marți, 29 ianuarie 2013

Imunitatea parlamentară şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale



Dintr-o regretabilă eroare, redacţională sau cine mai ştie de ce fel, s-a dedus de unii politicieni că articolul 72 din Constituţie – respectiv toate cele trei alineate din cadrul aceluiaşi articol titrat drept „Imunitatea parlamentară” – ar acorda membrilor Parlamentului o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, acreditându-se ideea că deputatul sau senatorul se poate ascunde oricând şi oricât sub poalele acestei cauze de iresponsabilitate politică şi, de acolo, poate face în linişte„sâc-sâc” organelor abilitate să cerceteze şi să sancţioneze eventualele infracţiuni săvârşite de parlamentari. O asemenea atitudine, de persiflare a imunităţii parlamentare şi a limitelor ei fireşti, nu face decât să erodeze acest mijloc, perfect democratic, acordat de electorat reprezentanţilor săi din cadrul puterii legislative.
Din păcate, puţini ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Iar, pentru a afla, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.1 din Constituţie tratează imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), în vreme ce art.72 alin.2 şi 3 soluţionează garanţiile procesuale prevăzute de legea penală, în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean.

I. În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară, Constituţia admite în cuprinsul articolului 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Imunitatea consacrată în alineatul 1 al art.72 din Constituţie nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte voturile şi opiniile politice exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară se rezumă numai la acele fapte ilicite care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului parlamentar şi pentru care deputaţii şi senatorii ar putea fi traşi –atenţie! – la răspundere juridică (adică penală, civilă, disciplinară ori contravenţională).
Reamintesc că, potrivit art.30 din Constituţie, libertatea de exprimare a opiniilor, prin viu grai, prin scris, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, este inviolabilă (alin.1). Acelaşi articol precizează însă că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (alin.6).
Cum însă justificarea imunităţii parlamentare derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor politice de membrii Parlamentului, această excepţie de la limitarea constituţională a libertăţii de exprimare este admisă în toate ţările cu regim parlamentar.
Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele ilicite săvârşite în timpul exercitării acestuia. Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile ori voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de această imunitate.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite fapte ilicite (calomnie, insultă, în febra dezbaterilor parlamentare), derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care – potrivit Constituţiilor noastre din 1886 şi 1923 – „nu poate fi urmărit sau prigonit”. Dar ea este şi relativă,fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii expres prevăzute de lege. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un ministru sau un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Ea se aplică chiar dacă opinia din care a rezultat fapta ilicită nu era în legătură cu chestiunea ce se dezbătea şi chiar dacă a fost formulată cu intenţia de a calomnia, insulta sau ofensa pe cineva. Dar dacă, aflat într-un restaurant sau oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi atrage responsabilitatea civilă. Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exerciţiul mandatului său. Mai mult chiar, atunci când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază, insultă sau instigă pe altul prin opiniile exprimate chiar în Parlament, este posibilă sancţionarea lui prin măsuri disciplinare, pa care comisia de disciplină a corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Aşadar, imunitatea consacrată în art.72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor politice în cursul îndeplinirii mandatului parlamentar, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează, automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei.

II. Articolul 72 alin.2, în prima sa parte, precizează că „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, ...”. În partea finală a aceluiaşi text legiuitorul constituant găseşte de cuviinţă să adauge: „dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, adăugire pe care unii s-au grăbit să califice ca fiind o prelungire a imunităţii parlamentare.
Aşadar, pentru faptele ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Acest articol (care se referă la fapte străine exercitării mandatului) nu face decât să reglementeze garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Aceste garanţii sunt prevăzute de legea penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean. Scopul acestor garanţii este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice.
Aşa de pildă, potrivit art. 23 din Constituţie: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile” (alin.1); „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege” (alin.2).
În acest sens, potrivit art.100 din Codul de procedură penală, percheziţia poate fi domiciliară sau corporală (alin.1 şi 2); cea domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, în cursul urmăririi penale,la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii, care emite autorizaţia de percheziţie (alin.3). Măsura reţinerii, pe o durată de cel mult 24 de ore, poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală față de învinuit sau inculpat în cazurile prevăzute în art.148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, cu procedura prevăzută de art.143 şi 144 din C.proc.pen. În fine, măsura arestării preventive a învinuitului în cursul urmăririi penale ori a inculpatului în cursul judecăţii poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri prevăzute în art.148 C.proc.pen.: învinuitul sau inculpatul a fugit ori s-a ascuns; a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara; există date că a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă etc.
Este deci limpede că „protecţia” la care se referă art.72 alin.2 din Constituţia României sub forma garanţiilor procedurale ale libertăţii individuale nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poate fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei din care face parte.
Iar „încuviinţarea” – în concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor – ar „trebui însoţită de probele relevante, puse la dispoziţie de Parchet”. Cu alte cuvinte, Comisia de imunităţi nu l-ar da pe mâna Parchetului pe respectivul parlamentar, citez:„decât după ce îl judecă pe baza dovezilor”. Greşit!!! Căci aceasta ar însemna că respectiva comisie parlamentară să se substituie astfel justiţiei, ceea ce reprezintă o grosolană încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

III. Potrivit art.72 alin.3, „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.
Această din urmă precizare din finalul art.72 alin.3, în sensul căreia, în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune imediat revocarea acestei măsuri”, contravine flagrant prevederilor art.23 potrivit căruia „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”,adică numai în cazurile şi procedura prevăzută de legea penală.
Pe de altă parte, nu vedem cum pentru reţinere ar putea Camera să dispună revocarea acestei măsuri care – cum arătam mai sus – nu poate fi luată decât în condiţiile prevăzute în art.143 C.proc.pen. şi există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 din acelaşi cod. Potrivit textelor menţionate, „Măsura reţinerii – care poate dura cel mult 24 de ore – poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”.



Iată motivele pentru care înclin să îmbrăţişez părerea încă din 2009 a Preşedintelui României potrivit căreia: „Maximizarea protecţiei politice deja existente, a protecţiei asigurate pentru opiniile şi convingerile politice, pentru deciziile aleşilor naţiunii trebuie însoţită de eliminarea protecţiei pentru fapte de ordin penal. Egalitatea impune o asemenea soluţie. Egalitatea şi mai ales democraţia. O impune şi simţul elementar al dreptăţii. N-am întâlnit vreun cetăţean român care să creadă altceva despre imunitatea la fapte penale a aleşilor”.

vineri, 25 ianuarie 2013

Nu uitaţi judecătorul de instrucţie

Zilele trecute, am aflat că domnul Prim-ministru – convins fiind că judecătorii şi procurorii nu au, potrivit Constituţiei şi Legii de organizare judiciară, un statut complet diferit – a sugerat ministrului justiţiei să pună capăt, o dată pentru totdeauna, statutului ambiguu al Ministerului Public. Această intenţie nu poate fi decât bine venită, mai ales că în Constituţia din 2003, art. 131 şi 132, referitoare la rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, lasă loc de prea multe interpretări. Dar iată că – din păcate, iar apare un „dar” –, cu prilejul „modernizării” Legii nr.92/1992 „pentru organizarea judecătorească” prin Legea nr.304/2004 „privind organizarea judiciară”, fostul ministru al justiţiei a propus ca România să aibă 16 procurori generali, câte unul pentru fiecare Curte de Apel. Nu este cazul, credeţi-mă, să bănuiţi că domnul Valeriu Stoica s-ar fi lăsat sedus şi el de moda clonării, care, cum bine ştiţi, face furori în opinia publică mondială şi nu numai, ajungându-se până acolo încât s-a enunţat posibilitatea clonării a însuşi mumifiatului Vladimir Ilici Lenin. Adică a însuşi părintelui Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dar, cum spuneam cu ceva vreme în urmă*, lucrurile nu stau chiar aşa. Motiv pentru care, tocmai pentru a lumina unele dintre neclarităţile de până acum, permiteţi-mi să vă îndemn să ne aruncăm o privire în „bătrânul” nostru Cod de procedură penală din anul 1937 şi în Legea de organizare judecătorească din acea vreme.
În speţă, iată care era compunerea fiecărui parchet: la tribunale cu o secţiune - dintr-un procuror şef şi un substitut; la tribunalele cu mai multe secţiuni, dintr-un prim-procuror şi un număr egal de procurori; la curţile de apel - atenţie, dintr-un procuror general care se desemnează prin delegaţie dintre consilierii Curţii; la Curtea de Casaţie – vă rog să citiţi „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” – dintr-un procuror general şi 6 procurori de secţiuni.
Sigur că desemnarea celor 16 procurori generali ar avea şanse de reuşită, cu o condiţie însă pe care regret că trebuie să o spun. Se pare că domnul Valeriu Stoica a uitat. Cine este, concret, titularul dreptului de priveghere şi control? Fiecare din cei 16 procurori generali, toţi laolaltă ori un terţ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în vechea legiuire, citez: „Ministerul Public este organizat în mod ierarhic; şeful suprem este ministrul justiţiei” - art. 66 din Codul de procedură penală şi art. 44 din Legea de organizare judecătorească, ambele din 1937.
Şi a nu se uita că instituţia Ministerului Public, de origine franceză, este adevărat, a fost introdusă în Muntenia prin Regulamentul Organic din 1832, iar în Moldova, după Unire, în baza Legii din 26 martie 1862. Într-un cuvânt, dacă şefia poate să fie împărţită la 16 persoane, nu acelaşi lucru se poate face şi cu responsabilitatea. Altminteri, toată strădania ministrului justiţiei, care ar refuza să fie şeful suprem al Ministerului Public, s-ar rezuma la o simplă clonare.
Aş mai sugera însă şi o altă posibilitate, ce se regăseşte în alte legislaţii, şi anume aceea că procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar putea fi unul dintre adjuncţii ministrului justiţiei.
În final, şi cu asta închei, aş reaminti actualului ministru al justiţiei, dna prof.univ.dr. Mona Pivniceru, de promisiunea fostului ministru al justiţiei, prof.univ.dr Valeriu Stoica, de a reintroduce instituţia „judecătorului de instrucţie”. Iar calitatea de „magistrat” a judecătorului de instrucţie este indiscutabilă. Căci, potrivit principiului constituţional al independenţei judecătorilor, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3), în vreme ce „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art.132 alin.1). Tot astfel, potrivit legii fundamentale, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art.126 alin.1), în vreme ce „Parchetele funcţionează pe lângă (deci nu „în cadrul”, n.n.) instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii” (art.131 alin.3). Pe cale de consecinţă, calitatea de „magistrat” a procurorului este discutabilă, el acţionând în ipostaza de agent guvernamental „sub autoritatea ministrului justiţiei”.
Abia atunci, după reintroducerea instituţiei „judecătorului de instrucţie” – departe de mine gândul de a minimaliza cumva meritul „cruciadei anticorupţie” – de-abia atunci, spuneam, se va vorbi de o adevărată, devastatoare, acţiune românească „Mâini curate”. 

* Monitorul Oficial nr. 75 din 15 mai 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Dreptul la imagine


În urmă cu ceva vreme, prin 1995, filarea şi fotografierea unui ziarist pe celebra „Terasă Anda” a stat în atenţia comisiei parlamentare însărcinate cu supravegherea activităţilor S.R.I. La capătul unei îndelungate, sinuoase şi, mai presus de orice, inutile investigaţii şi deliberări, membrii acesteia au ajuns – stupefiant – în unanimitate, la concluzia că fapta celor doi sereişti nu constituie o încălcare a legii (!).
Este o chestiune de elementară şi decepţionantă morală politică, dar nu asupra ei doresc să mă opresc acum. Ceea ce mă interesează este o chestiune pur juridică şi anume, dacă luarea imaginii unei persoane, fără acordul acesteia, constituie sau nu o faptă ilicită. Enunţul acestui subiect derivă din principiul constituţional (art.26 alin.2) potrivit căruia: persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, adică inclusiv de propria sa imagine. Evident, de vreme ce intimitatea vieţii private presupune printre altele şi respectarea dreptului la propria sa imagine. Astfel cum s-a relevat în doctrină, în lipsa unui act normativ care să reglementeze concret faptele de natură a leza dreptul la imagine, încălcarea acestui drept este posibilă şi în cazul captării, conservării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a unei persoane, făcută prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii, filme imprimate, emisiuni de televizor etc. (a se citi şi Dreptul la propria imagine). Oricare din aceste modalităţi de a încălca dreptul la imagine, chiar fără să ajungă la cunoştinţa publicului, prejudiciază totuşi persoana în cauză.
Îmbrăţişând fără rezerve ideea că „S.R.I. nu a încălcat legea”, este limpede că onorabilii membri ai comisiei parlamentare au ignorat litera şi spiritul Constituţiei. Oare pentru domniile lor Constituţia nu e lege? Dumnealor ar fi trebuit să ştie că potrivit legii fundamentale a ţării nimănui nu‑i este permis să fixeze imaginea unei persoane fără consimţământul ei. Rezultă deci neîndoios că, indiferent că este vorba de fapte de captare, conservare şi difuzare a imaginii unei persoane ori de fapte de montaj , toate acestea sunt ilicite în lipsa acordului persoanei vătămate.
Subliniez că nu este vorba de o interpretare personală sau subiectivă a Constituţiei, ci de idei însuşite de majoritatea covârşitoare a specialiştilor care susţin, cu deplină îndreptăţire, că „luarea imaginii unei persoane care se află într-un loc privat nu este posibilă fără acordul expres sau tacit, situaţie similară cu cea în care persoana se află într‑un loc public, dar nu desfăşoară activitate publică” (în revista „Dreptul” nr.5-6/1993). Au avut cei doi sereişti acordul ziariştilor filmaţi pe ascuns, într-un moment când aceştia îşi beau în tihnă cafeaua ca simpli particulari? Or, poate, în cadrul acelui moment de destindere, ziariştii au lezat „drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”? Categoric, nu! Şi atunci iarăşi m-am întrebat cum şi-au permit membrii comisiei S.R.I. să susţină că legea nu a fost încălcată. A fost încălcată şi încă grosolan! Este o realitate căreia numai cu rea-credinţă i te poţi sustrage, deformându-i abuziv sensul.
Regretabil este însă altceva. Şi anume faptul că, deşi dreptul la propria imagine şi-a găsit consacrarea chiar în legea fundamentală, protecţia juridică a persoanei în ce priveşte acest drept este insuficientă. Este evident că, pe lângă o protecţie civilă (ceea ce atrage, în prezent, doar aplicarea dispoziţiilor art. 1349 C.civ.), se impune şi o protecţie penală, prin incriminarea acelor fapte care compromit dreptul la imagine. Important este însă că, chiar şi în aceste condiţii, fapta prin care se încalcă acest drept constituie totuşi un delict civil.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

GARANTUL INDEPENDENŢEI JUSTIŢIEI

Ceea ce vom semnala aici, credeţi-mă, nu este o simplă difuzare de informaţii şi nici un atac politic.
Din păcate, cei care nu cunosc principiile organizării judecătoreşti sunt tentaţi să mute disputa privind Consiliul Superior al Magistraturii pe tărâm politic, în ciuda faptului, de exemplu, că 46 de instanţe (care sunt apolitice!) cer revocarea judecătorului care pledează pentru numirea unui procuror în fruntea Consiliului Superior al Magistraturii.
Voi încerca să vă explic de ce unii insistă – pe bună dreptate – pe ideea conducerii CSM-ului de către un judecător. Cum arătam pe larg în articolul Ce este şi cum funcţionează în România inamovibilitatea judecătorilor, judecătorii se bucură de inamovibilitate, în vreme ce procurorilor le este recunoscută doar stabilitatea, noţiune vidată, practic, de conţinut. Cele două categorii de „magistraţi” au, potrivit Constituţiei şi legii de organizare judiciară, un statut complet diferit. Şi nu este normal ca „garantul independenţei justiţiei”, aşa cum defineşte Constituţia CSM-ul, să fie condus de un procuror, amovibil, care se „bucură” doar de stabilitate.
Ministerul Public are o activitate independentă în cadrul sistemului judiciar, intrând în componenţa Guvernului, pentru că, într-adevăr, el are o poziţie de apărare a intereselor generale ale societăţii, în calitate de agent guvernamental. Dispoziţiile art. 131 din Constituţie, plasând Ministerul Public între autorităţile puterii judecătoreşti, iar pe procurorii constituiţi în parchete „sub autoritatea ministrului justiţiei”, creează însă o stare de ambiguitate în realizarea înfăptuirii justiţiei în numele legii. Căci, potrivit principiului constituţional al independenţei judecătorilor Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3), în vreme ce „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art.132 alin.1). Tot astfel, potrivit legii fundamentale „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art.126 alin.1), în vreme ce „Parchetele funcţionează pe lângă (deci nu „în cadrul”, n.n.) instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetarea penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii” (art.131 alin.3). Legea privind organizarea judiciară nr.304/2004 precizează că „Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice” (art.59 alin.4).
Pe cale de consecinţă, plasarea Ministerului Public, parte a Executivului, şi a procurorilor constituiţi în parchete „sub autoritatea ministrului justiţiei”, membru marcant al Guvernului, constituie o gravă abatere de la principiile pe care se întemeiază organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti.
În fine, calitatea de „magistrat” a procurorului este discutabilă, el acţionând în ipostaza de agent guvernamental, care reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ceea ce îi atribuie ipso facto, într-o măsură apreciabilă, culoarea politică a Executivului pe care îl serveşte.
Aşa fiind, este logic că „procurorii constituiţi în parchete”, în condiţiile Constituţiei şi ale Legii privind organizarea judiciară nr.304/2004, nu ar putea intra în compunerea organismelor puterii judecătoreşti, respectiv „instanţele judecătoreşti” şi „Consiliul Superior al Magistraturii”. Adică singurele îndrituite a exercita „Autoritatea judecătorească”.
Culmea este că în speţă, deşi actualul ministru justiţiei, judecător de carieră, a fost desemnat din rândul tehnicienilor neangajaţi politic, militează în acord cu cei câţiva judecători din CSM pentru conducerea acestui organism de către un judecător de carieră, alţi câţiva judecători din cadrul aceluiaşi organism susţin că această preşedinţie Consiliului se cuvine unui procuror, agent al puterii executive, ceea ce este inadmisibil. Motiv pentru care până acum 46 de instanţe (?!) solicită revocarea partizanilor rocadei la şefia colegiului ce a aparţinut unui judecător în favoarea… unui procuror.
Citiţi şi Ce este şi cum funcţionează în România inamovibilitatea judecătorilor

luni, 7 ianuarie 2013

Ce este „POLIŢIA POLITICĂ”?

"Opinia publică din România a luat act cu satisfacţie de aprobarea raportului întocmit de Comisia de mediere pentru soluţionarea textelor adoptate în redactări diferite de către cele două Camere ale Parlamentului la proiectul de Lege privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică. Toată lumea a răsuflat uşurată – mai puţin membrii fostei poliţii politice bineînţeles – că după atâta aşteptare, amânări şi tergiversări, această lege atât de importantă pentru recăpătarea demnităţii noastre naţionale va fi trimisă, spre promulgare, preşedintelui României. Numai că, surpriză de proporţii, după ce senatorii au votat fără probleme cele 108 propuneri ale Comisiei de mediere ‑ fie textele Senatului, fie cele ale Camerei Deputaţilor şi nu puţine texte comune, rezultate din cele două variante – s-a strecurat în finalul raportului o chichiţă de ultimă oră care amână din nou, pentru a câta oară, promulgarea şi intrarea în vigoare a „legii Ticu”. Astfel, cu de la sine putere, membrii comisiei de mediere au găsit de cuviinţă ca, în final, respectiv la poziţia 109, să introducă un „Articol nou”, şi anume art. 24. Urmarea imediată a acestei nepermise adăugiri – şi păguboasei încăpăţânări a unora de a fi totuşi luată în consideraţie – este faptul că proiectul urmează a fi retrimis spre discutare sub acest din urmă aspect Camerei Deputaţilor, zic unii, ba chiar camerelor reunite, zic alţii. Sigur, însă că, până una alta, mai va până la declanşarea „Dosariadei”.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că „Articol(ul)” nou este, şi-mi pare rău că trebuie s-o spun, o aberaţie juridică de zile mari. Dar iată acest buclucaş art. 24: „Orice alte prevederi legale în vigoare contra reglementărilor prezentei legi privind regimul documentelor nu pot fi invocate pentru a împiedica aplicarea acesteia”. Este de-a dreptul ridicol ca membrii vreunui organism statal să poată interzice cetăţenilor României să invoce prevederile unor alte legi aflate în vigoare.
Ceea ce aduce „nou” varianta textului ce defineşte „poliţia politică”, aflat la poziţia 47, contrazice flagrant raţiunile pentru care art. 2 din aceeaşi lege „asigură dreptul de acces la informaţiile de interes public,... al persoanelor care ocupă următoarele funcţii”. În varianta Senatului, textul prevedea că „Prin poliţie politică se înţeleg acele structuri ale Securităţii create în scopul menţinerii puterii discreţionare a fostului Partid Comunist Român, prin suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Era vorba despre o definiţie a „poliţiei politice” cât se poate de echilibrată, rezultată în urma a numeroase dezbateri, şi care îi incrimina doar pe acei securişti care au acţionat explicit împotriva drepturilor şi libertăţilor funda­mentale ale omului.
Însă să vedem ce au reuşit să scoată membrii Comisiei de mediere din logica şi raţiunea acestui articol: „Prin poliţie politică se înţeleg toate acele structuri ale Securităţii create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Are loc astfel o nepermisă incriminare globală, de-a valma, a tuturor lucrătorilor fostei Securităţi, chiar şi a celor care, de exemplu, au lucrat în domeniul contraspionajului economic sau militar. Domenii care nu au nici un fel de legătură cu poliţia politică şi care fiinţează în toate marile democraţii ale lumii. Iar gafa cu Securitatea a acţionat pentru „instaurarea” puterii totalitar comuniste în România, şi nu după instaurarea forţată a acestei puteri, poate fi privită ca banală eroare de exprimare!
Reţin aici numai că această neaşteptată incriminare in integrum vine la puţin timp de la înaintarea unei propuneri legislative privind modificarea prevederilor Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Pe scurt, proiectul prevede ca doritorii de demnităţi publice din cele enunţate la art. 2 lit. a-z, foşti membri ai poliţiei politice şi persoanele cu antecedente penale să nu poată intra în Parlament. Propunerea legislativă survenită într-un moment în care se vorbeşte atât de asanarea vieţii noastre politice, a fost salutată de mass-media şi de reprezentanţii societăţii civile. Mă întreb dacă, după încriminarea in corpore a fostei Securităţi ca „poliţie politică”, vor mai exista suficienţi susţinători ai modificării şi în acest sens a legii electorale.
Pe de altă parte, încă de la alegerile trecute am constatat cu surprindere că Legea nr. 68/1992 nu cuprinde o interdicţie pentru persoanele cu antecedente penale de a candida. Aşa cum, de pildă, se prevede în Legea pentru organizarea judecătorească. De ce n-ar funcţiona o asemenea interdicţie şi în cazul parlamentarilor. Ar exista un minim de garanţie socială că persoana care aspiră la o demnitate publică se bucură de stima, consideraţia, respectul celor din jur şi care alcătuiesc laolaltă reputaţia (prestigiul) unui om".
(Adevărul – 19 octombrie 1999)
 

joi, 3 ianuarie 2013