duminică, 1 septembrie 2013

Regimul investiţiilor străine


Discurs parlamentar


„A devenit deja o obsesie teza atragerii cu orice preţ a investitorilor străini, de care, într-adevăr, avem nevoie pentru redresarea economiei naţionale, ca de aer.
S-a considerat că soluţia salvatoare, unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin ar fi – citez – „posibilitatea dobândirii de către persoanele juridice române cu capital străin a dreptului de proprietate asupra terenului”.
Ideea aceasta a amendării proiectului de lege în discuţie – în sensul introducerii unui nou alineat la articolul 216 prin care să se recunoască capacitatea societăţilor comerciale cu capital integral străin, persoane juridice române, de a dobândi dreptul de concesiune asupra terenurilor agricole, în condiţiile legii române – nu este o propunere nouă.
Este adevărat că formularea iniţială, în acord cu prevederile constituţionale – articolul 41 alineatul 2 şi prevederile articolului 135 din Constituţia României – propusesem să fie scoase de sub incidenţa vânzării toate terenurile, indiferent că sunt sau nu agricole.
Comisia de privatizare şi-a însuşit punctul de vedere ca această oprelişte să fie numai în ceea ce priveşte pământurile agricole, pe de o parte, şi numai în ceea ce priveşte societăţile comerciale, considerate persoane juridice române, în ipoteza în care aceste societăţi comerciale doresc să achiziţioneze terenuri agricole.
Vă reamintesc că la data de 11 februarie anul curent, Senatul României a votat completarea Legii nr. 35/1991 privind investiţiile străine, prin introducerea unui nou alineat, care prevede că – citez – „Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate”.
Am atras atenţia încă de atunci că în formula propusă de iniţiatori, adică dobândirea terenurilor pe durata existenţei societăţii, nici nu este vorba de o vânzare în sensul legii civile române, ci, pur şi simplu, de o concesionare a unui imobil teren.
Acum observ cu surprindere că legea respectivă, pe care o discutăm, ordonanţa, cât şi viitoarea Lege a investiţiilor străine – lege care se află în curs de dezbatere – toate aceste legi au uitat de concesionare.
Într-adevăr, în sensul legii în discuţie, noţiunea de investitor este extinsă şi în cazul societăţilor comerciale cu capital integral străin, cu singura condiţie de a fi înregistrată în România.
Cel mai important argument în sprijinul acestei teze este cel dedus din interpretarea per a contrario a articolului 47 alineatul 1 din Legea fondului funciar. Citez: „Persoanele fizice care nu au cetăţenie română şi domiciliul în România, precum şi persoanele juridice care nu au naţionalitatea română şi sediul în România nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii” Şi cum, potrivit articolului 1 alineat 2 din Legea nr. 31/1990, societăţile comerciale cu sediul în România sunt considerate persoane juridice române, se conchide că societăţile comerciale cu capital integral sau parţial străin care au sediul în România, fiind persoane juridice române, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin acte între vii.
Acum, hai să lăsăm limbajul juridic, s-o luăm mai pe româneşte. Să presupunem că străinul Ismail Ibrahim vrea să-şi deschidă un mizilic în România şi pe lângă aceasta are nevoie şi de câteva hectare de teren. Ca investitor străin, conform Constituţiei României, neavând cetăţenie română şi domiciliul în România, nu are voie să cumpere pământ. Dar cum nimic nu-l împiedică pe străin să-şi înregistreze societatea în România, şi în aceste condiţii este considerat automat persoană juridică română, străinul Ibrahim poate obţine bine mersi pământul dorit, în calitate, vezi Doamne, de investitor strain.
Textul articolului 41 alineatul 2 din Constituţia României dispune însă cât se poate de clar că: „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi drepturi de proprietate asupra terenurilor”.
Aşa că poate să înfiinţeze Ibrahim al nostru şi o sută de societăţi ca persoane juridice române că tot cetăţean străin este. El tot cetăţean străin rămâne, Ibrahim.
Un elementar bun-simţ juridic îţi indică faptul că societatea comercială capătă statut de persoană juridică română, ea, societatea comercială, şi nu cetăţeanul străin care a înregistrat-o.
Ţin să vă informez, stimaţi colegi, că noua membră a NATO – Polonia – a arătat clar că va liberaliza legislaţia referitoare la vânzarea terenurilor către cetăţenii străini până la aderarea sa la Uniunea Europeană. Şi aceasta referitor tot la terenurile construibile, nu şi la cele agricole.
La rândul său, Federaţia Rusă, care a ajuns să supravieţuiască doar prin influxul de capital străin, spune răspicat că nu va vinde nici o formă de pământ investitorilor străini.
Dar, culmea culmilor, mai sunt unii care afirmă că marele avantaj al legii investiţiilor străine, inclusiv autohtone, ar fi cumpărarea terenurilor, dându-ni-se exemplul german.
Păi haide să vedem ce este cu exemplul german.
Citez: „În economia germană, proprietatea agenţilor economici asupra terenurilor este o condiţie esenţială pentru obţinerea creditelor bancare”. Dar asta, domnilor, când obţii proprietatea asupra terenurilor din Germania. Drept garanţie pentru băncile germane.
Dar ca la noi, la nimeni.
Cu pământurile româneşti cumpărate, investitorii străini vor avea dreptul să scoată valută din băncile româneşti şi nu din cele germane. Şi atunci unde este, stimaţi colegi, marele avantaj?
Iată de ce, cel puţin în cazul în care capitalul societăţii, constituită ca persoană juridică română, este integral străin, singura soluţie, în acord cu prevederile articolului 41 alineatul 2 şi 135 alineatul 5 din Constituţia României, este concesionarea, nu vânzarea terenurilor agricole. Concesionarea, în condiţiile legii române, fie ea şi pe o durată de până la 49 de ani.
Se face mare tapaj pe două argumente, altele decât cele pe care le-am expus mai înainte.
Să vedem ce au spus teoreticienii de drept „Potrivit excepţiei consacrate de articolul 1 litera d) din Legea nr. 35/1991, text care rămâne în vigoare în actuala Lege a investiţiilor şi care spune că este interzisă vânzarea terenurilor către străini, articolul 1 litera b) spre deosebire de articolul 30 (care a fost introdus şi zice că se poate) nici un investitor străin nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui teren situat pe teritoriul României, pe când dobândirea construcţiei nu întâmpină nici un fel de obstacol”.
Textul în discuţie nu distinge între investiţia directă efectuată în nume propriu de către o persoană fizică de naţionalitate străină şi investiţia realizată prin mijlocirea unei societăţi comerciale din ţară cu capital integral străin.
Ca atare, nu credem că prin interpretare s-ar putea susţine că interdicţia din articolul 1 litera d) a Legii nr. 35/1991 priveşte pe investitorii străini persoane fizice, dar nu şi societatea comercială înfiinţată de ei în ţara noastră, cu capital integral străin.
Ce spune mai departe autorul, care este eminentul profesor de drept comercial, profesorul doctor Octavian Căpăţână: cum ar fi posibil din punct de vedere logic ca o persoană juridică română să nu aibă naţionalitate română? Dilema este numai aparentă. Rezolvarea ei, dată de suprema instanţă a României, rezidă în semnificaţia complexă a conceptului de naţionalitate, care în cadrul persoanelor juridice interesează atât dreptul internaţional privat, cât şi condiţia străinilor în România.
Din această perspectivă, articolul 2 din Legea nr. 31/1990 defineşte naţionalitatea română a societăţilor comerciale prin prisma dreptului internaţional privat.
Dimpotrivă, articolul 1 litera d) din Legea nr. 35/1991 a investiţiilor ţine seama de consideraţii referitoare la folosinţa drepturilor civile. Deci nu se poate vorbi în asemenea cazuri de existenţa unei duble naţionalităţi. În realitate, persoana juridică societate comercială rămâne titulara unei singure naţionalităţi, dar este supusă unor restricţii pe planul folosinţei drepturilor civile.
În concluzie, dacă doriţi să obţineţi pe teritoriul oricărui stat pământ, fie şi agricol, este bine să vă luaţi şi cetăţenia statului respectiv”.

(Monitorul Oficial nr. 179 din 24 octombrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea a II-a Ordinară)
 
 
 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu