerile parlamentare din anul 2012”.
Cum Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului nu stabileşte data alegerilor parlamentare „din anul 2012”, am dedus din coroborarea textelor titlului I al legii electorale, cu modificările şi completările publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, că datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral „au intrat în vigoare cu începere de la data de 30 mai 2012 şi, pe cale de consecinţă, Registrul electoral naţional era în fiinţă la data referendumului din 29 iulie 2012”. Greşit!
Registrul electoral naţional, potrivit obligaţiei statornicite de lege în art.22 alin.3, potrivit căruia „Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an…”, nu este „în fiinţă” nici până în ziua de azi, dar, vorba ardeleanului, „nu-i bai!”, e timp suficient până în anul… 2013. Pentru simplul motiv că prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, prevederile art.73 alin.1 se modifică după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013…”.
Această din urmă modificare a Legii nr.35/2008 prin OUG nr.46/2012 – contrasemnată de: ministrul administraţiei şi internelor, Mircea Duşa; ministrul delegat pentru administraţie, Radu Stroe; p. preşedintele Autorităţii Electorale permanente, Dan Vlaicu, vicepreşedinte; secretarul general al Guvernului, Ioan Moraru; Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice, Florin Georgescu – explică de ce ministrul administraţiei şi internelor de atunci, dl. Ioan Rus, a preferat să-şi dea demisia de onoare, precum şi de ce un judecător al Curţii Constituţionale, dna Aspazia Cojocaru, potrivit căreia „după mine, trebuia anulat referendumul pentru că totul s-a bazat pe date false”, nu a putut prevedea „tratamentul” la care a fost supusă ulterior acestei declaraţii.
Mărturisesc că menţionata inginerie a modificării modificărilor anterioare a Legii nr.35/2008 nu explică laşitatea amânării pronunţării Curţii Constituţionale asupra rezultatului referendumului încă din şedinţa din 2 august 2012.

marți, 11 septembrie 2012

Da’ cu imunitatea ce-aţi avut?


De la bun început mărturisesc că am fost preocupat de problema imunităţii parlamentare şi, de câte ori am avut ocazia, mi-am exprimat punctul de vedere. Acum, pentru a nu vă mai reţine atenţia cu chestiuni juridice, vă asigur deosebit de interesante, şi pentru a fi pe înţelesul celor care din păcate nu ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Iar pentru a afla, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.1 tratează imunitatea parlamentară („imunitatea profesională” sau „iresponsabilitatea politică specială”), în vreme ce art.72 alin 2 şi 3 soluţionează chestiunea inviolabilităţii parlamentare („imunitatea neprofesională” sau „imunitatea procesuală”), respectiv garanţiile procesuale derivând din imunitate.
Potrivit art.72 alin.1 din Constituţie, „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Arătam că imunitatea consacrată în acest text nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de alegători. Nu trebuie să fi expert în materie pentru a înţelege că acest articol, respectiv art.72 alin.1, reprezintă esenţa imunităţii parlamentare, care trebuie să apere, nu persoana, ci calitatea acesteia. Deci, ea nu poate funcţiona ca o „umbrelă” sau, dacă vreţi, ca o pavăză împotriva aplicării legii. Orice membru al legislativului este, înainte de toate, cetăţean al acestei ţări care trebuie să răspundă, egal în drepturi cu toţi ceilalţi, pentru faptele sale dacă ele se constituie într-o infracţiune, cu trimitere la legea penală. Nu s-a dorit sustragerea parlamentarului, indiferent cărui partid i-ar aparţine, de la rigorile legii, ci doar deplina libertate a opiniei politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama ca cineva ar avea posibilitatea să-l supună la presiuni sau împotriva sa să se comită abuzuri. Din păcate, lucrurile s-au extrapolat şi, indiferent de delictul de care se face vinovat, întâlnim cazuri când parlamentarul respectiv se grăbeşte să fluture, zor nevoie, steagul imunităţii.
Articolul 72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu face decât să reglementeze „imunitatea procedurală”, care se referă numai la fapte străine exercitării mandatului (incriminate în Codul penal şi legile penale speciale), altele deci decât cele care derivă din opiniile emise „în exercitarea mandatului”. Citez: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (alin.2); „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri (alin.3)”.
După această disertaţie teoretică, să vedem şi cum stau exact lucrurile în practică.
-   La începutul lunii aprilie, DNA a sesizat procurorul general să solicite Camerei Deputaţilor declanşarea procedurilor pentru obţinerea cererii de urmărire penale faţă de Borbely Laszlo, deputat şi ministru al Mediului, pentru două infracţiuni de trafic de influenţă şi fals în declaraţiile de avere, în formă continuată.
-   În 10 august, Parchetul ÎCCJ a cerut Camerei Deputaţilor avizul pentru începerea urmăririi penale a fostului ministru al Administraţiei Victor Paul Dobre, care, alături de secretarul de stat Ioan Căbulea, au înaintat Curţii Constituţionale o adresă prin care precizau că MAI nu-şi poate asuma numărul de alegători.
Rezultă din cele ce preced că scopul inviolabilităţii parlamentare („imunitate neprofesională” sau „imunitate procedurală”) consacrate în art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie este de a împiedica ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Inviolabilitatea parlamentară referitoare la fapte străine mandatului nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul începerii urmăririi penale („dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”), şi nici momentul urmăririi şi trimiterii în judecată penală („numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”). În fine, potrivit aceluiaşi text de lege, competenţa de a judeca faptele penale străine mandatului comise de un parlamentar aparţine instanţei supreme („competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”).
În caz de infracţiune flagrantă – precizează legiuitorul constituant în art.72 alin.3 – „Deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei” fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. În această din urmă situaţie „ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei” (s.n.). Iar „În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (s.n.).
Hai să zicem că parlamentarii noştri, învestindu-se cu menţionatele solicitări, nu au dorit să transpună în viaţă principiile Constituţiei – deşi este de presupus că până la această dată au înţeles că în afară de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice – dar nu înţeleg nici în ruptul capului cum Camera Deputaţilor s-a învestit şi a respins, azi, solicitările de aprobare a începerii urmăririi penale împotriva foştilor miniştri Laszlo Borbely şi Victor Paul Dobre pentru infracţiuni străine exercitării mandatului.

duminică, 2 septembrie 2012

Dincolo de silă


Nu-mi mai fac iluzii asupra moralităţii unei puteri care joacă, de câteva luni, comedia democraţiei. Îmi închipuiam însă că există în acest regim şi oameni, inteligenţi, care-şi pun problema că ar trebui salvate, măcar, aparenţele şi pricep că lipsa de scrupule, prea afişată, distruge orice urmă de credibilitate. Ei, bine, m-am înşelat.
Reamintesc aici numai că, referitor la condiţiile stabilite de lege (Constituţia, revizuită în 2003, şi Legea nr.47/1992, republicată în 2010) privind valabilitatea referendumului naţional pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui României – aşa cum subliniam în suita de articole dedicate acestui subiect – am tot sperat că după ce Curtea se va „hotărî” să curme starea de incertitudine şi, implicit, prelungirea crizei politice şi aruncarea economiei României într-un vârtej periculos, mascarada mimării democraţiei va lua sfârşit. Nu a fost să fie aşa. Dând curs incitării publice potrivit căreia „dacă cei 7,4 milioane de români, care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, vor vedea că nu este luat în seamă votul lor, atunci nu le rămâne decât să iasă în stradă”, purtătorii de „cabală vopsită civic” au reuşit să scoată în stradă sute de oameni cu intenţia vădită de a influenţa decizia finală a Curţii Constituţionale. Ceea ce nu a fost să fie! Ulterior, în ciuda supărării dlui Ghişe pe colegii săi din coaliţia guvernamentală care, exceptând cei 20 de liberali care au părăsit lucrările în semn de protest, au respins aberantele sale propuneri legislative, potrivit cărora „Băsescu a fost demis de popor”, Parlamentul a luat act de hotărârea Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendumul naţional, Curtea a constatat că a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional, dar nu şi realizarea pragului electoral, condiţie de fond stabilită de lege pentru ca referendumul să fie valabil. Sub acest ultim aspect, constatând că cele 7.403.836 persoane care au votat pentru demiterea Preşedintelui României reprezintă doar 40,47% din totalul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, adică sub pragul electoral de 50%+1 (respectiv, 18.292.464:2+1), Curtea a concluzionat că nu este îndeplinită „condiţia de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru ca referendumul să fie valabil”. Mai limpede, nici că se putea! Limpede a fost însă doar pentru cei aprox. 60%, adică 10.201.449 români înscrişi pe listele electorale permanente (respectiv, 9.146.232 de cetăţeni cu drept de vot care nu s-au prezentat la urne intuind intenţia guvernanţilor, plus 943.375 care au votat „NU”, plus cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate).
Gravă în cazul de faţă nu este tentativa de compromitere a Preşedintelui Traian Băsescu, care nu este la prima situaţie de acest fel. Gravă, extrem de gravă, este compromiterea Curţii Constituţionale prin dezvăluiri tendenţioase din trecutul celor şase judecători ai Curţii care s-au pronunţat pentru invalidarea referendumului, prin expunerea publică a unor panouri reprezentând portretele acestora însoţite de îndemnul „Scuipaţi-i pe unde îi vedeţi!” care, inflamând la maximum opinia publică, are şi „meritul” de a produce greaţă. În fine, cum altfel ar putea fi definită „ancheta” dominată de la un cap la altul de obsesiva preocupare a realizatorului unei emisiuni TV de a demonstra că Preşedintele suspendat merită nu numai să fie demis, dar şi arestat şi executat. Diagnosticul pus de utilizatorii Facebook este, din acest punct de vedere, de o exactitate uluitoare: „un întreg circ cu demascări comuniste”. Am reexaminat toate acestea cu nedisimulată silă.
Aseară am privit cu atenţie feţele incitaţilor „revoltaţi” prezenţi în stradă, în imediata apropiere a Casei Domnului în care părintele miresei îşi conducea fiica la altar şi care scandau aceeaşi lozincă a demiterii sale „prin voinţa poporului” însoţite de necreştineasca urare adresată mirilor a „casei de piatră… cu gratii” şi alte măscări. Şi aceasta fără să tresară, fără să le pese de consecinţe, cu o lipsă de sfială care m-a îngrozit. Ce să spun după asta? „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”? Ori, vorba lui Octavian Paler, „aşteptând o resurecţie morală care să ne facă mai buni pe toţi, ne-am dovedit nişte caraghioşi?” Deocamdată nu fac decât să citez versurile nemuritorului Eminescu: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni”…
Se pare că toate discuţiile, din ultimii ani, pe tema normalizării existenţei noastre au însemnat pierdere de vreme. În final, mă raliez din nou cugetării lui Octavian Paler: „…mi-e silă, în această clipă, inclusiv de uşurinţa ridicolă cu care mi-am imaginat că ne-am săturat să trăim în mocirlă” (România Liberă, din 3 august 1993).