vineri, 28 iunie 2013

IMPERATIV


IMPERATIV

 

La orice pas făcut îţi pare
Că alte chipuri întâlneşti
Dar de-l priveşti pe fiecare
Un ins străin cu greu găseşti…
 

Sunt oameni toţi, dar mai ales
Minuni ale naturii vii
Dintr-o poveste cu-nţeles
Născând dureri ori bucurii…
 

Căci deopotrivă îi frământă
Acelaşi dor nestins de viaţă
Muncesc cu sârg, dansează, cântă
Şi unii de la alţii-nvaţă
 

Iubeşte-i deci şi nu uita
Când armonie vrei să sameni
Să fii uman, trăind aşa…
Şi nu neom, urât de oameni!

joi, 27 iunie 2013

Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie




"S-a crezut multă vreme în puterea nelimitată a legilor şi a reformelor politice. S-a crezut că este de ajuns să se voteze o Constituţie, ca o ţară să devină un stat constituţional şi să apară moravuri constituţionale. Experienţa aceasta s-a dovedit însă dezastruoasă".
(Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii)

Imunitatea parlamentară este, în esenţă, o cauză care înlătură incidenţa legii penale. Ea este acordată deputaţilor şi senatorilor şi poartă asupra acelor fapte ilicite ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor, în cursul îndeplinirii mandatului. Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar.
Reamintesc că, potrivit art.71 alin.2 din Constituţie, Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Textul ne arată că imunitatea se aplică membrilor ambelor Camere fără distincţiune, deci şi miniştrilor care sunt membri ai uneia dintre Camere.
Dar, pentru că la noi, ca la nimeni, deşi lucrurile ar trebui să fie cât se poate de clare, conceptul de imunitate continuă să fie un adevărat măr al discordiei pentru clasa politică românească. Absolut toată lumea îşi dă cu părerea – „i-o luăm, i-o dăm, i-o ridicăm, i-o lăsăm” – dar, din păcate, cam puţintei ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Iar, pentru a afla, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.1 din legea fundamentală tratează imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), în vreme ce art.72 alin.2 şi 3 soluţionează chestiunea garanţiilor procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor.
În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară, Constituţia admite în cuprinsul articolului 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Aşadar, imunitatea parlamentară nu adună sub poalele ei orice fapte infracţionale ce ar fi putut fi comise de un parlamentar, ci ea se rezumă numai la acele infracţiuni care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului parlamentar (infracţiuni inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate mai sus – săvârşite în timpul exercitării acestuia. Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile sau voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate.
Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Potrivit art.72 alin.2: Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.
Acest articol nu face decât să reglementeze „inviolabilitatea parlamentară” care se referă numai la fapte străine exercitării mandatului. Scopul acestei inviolabilităţi (imunităţi procedurale) este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice.
Şi atunci stau şi mă întreb, cum de pot înţelege unii că imunitatea parlamentară ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, ar scăpa incidenţei legii penale? Inviolabilitatea parlamentară nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.
Potrivit art.72 alin.3: În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.
Este deci limpede că inviolabilitatea la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţia României nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără încuviinţarea Camerei de care aparţine.

marți, 25 iunie 2013

DILEMĂ ŞI LUMINĂ

 

DILEMĂ ŞI LUMINĂ

 

Nu ştiu de ce, uneori,
Sunt trist…
De parcă o aripă a sufletului
Mi s-a frânt ori s-a topit
În nefiinţă, - pe rugul viu…
Asemeni unui strigăt
Neauzit… nici în pustiu…
Decât de suferinţă!!
Dar, o pasăre gigantă,
Mai albă, mai fină
De cum e spuma mării,
Câmpului vieţii dând roată
Şi glas depărtării
De undeva, de sus
Aproape în şoaptă
Şi în treacăt, într-o zi,
Mi-a spus:
„Luptă, fii tare
Şi uită orice clipă amară,
Iubindu-i pe oameni
Aşa cum se cuvine
Iar eu sunt SPERANŢA
Sădită în tine.”

luni, 24 iunie 2013

Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…

 
Cei vechi ne-au zugrăvit Justiţia ca pe regina virtuţilor. I-au pus pe cap o coroană, pentru a ne da să înţelegem maiestatea şi gloria ce o însoţesc. I-au dat în mână un sceptru, pentru a ne arăta puterea ei absolută. I-au pus pe ochi o bandă, pentru a sugera imparţialitatea faţă de înfăţoşarea persoanelor în sentinţele pe care le dă. Ea nu trebuie să vadă nici prieteni, nici duşmani, nici bogaţi, nici săraci, nici mari, nici mici, decât dreptatea cauzei. I-au mai pus în mâna stângă o balanţă, pentru a exprima echitatea ei inflexibilă, pe care nimic – interesul, protecţia, influenţa, recomandarea – nu o pot scoate din echilibru…
Importantă este însă emanciparea Justiţiei! Mentalitatea comunistă este să-i iei gâtul adversarului, „legal”, cu ajutorul Justiţiei. Puterea bagă Justiţia în joc ori de câte ori încalcă Legea. Astfel, zeiţa cu balanţă poate fi pusă la pământ de orice încălcător de lege, şi nimeni nu se mai miră… Şi să nu uităm spusele lui Pindar… „Justiţia este temelia de neclintit a statelor”.
Dar există o Justiţie şi în actul de justiţie, dacă pot spune aşa, în sensul că Dumnezeu le vede pe toate: cine încalcă legi drepte, de judecată strâmbă va pieri. Cum a fost şi cazul lui Ceauşescu. 

- Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…
- E legată la ochi, ca să fie protejată de „strălucirea” uneia sau alteia dintre părţi. Legile sunt însă aproape de natură. De natura umană. Odată cu apariţia omenirii, a apărut şi nevoia de reglementare a raporturilor dintre oameni. Erau reguli bazate pe experienţă şi bun simţ. Dreptul roman le-a preluat, le-a prelucrat şi le-a dat o formă scrisă. Codul de legi al lui Napoleon e alcătuit pe scheletul dreptului roman şi acest cod, devenit recent Legea nr. 287/2009, e folosit şi azi.
- Apropos, mai poate scăpa câte unul pe motiv că este al doilea Napoleon?
- Nu cred. Dacă i-ar interna pe toţi cei care se cred Napoleon, ar geme Bălăceanca. Grandomania se poate observa şi la mulţi dintre cei aflaţi azi în fruntea bucatelor. Eu cred că, dacă vrei să cunoşti un om trebuie să-l laşi o vreme într-un fotoliu înalt. Dacă nu „creşte” cu câţiva centimetri după ce primeşte o demnitate publică, înseamnă că e un om de treabă.
- V-aţi transformat din acuzator în apărător?
- Un judecător e şi una şi alta. Greşeşte cel la care predomină una dintre laturi. Balanţa din mâna justiţiei trebuie să reprezinte şi echilibrul din sufletul judecătorului, între cele două ipostaze.
- Ca la procesul lui Ceauşescu…
- Mi-a fost greu mie, ca profesionist, să înţeleg care era avocatul, care procurorul. La început, i-am şi confundat, din cauza pledoariilor „pe dos”. Când am acceptat să „rejudec” procesul, am făcut-o pentru a demonstra cum trebuia să decurgă o judecată normală. N-am încercat nici să-l reabilitez, nici să-l îngrop şi mai adânc. Doream să reabilitez ideea de justiţie. Comuniştii s-au folosit deseori de justiţie pentru a-şi rezolva problemele. „Ce mai vrei, te-am omorât legal?”, le puteau spune ei adversarilor.
- Ăsta e păcatul originar al doamnei cu bandaj la ochi?
- Da, de aici pornesc toate necazurile. O „instanţă aeropurtată” s-a lăsat folosită în scopuri politice, a legitimat crima. De ce să nu legitimeze apoi abuzurile, de ce să nu se lase influenţată în procesele civile? Căci o sentinţă pusă în execuţie înainte de expirarea termenului de recurs tot crimă se cheamă. Exista, e drept, o lege care stabilea pedeapsa capitală pentru unele infracţiuni comise în timpul dezastrelor naturale, al războaielor. Dar după proces, nu aşa să împuşti lumea pe stradă. Până şi „savanta”, cu toată incultura ei, avea bunul simţ, de care râdeam atunci, cerând „dovada, dovada”!
- Regimul Iliescu v-a dat dovada separării puterilor în stat?
- Dl. Iliescu a ţinut morţiş să fim colegi de Senat. Personal nu sunt satisfăcut. Am nostalgia profesiei. Ajunsesem să judec la Curtea Supremă, ceea ce reprezintă visul oricărui magistrat. Pentru că am aplicat legea, când s-au judecat candidaturile d-lui Iliescu, în 1990 şi 1992, am fost îndepărtat din magistratură şi împins în politică. Nu cred că Iliescu auzise de Turianu şi se răzbuna pentru afront. Regimul Iliescu a vrut să dea un exemplu cu bătaie lungă. Cei care fac ca Turianu, cei care nu respectă indicaţiile, ca Turianu să o păţească.
- De ce nu au fost atentate contra unor Di Pietro de pe la noi?
- Întâi că nu prea sunt de-alde Di Pietro, magistratul italian considerat un simbol al luptei cu Mafia. Apoi, nu e cazul să recurgi la crimă. Deseori scapi mai ieftin dacă dai şpagă decât dacă angajezi killeri. Am auzit şi de martori mincinoşi cumpăraţi cu o sticlă de ţuică. În S.U.A., câte 14 poliţişti păzesc luni de zile un martor-cheie. Pentru că sunt siguri că va spune adevărul. Condamnarea pentru mărturie mincinoasă nu înseamnă doar puşcărie, ci şi moartea civilă. I se ia cartea de credit, nu e angajat de nimeni. Violatorii sau criminalii sunt angajaţi după ispăşirea pedepsei. Un sperjur, niciodată.
- Funcţia de parlamentar şi profesia de avocat pot fi exercitate concomitent?
- Este o incompatibilitate totală între funcţia de parlamentar şi profesia de avocat. Din punct de vedere obiectiv avocatul-parlamentar nu are timp să aştepte la tribunal, fără să lipsească de la şedinţele Camerei. Sau fără să facă presiuni asupra Curţii, să‑i ia lui procesele peste rând. Ceea ce tot trafic de influenţă se cheamă. Subiectiv – avocatul parlamentar reprezintă o timorare a completului.
- Dar justiţia îşi mai face din când în când „mea culpa”?
- O zi dacă stai fără vină în închisoare şi tot e prea mult pentru că nimeni nu ţi-o poate da înapoi. Cunosc câteva erori judiciare. Unui hoţ „simpatic”, pontos, i se puseseră în cârcă şi 50 de furturi de valize, pe motiv că „tot nu se cumulează pedepsele”, se dă doar cea mai mare, de ce să nu ajuţi Miliţia să nu rămână cu A.N.-uri? (adică Autor Necunoscut). El a luat asupra lui furturile, în schimbul unui tratament mai omenos. La proces s-a răzgândit şi mi-a semnalat eroarea. Într-adevăr, când m-am uitat în dosar, jumătate dintre furturi datau din perioade când se afla în închisoare…”
fragment din interviul Am întâlnit şi criminali cu feţe de îngeri…
acordat cotidianului Adevărul – 25 ianuarie 1997
(consemnat de Val Vâlcu)

vineri, 21 iunie 2013

PAŞI ALBI

Vine noaptea şi se duce
În papucii albi de fum
Se aşterne-n haina-i lungă
În pietrişul de pe drum 

Vine noaptea pe la tine
Şi se culcă pe fereastră
Când şi când trimite şoapte
Visul rău să ţi-l gonească

Vine noaptea şi îţi cântă
Legănându-te prin somn
Îţi aşterne rouă-n gene
Şi-ţi atârnă stele-n pom

Pomul de lângă fereastră
Creşte anii tăi pe rând
Noaptea vine şi se duce
Cu papucii albi de gând 

Noaptea vine şi se duce
Anii noştri trec pe rând
Astăzi îţi aduce visuri
Mâine îţi alungă-un gând.

luni, 17 iunie 2013

TRECERE



TRECERE

 

Răsar ghiocei
Sub chiar paşii mei
Apar viorele
Din visele mele

Câmpuri de sori
Îmi sunt mie flori
Brazii înalţi
Îmi sunt mie fraţi 

Eu trec ca un râu
Prin râuri de grâu
Prin păsări de somn
Prin ierburi ce dorm 

Şi verde mă simt
Şi ceruri cuprind
Şi sevă mai sunt
Acestui pământ!

duminică, 16 iunie 2013

Ideea graţierii redivivus


„Ion Iliescu este mai mult decât ispitit să-l graţieze pe Miron Cozma. A promis-o voalat în campania electorală, apoi, odată revenit la Cotroceni, a început să-şi nuanţeze declaraţiile: ba că n-a primit încă o cerere oficială în acest sens, ba că, în calitate de şef al statului, poate doar aproba propunerile Consiliului Superior al Magistraturii, ba că e nevoie de avizul prealabil al ministrului Justiţiei... Exigenţe închipuite, ambiguităţi perfect aiuritoare. Potrivit preve­derilor constituţionale, preşedintele este acela care acordă graţierea individuală (art.94 lit.d), nici numitul consiliu şi nici ministrul Justiţiei neavând vreo atribuţie în acest sens.
Faptul că preşedintele se codeşte să exprime o poziţie clară este de înţeles. De fiecare dată însă, când a mai fost ridicată această problemă, domnia sa pare să uite că de numele Miron Cozma se leagă toate ororile mineriadelor. Poate că pentru Iliescu invaziile minereşti nici n-au fost atât de odioase. Cea din iunie 1990 1-a scăpat de coşmarul Pieţei Universităţii, cea din toamna lui 1991 l-a scăpat de Petre Roman, iar cea din ianuarie 1999 era cât pe-aci să-l scape de Emil Constantinescu. Pentru România însă fiecare mineriadă a însemnat un mare pas înapoi, izolând-o de lumea civilizată.
Condamnarea la 18 ani închisoare la care reflectează adânc preşedintele a fost pronunţată numai pentru rolul jucat de Cozma în mineriada din septembrie 1991, soldată cu căderea guvernului Roman. Altfel spus, graţierea deţinutului nr. 1 din Rahova ignoră faptul că nu au fost finalizate cercetările pentru mineriadele din iunie 1990 şi ianuarie 1999.
S-ar putea obiecta că acum principala învinuire care i s-ar putea aduce lui Cozma pentru rolul jucat în mineriada din 1990, anume de subminare a instituţiilor statului, este cel puţin ciudată, dacă nu absurdă. În iunie 1990, minerii au venit tocmai pentru a consolida regimul politic cu toate instituţiile sale, la cererea şefului statului. Miron Cozma l-a prins pe Dumnezeu de picior atunci când i-a strâns mâna preşedintelui Iliescu şi a primit mulţumirile acestuia. Numai că Miron Cozma este un infractor care, fără nici un dubiu, a încălcat legile ţării!
În realitate, ceea ce s-a urmărit atunci a fost lichidarea brutală a Opoziţiei şi a oricărei încercări de contestare a regimului instaurat de Ion Iliescu. A nu se uita devastarea sediilor PNŢCD, PNL şi AFDPR, devastarea sediului ziarului „România liberă”, devastarea Universităţii, devastarea locuinţelor unora din personalităţile politice. În toate aceste acţiuni minerii au fost conduşi pas cu pas de ofiţeri de securitate şi poliţie, care au înmânat minerilor liste cu adresele unor importanţi lideri politici. Complici ori instigatori la infracţiunile săvârşite de Cozma sunt cam toţi membrii guvernului, ca să nu mai vorbim de preşedintele de atunci, Ion Iliescu.
Oricât de nedreaptă i s-ar părea preşedintelui ca persoană condamnarea la 18 ani închisoare, oricâte aranjamente s-ar face pentru a bagateliza rolul jucat de Miron Cozma în mineriada din 1990, domnia sa ar trebui să se abţină să uzeze de dreptul de a graţia până când Justiţia nu se va fi pronunţat asupra celei mai grave din acţiunile acestuia împotriva ordinii de stat: tentativa de puci din ianuarie 1999.
Pentru cei cu memoria scurtă readucem în atenţie câteva din reperele ultimei şi celei mai aprige năvăliri minereşti puse la cale de Miron Cozma: Defileul Jiului Horezu, Costeşti, Râmnicu Vâlcea. Puţin a lipsit ca detaşamentele sale de asalt să ajungă la Bucureşti pentru a răsturna ordinea constituţională. Acţiunile violente ale minerilor (agresarea a 17 ziarişti, rănirea gravă, cu bestialitate a 123 de poliţişti şi jandarmi, luarea de prizonieri, prin forţă, a 1120 de poliţişti, umilirea acestora şi batjocorirea însemnelor militare, însuşirea tehnicii şi armamentului etc.) au căpătat evidente conotaţii politice, iar din punct de vedere al legislaţiei penale în vigoare îmbracă calificarea juridică a infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art.162 Cod penal.
Închei citând din editorialul regretatului jurnalist Dumitru Tinu: „A cocheta acum cu ideea graţierii, a veni cu fandoseli de tipul voi analiza cu atenţie, să vedem ce-o fi, c-o păţi, este o dovadă de dispreţ faţă de Justiţie şi de iresponsabilitate politică. Orice iniţiativă din partea Preşedinţiei în sensul graţierii pedepsei aplicată prin sentinţa actuală înaintea finalizării procesului pentru tentativa de lovitură de stat din ianuarie 1999 ar însemna un amestec impardonabil în actul de justiţie”.
(Ziua – 27 noiembrie 2003)
 

sâmbătă, 8 iunie 2013

TU, OMULE!


 
TU, OMULE!

 

E veşnic tânăr numai timpul
Dar noi prin el îmbătrânim
Clepsidre strecurând nisipul
Până în clipa când murim

 

Tu, omule, trăind viaţa
Arunc-o, noaptea, în adâncuri
Şi cheam-o numai dimineaţa
Eliberat total de gânduri
 

Te bucure mai mult atunci:
Un răsărit sfios de soare
Cu verdele smarald din lunci
Şi cer albastru, de cicoare

miercuri, 5 iunie 2013

Analiză juridică a evenimentelor din iunie 1990


Aşa cum arătam (O mineriadă uitată?), Miron Cozma a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art.162 din Codul penal, doar pentru mineriada din septembrie 1991, soldată cu căderea Guvernului Roman. Or, toată lumea ştie că mineriada din 1991 nu este decât o consecinţă a celor anterioare. Minerii au venit la Bucureşti şi în ianuarie 1990, şi în februarie 1990, şi în iunie 1990. Iar mineriada din iunie 1990 nu este decât consecinţa primelor incursiuni minereşti din ianuarie şi februarie 1990. Şi cu toate acestea, până şi posturile de televiziune, atunci când consemnează evenimentele din septembrie 1991, prezintă mai mult imagini de la mineriadele anterioare, dar nu se pomeneşte nici măcar un cuvânt despre ele.
Acum, vălul uitării pare să se fi aşternut peste primele trei mineriade. Să fie de vină amnezia?
Haideţi să ne reamintim:

Acţiunile revendicative ale minerilor din Valea Jiului, care ulterior au devenit violente şi au căpătat evidente conotaţii politice, din punct de vedere al legislaţiei penale în vigoare, îmbracă calificarea juridică a infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art. 162 din Codul penal:
„Acţiunea armată de natură să slăbească puterea de stat se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Orice alte acţiuni violente săvârşite de mai multe persoane împreună, de natură să atragă aceleaşi urmări, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
După cum se poate observa, legea nu conţine vreo precizare cu privire la expresia de „acţiune armată”, această expresie implicând însă ideea de grup (ceată) şi ideea de înarmat (având arme), indiferent de felul acţiunii. Astfel, elementul material al infracţiunii poate consta într-un atac armat împotriva unui organ al puterii de stat, într-o împotrivire armată faţă de anumite măsuri luate de un astfel de organ, în dezarmarea organelor de menţinere a ordinii sau a unor unităţi sau subunităţi militare, dar şi în orice alte acte armate săvârşite împotriva organelor locale sau centrale ale puterii de stat, indiferent dacă s-a făcut uz de arme sau nu, important fiind ca acţiunea să se fi comis de persoane care aveau asupra lor arme. Pentru înţelesul noţiunii de arme, dispoziţiile cuprinse în art. 151 din Codul penal sunt cât se poate de clare, termenul de „arme” având un dublu înţeles: acela de arme propriu-zise, cele declarate astfel prin dispoziţii legale, dar şi acela de arme „prin asimilare”, la care se referă alineatul 2. Adică exact arsenalul folosit de mineri în atacarea forţelor de ordine: arme albe, şi orice fel de obiecte folosite pentru agresare, cum ar fi bâte, sape, topoare, lanţuri. Aceasta, fără a mai pune la socoteală tehnica militară şi armamentul însuşit şi folosit de mineri, cum ar fi scuturile, grenadele lacrimogene, pistoale, tunuri de apă, maşini blindate.
Infracţiunile săvârşite de Miron Cozma şi mineri se încadrează însă perfect în prevederile alin. 2 ale aceluiaşi articol. Prin „acţiuni violente” înţelegem orice acte sau manifestări săvârşite cu violenţă şi care pot consta în atacuri violente împotriva unor persoane, în distrugeri sau devastări de localuri ale unor organe de stat, în provocarea unei dezordini, în supunerea la tratamente rele sau la batjocura unor funcţionari. Elementul caracterizant al acestor acţiuni este săvârşirea lor cu violenţă, indiferent dacă violenţa este îndreptată asupra persoanelor sau a bunurilor. De asemenea, nu este obligatoriu ca aceste acţiuni violente să fie săvârşite cu ajutorul armelor.
Să ne aducem aminte de nesupunerea lui Miron Cozma şi a minerilor în faţa încercărilor paşnice ale forţelor de ordine de a pune în aplicare hotărârea justiţiei privind ilegalitatea grevei. De plecarea într-un marş neautorizat către Bucureşti. De trecerea a cinci baraje instalate de forţele de ordine în defileu. De atacarea violentă, cu diferite arme albe, a forţelor de ordine de la Bumbeşti-Jiu. De agresarea a 17 ziarişti. De agresarea tuturor autoturismelor cu număr de Bucureşti aflate întâmplător în zonă. De avarierea a trei ambulanţe. De înarmarea minerilor. De atacarea violentă a forţelor de ordine de la Costeşti după modelul grupărilor paramilitare. De rănirea gravă, cu bestialitate, a 123 de poliţişti şi jandarmi aflaţi în misiune şi care au necesitat îngrijiri medicale. De luarea drept prizonieri, prin forţă, a 1120 de poliţişti şi jandarmi aflaţi în misiune. De umilirea, batjocorirea acestora şi a hainelor şi însemnelor militare. De însuşirea tehnicii şi armamentului trupelor M.I. şi chiar folosirea acestora împotriva forţelor de ordine aflate în misiune. De luarea drept prizonier, umilirea şi agresarea fizică şi verbală a reprezentanţilor Guvernului României în teritoriu, prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcăneanu. De comiterea a numeroase acte de vandalism în jurul localităţii Râmnicu Vâlcea. Faţă de toate aceste fapte săvârşite în doar câteva ore şi cu o violenţă ieşită din comun, articolul menţionat din Codul penal pare încă prea sărac.
Toate aceste acţiuni au fost, indiscutabil, de natură să slăbească puterea de stat, astfel că ele nu pot fi considerate ca infracţiune de ofensă adusă autorităţii sau infracţiune de ultraj, faptele minerilor fiind absorbite în elementul material al infracţiunii celei mai grave, aceea de subminare a puterii de stat.
Infracţiunea de subminare a puterii de stat este o infracţiune de pericol, urmarea imediată a acesteia netrebuind să se concretizeze neapărat într-un rezultat material, exprimat într-o gravă vătămare adusă puterii de stat în sensul lichidării sau paralizării ei parţiale ori în mod temporar. Este suficientă şi crearea unei simple stări de pericol pentru această putere, de natură să o expună unei eventuale slăbiri. Ceea ce în speţă s-a şi întâmplat.
În primul rând, este normală autosesizarea imediată a Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi demararea de urgenţă a cercetărilor privind săvârşirea de către Miron Cozma a infracţiunii de subminare a autorităţii statului, prevăzută de art. 162 din Codul penal. În mod obligatoriu, trebuie să se ţină cont de caracterul agravant al acestei infracţiuni, neputându-se trece cu vederea faptul că este vorba despre o recidivă. Paralel cu deschiderea noului dosar penal trebuie reluat şi soluţionat primul dosar penal al lui Miron Cozma, trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă exact sub aceeaşi calificare.
Altfel spus, se impunea extinderea anchetei şi la mineriada din iunie 1990. Şi să nu spună cineva că prima zi a respectivei mineriade, cea din 13 iunie 1990, a şi fost anchetată şi adusă în faţa justiţiei, căci acest lucru s-a produs, dar numai în ceea ce priveşte victimele…  În schimb, călăii au primit o mângâiere pe lămpaş şi o „mică atenţie”, o subvenţie de câteva sute de miliarde de lei. Este cazul să reamintesc că eu însumi am fost implicat în judecarea aşa-zisei „rebeliuni legionare”, iniţiată de „bande înarmate” ce fluturau „steaguri verzi”. Instanţa i-a achitat pe toţi cum voi releva în curând.