miercuri, 31 decembrie 2014

LA MULŢI ANI !

CELE MAI BUNE URĂRI PENTRU UN AN NOU CU SĂNĂTATE, BELŞUG ŞI BUCURII!
 
LA MULŢI ANI !

miercuri, 24 decembrie 2014

SĂRBĂTORI FERICITE !


Dragi prieteni, să aveţi  un Crăciun fericit şi un An Nou plin de bucurii!
 
La mulţi ani!
 

luni, 22 decembrie 2014

Regizorul mascaradei judiciare de la Târgovişte


În timpul evenimentelor din decembrie 1989 Gelu Voican nu a vorbit prea mult. Mai mult făcea. Tot ce era nevoie. Retras liniştit la Tunis, se pare că s-a ocupat exclusiv cu învăţarea limbajului diplomatic. Progresele sunt uluitoare, şi nu au cum să nu te frapeze: „sublimă impostură involuntară”, „destinul, regizor neavizat şi implacabil”, „umilinţa decreptitudinii”.  Mai pe româneşte, vinovat pentru toate este regizorul. Nu Sergiu Nicolaescu, ci Destinul. Chiar, ce-ar fi să-i trântim noi un proces destinului ăstuia? Ne-am împuşcat noi conducătorii, de ce n-am făcut-o şi cu destinul?
„Printr-un fax trimis de la Tunis, încă din data de 9 ianuarie 1996, Curţii Morale a Revoluţiei, ambasadorul Gelu Voican Voiculescu («emanatul» cu automatul) a susţinut că echipa agreată «din mers» în jurul lui Ion Iliescu «a ieşit la lumină din noaptea subversiunii anterioare, bine organizată şi susţinută. Nimeni nu îşi putea închipui că noi pluteam efectiv, ridicaţi pe creasta valului revoluţionar, menţinându-ne într-un echilibru extrem de labil… A fost o sublimă impostură involuntară, care ţine de o anumită ironie a soartei… într-un fel se poate spune că am fost membrii ai unui complot ultrasecret, care ne-a selecţionat şi ne-a distribuit pe fiecare în rolurile respective, stabilindu-se partitura şi momentul când vom intra în scenă. Această vastă conspiraţie, atât de secretă încât nici noi nu ştiam că făceam parte din ea, este conspiraţia destinului. Aşa cum am spus, regizorul nevăzut şi implicabil a avut humorul să-l aleagă chiar pe Nicolae Ceauşescu pentru rolul de iniţiator al Revoluţiei române, împingându-l să stăruie cu încăpăţânare pentru convocarea fatalului miting de la 21 decembrie 1989. Din această perspectivă ierarhică, trebuie reflectat dacă Ceauşescu nu era în mod necesar sortit pieirii, iar noi n-am fost decât instrumentele omeneşti care au împlinit rânduieli implacabile… Decât umilinţa decreptitudinii unei bătrâneţi hărăzite puşcăriei, i-am oferit lui Ceauşescu şansa unui sfârşit dramatic, nelipsit de o anumită măreţie tragică, pe măsura staturii personajului politic care, totuşi, a fost”.
Răzvan Savaliuc, În locul umilinţei unei bătrâneţi în puşcărie, i-am oferit lui Ceauşescu un sfârşit tragic şi măreţ, în „Ziua” din 13 ianuarie 1996

Implicabil „destinul” ăsta, vorba lui Gelu Voican. Să ţi se dea cuvântul post-mortem. Chiar în procesul tău. Nicolae Ceauşescu a zis şi el ce ştia. Dar poate că a calificat cel mai bine ceea ce s-a întâmplat la Târgovişte:
N.C.: „Cei care prin lovitură de stat, prin trădare au uzurpat puterea, cum s-a întâmplat sute şi sute de ani în istoria României, au sfârşit prin a răspunde în faţa poporului (…). Putem fi împuşcaţi fără mascarada asta! Cine a dat lovitura de stat poate să împuşte pe oricine” (declaraţia dictatorului consemnată în stenograma procesului).

 

 

 

duminică, 21 decembrie 2014

Regia unei mascarade judiciare

Cu excepţia celor implicaţi în organizarea procesului de la Târgovişte, "nimeni nu se îndoieşte, cred, că el a fost o caricatură judiciară. Un tipic proces stalinist, cu sentinţa fixată dinainte" (Octavian Paler).
Mărturiile despre procesul Ceauşeştilor, chiar dacă neverificate, sunt cutremurătoare. Dintre declaraţiile-bombă ale procurorului Dan Voinea, două vin să întărească ipotezele care au început să bântuie printre români, în ciuda negării vehemente a lor de către potenţialii regimului Iliescu: Ceauşeştii fuseseră condamnaţi la moarte înainte de proces.
Unul dintre cei care au participat activ la procesul din 25 decembrie 1989 este procurorul Dan Voinea. Până în 1995, acesta a ezitat să dea interviuri presei, recunoscând însă că procesul soţilor Ceauşescu a fost ilegal din punct de vedere procedural. De vreo douăzeci de ani încoace, generalul Dan Voinea tot a anchetat crimele din decembrie 1989.
În interviul-document din 22 decembrie 2012, acordat Evenimentului Zilei, referitor la regizarea procesului cuplului Ceauşescu, domnul Dan Voinea susţine că „chestiunea legată de proces a fost bine regizată atunci. Dar eu nu am făcut parte din distribuţie”. Actualele afirmaţii ale domnului gen.rez. contrazic flagrant cele spuse tot de domnia sa cu prilejul interviului acordat în 1995 Tanei Ardeleanu: „Participanţii la procesul lui Ceauşescu trebuiau să piară” (în „Ziua” din 29 decembrie 1995), dar şi cele afirmate cu prilejul istorisirilor sale „romanţate” în faţa Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, preluate în emisiunea dlui Striblea de la RTV. 
„- Domnule procuror, pentru început aş vrea să ne povestiţi cum aţi ajuns să participaţi la procesul soţilor Ceauşescu.
- În 22 decembrie 1989, după pătrunderea manifestanţilor în clădirea Comitetului Central, s-a primit un telefon la Procuratură prin care se solicita sprijinul procurorilor pentru arestarea unor lideri de partid surprinşi de manifestanţi în clădire. Cred că s-a solicitat sprijinul nostru pentru că nu mai aveau dialog cu Miliţia şi Armata. În urma apelului s-a constituit un grup de procurori, printre care eu, Aurel Comşa, Dan Ioan, Mircea Levanovici. Ne-am dus la procurorul general Nicolae Popovici care s-a opus ca noi să mergem la Comitetul central pentru a da curs cererii sus-amintite. Ne-am dus totuşi în clădirea din Piaţa Palatului, unde am spus cine eram, şi am fost duşi la etajul întâi şi din acel moment am rămas practic la dispoziţia celor care atunci se intitulaseră revoluţionari. Printre primii reţinuţi, şi care au primit mandat de arestare, au fost: Ion Postelnicu, Dincă şi alţii.
- S-a spus că procesul a fost dictat, mai ales că tribunalul militar excepţional care l-a judecat a fost constituit printr-o hotărâre ilegală a lui Ion Iliescu. Aţi fost sau nu manipulaţi?
- În această conjunctură am acceptat să particip şi la arestarea şi judecarea cuplului Ceauşescu. Procesul a avut loc pe data de 25 decembrie 1989, însă soţii Ceauşescu au fost reţinuţi la Târgovişte încă de pe data de 22 decembrie 1989 şi au primit mandat de arestare pe data de 24 decembrie 1989. Pentru acest proces, am întocmit în grabă un dosar în care am avut în afară de mandatele şi ordonanţele de arestare, declaraţiile lui Postelnicu şi Dincă, luate pe 23, şi nişte copii de pe stenogramele CPex din care reieşea că Ceauşescu ordonase să se tragă, plus rechizitoriul scris de mâna mea. Plecarea la Târgovişte s-a făcut din MApN, unde s-a constituit completul de judecată din judecătorii Popa Gică şi Nistor Ioan, grefierul Tănase şi avocaţii Nicki Teodorescu şi Constantin Lucescu. Practic, constituirea completului s-a făcut în biroul generalului Stănculescu, unde mai erau actualul general Mugurel Florescu şi Gelu Voican Voiculescu. Tot acolo au apărut Măgureanu şi Baiu. În legătură cu infracţiunile reţinute în rechizitoriu, precizez că acestea nu au fost discutate decât cu judecătorii, cărora le-am dat dosarul cu documentele amintite mai sus. Nici nu se punea problema altei condamnări decât cea la moarte.
- Cum aţi ajuns la Târgovişte?
- Am plecat cu TAB-urile până la Stadionul Steaua, iar de acolo cu două elicoptere către Târgovişte. Modul cum a decurs judecata este cunoscut din casetele prezentate de TVR.
- Cum s-au comportat soţii Ceauşescu înainte de execuţie?
- După terminarea procesului, un grup din cadre militare care constituiau plutonul de execuţie i-a legat pe soţii Ceauşescu cu sfoară la mâni. După care i-a dus spre un zid din curtea unităţii militare, unde au fost executaţi. Reţin că în timp ce se deplasau spre locul execuţiei, Elena Ceauşescu se certa cu cei doi militari care o escortau, spunând că o dureau mâinile şi îi ruga să o lase în pace. Nicolae Ceauşescu a mers cu multă demnitate, încercând chiar să cânte «Internaţionala».
- Ce s-a întâmplat după execuţia celor doi? Am înţeles că unitatea de la Târgovişte a fost atacată?
- După ce plutonul de execuţie a tras în cei doi, am auzit focuri de armă şi în jurul unităţii militare. Cred că cineva avea interes să facă mai multe victime, mai ales că zidul unde au fost executaţi cei doi se afla în imediata vecinătate a unor locuinţe particulare. După aceasta, generalul Stănculescu a ordonat ca cele două cadavre să fie urcate într-un elicopter, în care s-a urcat şi el şi Măgureanu şi Gelu Voiculescu, iar cu ceilalţi membri ai completului am rămas în unitate. Am avut surpriza să constatăm că celui de-al doilea elicopter, cu care urma să plecăm, i se defectase, nu ştiu din ce motiv, un motor. Membrii echipajului, în disperare de cauză, ne-au spus că dacă nu ne ridicăm de la sol, urma să fim atacaţi de patru elicoptere de la Boteni. Am plecat cu elicopterul stricat şi am zburat aşa până la Bucureşti, la firul ierbii. Am aterizat pe Stadionul Steaua. După ce am fost lăsaţi, elicopterul a plecat spre Boteni, unde a fost atacat. Piloţii au scăpat numai pentru că au rezistat o noapte întreagă ascunşi în plin câmp.
- Unul dintre membrii completului de judecată, mai precis preşedintele acestuia, Gică Popa, a fost lichidat la puţin timp de la proces. S-a spus că s-a sinucis. Dumneavoastră sunteţi în viaţă, însă sunt convinsă că aţi fost supus unor presiuni. Apreciaţi că se încearcă lichidarea participanţilor la proces?
- Am avut surpriza ca, după ce am ieşit de pe stadion, un TAB să se apropie în viteză de noi şi să înceapă să tragă. Atunci mi-am dat seama că eram în pericol de a fi suprimaţi, probabil pentru a nu se şti ce s-a întâmplat la proces. Când am ajuns la Clubul Steaua, de pe Stadion, am fost întâmpinat de Cristian Ţopescu şi Cristian Gaţu. Am aflat că Stănculescu şi Măgureanu erau la masă.
- S-a zis că la un moment dat cadavrele soţilor Ceauşescu au fost furate. Ce s-a întâmplat de fapt?
- Despre cadavre am aflat că au fost duse şi arătate la diverşi comandanţi militari pentru a-i convinge că soţii Ceauşescu au fost executaţi şi pentru a nu mai opune rezistenţă. A durat câteva ore, de aceea s-a spus că au fost furate. Apoi cadavrele au fost duse la Morga Spitalului Militar Central.
- Este adevărat că, imediat după proces, s-a încercat asasinarea dvs.?
- În seara de 25 decembrie 1989, s-a pus problema transportării noastre acasă. S-a hotărât să fim duşi cu un TAB, cel care a insistat fiind Stănculescu. Personal, am refuzat şi chiar i-am zis generalului Stănculescu că locuiesc într-un bloc de zece etaje şi nu-i cunosc pe locatari. Nu era bine pentru mine să cobor în faţa blocului dintr-un Tab pentru că puteam fi împuşcat. În schimb, avocatul Teodorescu s-a urcat într-un TAB care mai târziu a fost atacat, prilej cu care a fost rănit în picior. Presimţind că eram în pericol, mi-am luat familia şi am plecat în altă parte pentru a nu fi găsit. În acea noapte, am fost căutat acasă, precum şi la domiciliul mamei mele de patru indivizi înarmaţi şi acest lucru a fost reclamat de vecinii mamei mele la garnizoana MApN, unde s-a şi întocmit un document în acest sens. O copie după acest document am avut şi eu, însă mi-a dispărut de la domiciliu.
- Care este părerea dvs. despre proces? A fost sau nu corect din punct de vedere procedural, având în vedere că cei doi nu au avut dreptul nici măcar la recurs?
- Procesul este departe de a fi considerat în normalitatea procedurală prevăzută de lege, întrucât a fost făcut sub presiunea evenimentelor. Consider că trebuie făcut un proces temeinic împotriva regimului totalitarist, deci implicit a soţilor Ceauşescu, pentru că nu este moral şi nici drept să-i lăsăm nejudecaţi pe cei care i-au executat pe copiii noştri în stradă”. (Tana Ardeleanu, Participanţii la procesul lui Ceauşescu trebuiau să piară, în „Ziua” din 29 decembrie 1995)

luni, 1 decembrie 2014

E ŢARA MEA



 
E ŢARA MEA
de Marc Turianu
 
Îşi leagănă în miez de vară 
Pe umeri holdele de aur
Precum din vremuri ne-o lăsară
Străbunii: vatră şi tezaur
 
Cu fruntea-n veci străluminată
Cu piept carpatic, de aramă
Din veacuri, mândră ni se-arată
Străveche, patria romană!

Sub unduirile-i albastre
Cuvintele ca doruri ard
Îngemănând visele noastre
Sub cel mai luminos stindard
 
Pe cerul ei ard sori de mai
Cu stemele spre noi răsfrânte
Căci gemeni sunt: popor şi plai
Zid al voinţei neînfrânte!
 
 
 
 
 
 
 
 
 

duminică, 30 noiembrie 2014

ŢARA MEA


 
 ŢARA MEA

 

Istoria am scris-o de milenii
Pe acest rotund carpatic colţ de rai
Cu sânge-am tipărit în cartea vremii
Dreptul de-a fi pe românescul plai.
 

Nu vrem decât o pace milenară
Ca să putem munci aşa cum ştim
Ne este suficientă această ţară
La alte spaţii nici că mai râvnim!
 

Dar să nu vină alţii să ne ceară
Pământ şi apă, nu avem de dat
Istoria am scris-o: milenară
Nimic din ea nu poate fi schimbat!

joi, 27 noiembrie 2014

Epurarea face ţăndări emanarea



"Am trăit să o văd şi pe asta; mai-marii PDSR-ului ridicând frumos, ca la grădiniţă, două degeţele şi pârându-i la Consiliul Europei pe guvernanţi că îi epurează. Să te cruceşti, nu alta, când îl vezi pe dl. Meleşcanu la Aeroportul Otopeni declarând, cu lacrimi în ochi, că-i va ruga pe parlamentarii europeni să intervină pentru stoparea epurărilor politice. Mai că te apucă mila în faţa următoarei imagini: reprezentanţii pedeserişti spăşiţi, cu umerii încovoiaţi de greutatea martiriului lor, învârtindu-şi capetele ca girofarurile ca nu cumva să dea epurarea peste ei. Dar, pe de altă parte, îţi aduci imediat aminte că aceştia sunt oamenii care au condus ţara. Şi ştim cu toţii prea bine în ce hal au făcut-o. Astfel că nu mi se pare deloc că reputatul ziarist Adrian Ursu exagerează atunci când scrie în corespondenţa specială de la Strasbourg, intitulată „PDSR îşi linge rănile la Consiliul Europei” (Adevărul, 28 ianuarie 1997): „Decizia reprezentanţilor PDSR, oricât ar fi ea de prezentată ca un gest politic firesc, conţine în sine o doză destul de mare de tupeu”.
Într-adevăr, după ce şapte ani de zile au ţinut-o într-o veselie cu epurările şi şi-au dublat planul cincinal de pedeserizare, vin acum subalternii dlui Iliescu şi urlă ca din gură de şarpe că „tupeiştii ăştia de la putere s-au apucat de epurări şi cederizări”. Ar mai fi avut cât de cât o logică tot acest bocet dacă dl. Adrian Năstase s-ar fi plâns că nu li se plătesc drepturi de autor pentru furarea ideii de epurare. Dar aşa? Aşa, fiecare pasăre pe graiul ei moare! În 1994, în Raportul Konig-Jansson privind România, care a fost prezentat Consiliului Europei, la capitolul „Sistemul judecătoresc”, întâlnim următorul paragraf: „Una dintre condiţiile pentru independenţa judecătorilor este inamovibilitatea lor. Pentru moment, totuşi, ei pot fi demişi de către Ministerul Justiţiei şi acesta a fost cazul preşedintelui Tribunalului din Bucureşti (n.a. – adică subsemnatul). Chiar dacă motivele invocate pentru această destituire ar fi fost corecte, această procedură nu poate fi acceptată”.
Ei, dar degeaba i-a dat dreptate Consiliul Europei judecătorului Corneliu Turianu, că a venit PDSR-ul şi le-a dat cu flit în nas, pardon, cu „Contraraportul Botică” domnilor König şi Jansson: „Fostul preşedinte al Tribunalului Bucureşti a fost destituit de către ministrul Justiţiei, din funcţia sa administrativă, de preşedinte al instanţei, şi nu din funcţia sa de judecător” (!!!) Şi-acum se duc colegii dlui Botică să se plângă dlui Gunar Jansson că au fost epuraţi. Că bine le zicea dl. Botică pe vremuri: „Nu aţi fost epurat, aţi fost destituit din funcţia dv. administrativă”. Mai că îmi vine să îl propun pe dl. Botică pentru „cederizare” şi numirea sa în funcţia de purtător de cuvânt al Guvernului. Dar, uitând că dl. Gunar Jansson nu este, la urma‑urmei, decât un funcţionar onest care îşi scrie conştiincios raportul şi pe urmă nu îi mai pasă de tupeul nici unui „contra-raport”, PDSR-ul a hotărât să-şi trimită la Strasbourg artileria grea: Adrian Năstase, Teodor Meleşcanu, Aida Băjenaru. Dar, hop, a şi venit epurarea şi din trei jălbari mititei, au mai rămas doi. Bodyguarda (sic) dlui Năstase a fost tăiată de pe listă. Zadarnic a explicat conducerea PDSR‑ului că dra Aida era „pentru bagaje”, că Puterii nu i-a păsat că nu va mai fi nimeni care să-i ţină proţapul dlui Năstase când îşi va prezenta jalba. Lovitura dată PDSR‑ului a fost mult mai puternică, căci cine ştie dacă dl. Gunar n-ar fi privit cu alţi ochi, cel puţin „o anumită parte a delegaţiei”. De când cu cazul diplomatului helvet te poţi aştepta la orice.
Dar delegaţia pedeseristă mai are o şansă: charisma dlui Năstase care, de altfel, este privit ca un adevărat spirit european, aici, la Strasbourg, de când, în calitatea sa de preşedinte al Camerei Deputaţilor, a luat o atitudine energică împotriva freneziei antihomosexuale care îi cuprinsese pe mulţi parlamentari români. În final, aş încerca să-i consolez pe colegii mei parlamentari pedeserişti reamintindu-le că nimic nu se pierde, totul se transformă. În această ordine de idei, trebuie să remarc şi uluitoarea evoluţie politică a unora din membrii PDSR-ului: emanaţi, pedeserizaţi-potentaţi, epuraţi. Iar în unele cazuri s-a ajuns chiar la o treaptă superioară: arestaţi. "

(România Liberă – 1 februarie 1997)

 

marți, 25 noiembrie 2014

Împiedicarea exercitării dreptului la vot


Potrivit art.11 din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, „Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevăzute de Constituţie”. Iar, în ceea ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului, Constituţia precizează că în afara răspunderii politice în faţa Parlamentului, „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (art.109 alin.2).
Aşa cum precizam în articolul Răspunderea penală a parlamentarilor-miniştri, cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, potrivit normelor de procedură stabilite prin prezenta lege” sunt incidente prevederile art.8 din Legea nr.115/1999:
(1) Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor:
a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;
b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.
(2) Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului:
a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din Constituţia României, republicată;
b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.
(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) se pedepseşte”.
Este limpede că asemenea infracţiuni nu îşi pot găsi locul în Codul penal şi, tocmai de aceea, a fost necesară o lege specială în această materie.
Aşadar, cazurile de răspundere penală instituite prin art.8 din legea specială, privind faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor, constituie infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât de un ministru în exerciţiul funcţiei sale şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani.
În aceaste cazuri (împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean), ori de câte ori Camera Deputaţilor, Senatul ori Preşedintele României cer urmărirea penală, nu Parlamentul este cel care stabileşte dacă aprobă sau nu urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputatului ori senatorului, ci însuşi procurorul de caz stabileşte dacă faptele au fost sau nu săvârşite de membrul Guvernului în exerciţiul funcţiei sale şi dacă constituie vreuna dintre infracţiunile prevăzute de art.8 din legea specială.

marți, 11 noiembrie 2014

Ce se întâmplă cu Legea electorală?


 

Alegerile s-au apropiat vertiginos. Unii mai speră că ele vor fi corecte. Alţii dau ca şi sigură o viitoare fraudă.
Nu are rost să ne îmbătăm cu apă rece. România nu este statul de drept despre care vorbeşte Constituţia. Supremaţia legii nu a reuşit, precum se ştie, să depăşească stadiul demagogiei. Dominante sunt abuzul, nesocotirea, încălcarea sau deformarea normelor de drept.
Este clar că în ultimul timp guvernanţii au făcut o adevărată obsesie pentru modificarea Legii electorale. La fel cum un magician aflat într-o formă de zile mari îşi uimeşte asistenţa scoţând dintr-un joben tot felul de iepuraşi, batiste şi alte minunăţii, aşa îi lasă guvernanţii pe români cu gura căscată, anunţând non-stop noi şi noi amendamente electorale. În primul caz, singurul scop este distracţia spectatorilor. În ceea ce priveşte trucurile Puterii, se urmăreşte crearea unei „bulibăşeli” totale pe seama alegerilor din decembrie, iar tactica lansării de „ţinte” false care să atragă oprobriul opiniei publice este una cât se poate de familiară guvernanţilor, convinşi că, în cele din urmă, opozanţii vor obosi să tot critice. Sau, cel puţin, populaţia se va plictisi de toate aceste alarme false.
Printr-o veritabilă „inginerie constituţională” s-a obţinut trecerea Monitorului Oficial în subordinea Guvernului, demiterea Avocatului Poporului, restrângerea atribuţiilor Curţii Constituţionale şi toate acestea – cum altfel! – prin bombardarea legislativului cu o puzderie de ordonanţe de urgenţă în domenii rezervate legilor organice.
În fine, Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – astfel cum a fost modificată prin Legea nr.76/2012 şi OUG nr.46/2012 – stabileşte cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei deputaţilor şi a Senatului. Cum ne despart doar 6 de zile de alegeri, cred că era util ca cetăţenii noştri să ia cunoştinţă de „datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral” şi care urmau a se aplica – atenţie! – începând cu alegerile parlamentare din 2012 (art.24 alin.1 coroborat art.73 alin.1 din lege). Ulterior însă, Guvernul se orientează rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – modifică art.73 alin.1 după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”.
Este limpede că prin această ultimă „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul nu are de gând să asigure baza de date centralizată în Registrul electoral naţional în vederea asigurării cadrului de legalitate în care ar urma să se desfăşoare procesul electoral din 15.11.2014.
Aşadar, există o perspectivă de legalitate… la anu’ şi după mulţi ani!

 

 

vineri, 31 octombrie 2014

Ni s-a arătat pisica

Discurs parlamentar
 
„În martie 1989, în prestigiosul cotidian „Liberation”, Mircea Dinescu, aflat pe atunci în arest la domiciliu, era întrebat de ce nu merg lucrurile în România şi imprevizibilul scriitor a răspuns printr-o inedită fabulă. Şi cât adevăr conţinea ea.
Zicea scriitorul că s-a făcut un sondaj de testare a 3 şoricei: unul ţăran, altul muncitor şi cel din urmă intelectual, care, timp de o lună, au beneficiat de aceleaşi condiţii de viaţă. La sfârşitul testului, însă, primii doi şoricei arătau înfloritori, în vreme ce ultimul, şoricelul intelectual, era vai de mama lui. Se vedea cale de-o poştă că nu-i ardea de nimic. Întrebat dacă nu s-a bucurat şi el de acelaşi regim, a răspuns sec: „Ba da, dar mie mi s-a mai arătat şi pisica”.
Învăţăturile fabulate, este ştiut, sunt mereu actuale, aşa că, pornind de aici, permiteţi, domnule prim-ministru, să vă întreb: cam câtă vreme va mai trebui să li se arate miniştrilor noştri pisica remanierii? Din câte cunosc eu, cel puţin 4 din miniştrii creştin-democraţi, împreună cu prea mulţii lor secretari de stat, sunt de-a dreptul paralizaţi de nesiguranţa în care se află. „Ce rost are să mă zbat pentru binele public când poate o să fiu remaniat?”, se întreabă demnitarii vizaţi. Despre ce gândesc şi cum acţionează adjuncţii de toate culorile, ce să mai vorbim. Şi, apropo, vă reamintesc că nici până astăzi nu mi-aţi răspuns la o altă simplă întrebare, şi anume: pentru ce o ţară precum România, cu un buget ca vai de mama lui, îşi permite luxul de a avea nu mai puţin de 85 de secretari de stat? Neintrând în această extravagantă cifră, cum pretind unii, şi sutele de directori generali.
Pe de altă parte, mărturisesc că nu am priceput niciodată de ce privesc unii doar în curtea ţărăniştilor, şi asta cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună.
Să fiu bine înţeles, nu am nimic împotriva remanierii. Şi nici nu mă formalizez, dacă, în realitate, ea este de fond sau de imagine. Nu doresc decât ca acest sentiment păgubos de instabilitate să nu mai fie întreţinut prin tot felul de termene şi de pronosticuri.
Motiv pentru care, domnule prim-ministru, vă rog să-mi răspundeţi cu toată francheţea: este sau nu oportună acum o remaniere guvernamentală? Şi, dacă da, când va avea loc?”
(Monitorul Oficial nr. 215 din 11 decembrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

joi, 23 octombrie 2014

Moşieri la 112 ani


În ultima vreme, discursul critic colegial la adresa noastră nu conteneşte să se îmbogăţească, autorii de silogisme memorabile fiind răsplătiţi fie cu trofeul „Pinocchio”, fie cu trofeul „Gâgă”. Cei care ani de-a rândul ne-au gratulat cu sintagma „opoziţie arhaică” se erijează astăzi în justiţiari şi apărători ai intereselor celor mulţi şi obidiţi. Astfel, se încearcă din răsputeri, acreditarea ideii că ţărăniştii sunt preocupaţi de cei care doresc să aibă foarte mult, în vreme ce domniile lor înţeleg să-i sprijine pe cei care au foarte puţin sau nimic. Greşit, domnilor. Greşit fundamental.
Noi nu discutăm acum chestiunea împroprietăririi celor care au foarte puţin sau nimic. Sigur că după ce proiectul aflat în discuţie va deveni lege, vom avea prilejul să discutăm pe îndelete acest subiect - împroprietărirea celor vizaţi de domniile voastre, adică o nouă reformă agrară.
Deocamdată, însă, suntem chemaţi să facem un act de elementară dreptate, restituind proprietăţile agrare confiscate de comunişti începând din 1948. Şi aceasta, în spiritul şi litera rezoluţiei iniţiate de domnul Adrian Severin, rezoluţie însuşită de Consiliul Europei în iulie 1996, dar şi a rezoluţiei aceluiaşi for de la Strassbourg, în aprilie 1997, cu prilejul suspendării jenantei monitorizări impuse României încă din momentul aderării sale la Consiliul Europei.
Doresc să reamintesc că recomandarea prevede în mod expres obligaţia României de a modifica Legile nr. 18 din 1991 şi nr. 112 din 1995, în sensul restituirii in integrum a bunurilor imobiliare naţionalizate, confiscate sau expropriate în cursul regimului totalitar comunist sau, dacă acest lucru nu este cu putinţă, acordarea unor compensaţii echitabile.
Reţineţi, rogu-vă, că această recomandare a fost primită cu entuziasm şi aplauze de către reprezentanţii tuturor partidelor prezente la Sesiunea Adunării Parlamentare din primăvara acestui an. Vă amintiţi de acest moment, domnilor colegi Teodor Meleşcanu, Cristian Dumitrescu, Gyorgy Frunda, ca să nu mai vorbesc de ai noştri.
Să trecem la fondul problemei.
Pentru a avea o imagine clară, să vedem mai întâi care era situaţia proprietăţilor agricole înainte şi după reforma agrară a Guvernului Petru Groza.
Potrivit monografiei Ţara noastră, publicată de academicianul Ion Simionescu, marele nostru geograf, la Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă - Bucureşti, anul 1940, situaţia se prezenta astfel:
- proprietăţi de până la 5 hectare - 28 %;
- proprietăţi între 5 şi 10 hectare - 20 %;
- proprietăţi între 20 şi 50 hectare - 8 %;
- proprietăţi peste 50 hectare - 17 %.
Din situaţia proprietăţilor agricole, existente înainte de aplicarea reformei agrare din 1945, situaţie preluată din Istoria României, Crestomaţie, volumul IV - Epoca contemporană, editată de Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti, în anul 1983, rezultă că existau 9.250 de proprietari care ar fi putut revendica 50 de hectare, respectiv un total de 462.500 de hectare şi 143.375 de proprietari, care aveau între 10-50 de hectare, respectiv un total de 2.065.450 de hectare.
Deci, domnilor colegi, restitutio in integrum priveşte proprietăţile de până la 50 de hectare, limită considerată de toţi specialiştii ca mijlocie. Nu suntem nici fundamentalişti, nici restituţionişti, nici apucaţi (...), cum zic unii, nu?, cum tot ne etichetează unul sau altul (...).
Propunerea noastră este una raţională, extrem de moderată şi de concesivă, dar, din păcate, ea a fost mai întotdeauna prost explicată, insuficient argumentată, de unde şi defectuoasa ei înţelegere. Ca urmare, mulţi au reţinut că, de acum înainte, vom avea o puzderie de proprietăţi de 50 de hectare. Este absurd, domnilor colegi.
Daţi-mi voie să vă întreb – câţi dintre deţinătorii proprietăţilor de 50 de hectare din anii 45-48 mai sunt astăzi în viaţă pentru a putea revendica suprafaţa maximă? Vă spun eu! Cel mult câteva zeci în cel mai fericit caz. Câteva sute din cei 9.250 care erau în viaţă în anul 1948. Acum ar trebui să aibă 112 ani. Ceilalţi stimaţi colegi, sunt urmaşi, firesc succesori. Într-un cuvânt, moştenitori. Şi prin împărţirea proprietăţilor de atunci până la 50 de hectare între moştenitorii de azi, prea puţini vor putea spera la mai mult de 10, 15, hai să zicem 20 de hectare. Imaginaţi-vă, domnilor colegi, că proprietarul care avea atunci 50 de ani, are astăzi peste 100, Dumnezeu să-l odihnească. Mai bine zis să-l ţină sănătos, dacă mai este în viaţă. Iar succesorii săi sunt din ce în ce mai mulţi prin curgerea vremii. Copiii proprietarilor de atunci au, la rândul lor, copii, oameni în toată firea, toţi cu vocaţie succesorală. Ei şi copiii lor.
Aici noi nu facem regulile, domnilor colegi. Va trebui ca urmaşii proprietarilor despre care vă vorbesc să se descurce între ei, potrivit regulilor devoluţiunii succesorale din Codul civil, iar aceste reguli sunt stricte şi nicidecum la latitudinea unuia sau altuia dintre moştenitori.
Care va să zică, stimaţi colegi, regula este că pământul se restituie unei mase de succesori, ceea ce înseamnă evident o cotă cât mai mică pentru fiecare. Proprietăţile de 50 de hectare vor fi rara avis.
Vă vorbeam adineauri de supravieţuitorii proprietăţilor de până la 50 de hectare. Repet: sunt foarte puţini şi cu atât mai mult, cred că putem număra pe degete situaţiile fericite în care sunt în viaţă ambii soţi, proprietarii originali. Dacă însă în viaţă este doar unul dintre ei, ei bine, nici el nu poate spera la 50 de hectare, întrucât este ştiut, Legea nr. 319 din 10 iunie 1944, încă în vigoare, acordă soţului supravieţuitor o porţiune succesorală a cărei câtime variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care soţul vine în concurs.
Aşadar, spaima că vin moşierii, că restauraţia fâlfâie din aripi, sunt vorbe goale, bune numai pentru a suci minţile credulilor şi a întreţine confuzii exploatabile politic.
Stimaţi colegi,
Dacă cineva dintre dumneavoastră îşi închipuie că poate să combată aceste realităţi, îl poftesc să vină la tribună şi să contrazică statisticile oficiale, să contrazică datele demografice şi regulile moştenirii consacrate de Codul civil. Şi combătându-mă,trebuie să-şi asume nu atât dezonoranta ignorare a propriei rezoluţii însuşite de înaltul for european, cât şi riscul de a pune în discuţie existenţa statului de drept, proclamată prin Constituţia din 1991.
(Monitorul Oficial nr. 161 din 2 octombrie 1997, Partea a II-a,Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

marți, 21 octombrie 2014

Nici măcar handicapat?!?


Cum probabil vă reamintiţi, cu ocazia discutării iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, deci, inclusiv a parlamentarilor, am atras atenţia asupra unor ciudăţenii.
Prima, era atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate în care s-a susţinut acest veritabil blat legislativ. Urma observaţia că îngrijorarea presei şi a opiniei publice faţă de unele posibile mişculaţii financiare ale parlamentarilor se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.
În fine, prin prezentarea publică a propriului stat de plată, în care scria negru pe alb, un venit mediu lunar net de 1.400.000 lei, speram că am demonstrat că „îmbuibeala” nu trebuie căutată în Senatul României. Sunt convins că presa şi opinia publică au recepţionat corect mesajul meu. Din păcate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mulţi dintre stimaţii colegi parlamentari, mai ales cu colegii deputaţi.
Oare de ce?
Alături de alţi distinşi parlamentari, senatori şi deputaţi, de absolut toate culorile politice, am participat şi eu la şedinţa consultativă privind problema salarizării noastre. Cu acest prilej, am văzut cu proprii ochi a opta minune a lumii, un consens total, dar credeţi-mă, total, sub cupola Camerei Deputaţilor, nu mai conta că eşti de stânga sau de dreapta, că eşti majoritar, că eşti minoritar, numai să nu te legi de forfetarea (...) deputaţilor. Trebuie să recunosc însă că, la unison, colegii noştri au pledat eroic pentru forfetare sau, mai degrabă, pentru o veritabilă forfetare bugetară, motivând, în primul rând, prin faptul că deputaţii, citez: „semnând contracte civile cu personalul birourilor senatoriale, le pot anula oricând (...)”.
Conform Regulamentului Senatului, citez: „contractul de muncă încetează din dispoziţia senatorului”, art. 164. Atunci, în afara celor peste „n” milioane de lei forfetate de fiecare coleg deputat, unde-i diferenţa? În nici un caz în faptul că un şef de cabinet din Camera Deputaţilor are un salariu de 1.200.000 lei.
Îmi menţin atunci ce am de spus, pentru că nu-i o problemă de joacă, a prestigiului Parlamentului României, a Senatului.
Atunci o să discut cu ocazia reluării în plen a acelui text pe care l-a propus comisia.
Deci... la acea şedinţă, un deputat, îmi pare rău că trebuie să spun, ţărănist şi cu „funcţie”, mi-a tăiat-o scurt: „lasă, domle modestia, că nici dumneata nu iei chiar cât spui”. Şi am aflat de la atotştiutorul meu coleg ceea ce nici măcar nu bănuiam, că se câştigă peste 2 milioane jumătate, net lunar. Motiv pentru care, revenind la Senat, m-am îndreptat şnur spre contabilitate. Doamna de aici, ca întotdeauna, mai mult decât amabilă, când i-am reprodus afirmaţia domnului deputat, m-a luat imediat la întrebări: „Aveţi certificat de revoluţionar?” N-am. „Nici măcar de handicapat?” N-am. „Atunci, domnule senator, dacă nu ştiţi să vă descurcaţi în ziua de azi, de ce mai ridicaţi pretenţii?”
Mărturisesc că, în cei 31 de ani de magistratură, mi-au ieşit peri albi încercând să fac pe învinuiţi să explice cât mai exact ce şi cum. În şedinţa cu pricina, minune mare. Deputaţii şi senatorii se întreceau să mă lumineze cum se forfetează bugetul, pardon, cum se fac economii. Pe scurt, iată ce mi-au auzit urechile. Un deputat: „Domle, eu am schimbat din juma în juma de an 3-4 şoferi, de ăia care dădeau în gropi. Şi nu de alta, dar stricau maşina. Aşa că, să termin cu toată tevatura, l-am pus pe fiu-meu să conducă maşina, deci economisesc, domle. Că fiu-meu nu strică maşina. Şi nu trebuie să angajez nici şofer.” Alt deputat: „Eu economisesc la benzină”. Nu mă obligaţi să spun cum îl cheamă. Nu sunt numai P.N.Ţ.C.D.-işti.
„De ce să luăm ca senatorii bonurile”, zicea domnul deputat, „şi să încurajăm birocraţia cu tot felul de justificări, când eu unul mă descurc cum pot. Başca că nu mă poate obliga nimeni să circul cu maşina şi pe ploaie”.
Un alt deputat: „Noi suntem aproape 400 de deputaţi, deci ar trebui să angajăm 1200 de experţi să facă actele”. Aşadar, în viziunea domnului coleg, fiecare deputat ar avea nevoie de un contabil-şef, un contabil simplu şi un economist, care câteşitrei să se ocupe de ... forfetarea personală a domnului deputat.
Cum-necum, domnii colegi deputaţi au fost de o sinceritate dezarmantă. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi la comisia de mediere, unde – de data asta dau nume – cu excepţia domnului Dan Mircea Popescu, cei din jur, cuprinşi de o inexplicabilă aroganţă ţâfnoasă, mi-au interzis practic accesul la discuţii. Mai mult chiar, domnul senator Vornicu, nu ştiu dacă e aici în sală, a sărit ca ars de pe scaun, declarând indignat că: „dacă-l lăsaţi pe domnul la discuţii, plec eu”. Un senator poate să participe la şedinţa oricărei comisii, fără să-l împiedice nimeni, scrie în Regulamentul Senatului.
După atâtea bătăi cu pumnul în piept, pentru economiile făcute din cele „n” milioane, primite în afara indemnizaţiei cuvenite unui deputat, nu am de pus decât o singură întrebare, una singură, returnează la buget la sfârşitul fiecărei luni domnii deputaţi aceşti bani economisiţi?
Este datoria mea să vă informez că nejustificarea cu acte a unor sume de bani, ridicate sub semnătură pentru alte persoane, precum şeful de cabinet, dactilografa, şoferul, ca şi neplata impozitelor pentru sumele cuvenite acestora – repet, cuvenite acestora, şi nu domnilor deputaţi – şi, nu mai spun, însuşirea a chiar unei părţi din sumele afectate celorlalte cheltuieli, inerente bunei funcţionări a unui birou parlamentar, constituie tot atâtea fapte reprobabile ce pot atrage incidenţa legii penale.
Motiv pentru care eu, unul, şi sper că şi dumneavoastră, nu ne putem permite să votăm pentru menţinerea sistemului forfetar.
Deci, stimaţi colegi senatori, în cazul în care colegii deputaţi vor să continue cu forfetarea, în dispreţul prevederii constituţionale care impune adoptarea unei legi unice de salarizare a parlamentarilor, nu poate să-i împiedice nimeni. Dar să voteze ei înşişi o asemenea lege, pentru aceasta nu trebuie, nu poate să aibă acoperirea Camerei superioare a Parlamentului. Aşa cum n-o are pe a Senatului, nu poate să o aibă nici pe cea a opiniei publice.
Pentru că eu unul – şi sper că şi dumneavoastră – nu accept să-mi pun semnătura pe un act normativ asupra căruia planează acuza că încurajează nu mai puţin de trei infracţiuni dezonorante.

(Monitorul Oficial nr. 231 din 12 ianuarie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

duminică, 7 septembrie 2014

Detenţia pe viaţă şi condamnarea speranţei


Problema detenţiei ca mijloc de luptă contra fenomenului infracţional reprezintă încă un semn de întrebare. Eficienţa pedepselor nu s-a dovedit, însă, nici curativă, nici preventivă. Fenomenul infracţional continuă să existe, el ia adesea aspecte alarmante, se foloseşte de mijloace tehnice perfecţio­nate, moderne şi adoptă forme bine organizate, bine puse la punct, manifestându-se, uneori, la scară internaţională.
În raport cu această evoluţie a infracţionismului, sistemul pedepselor nu a cunoscut o evoluţie corespunzătoare, pedepsele au rămas cam aceleaşi – amendă şi închisoare – , ba chiar în multe state, printre care şi România, s-a desfiinţat o pedeapsă de natură a preveni şi înspăimânta – pedeapsa cu moartea. În faţa acestei situaţii, neavând o gamă de pedepse care să corespundă gamei atât de largi a infracţiunilor şi a modalităţilor de comitere a acestora, organizatorii reacţiei represive folosesc metoda agravării pedepselor existente prin durată – a celor privative de libertate, prin cuantum – a celor cu amendă. Se speră ca prin acest mijloc, să fie descurajaţi cei care ar fi îndemnaţi să săvârşească infracţiuni şi să se dea o ripostă corespunzătoare celor ce vor săvârşi infracţiuni.
Nu vom discuta eficienţa posibilă a acestei politici penale. Ea îşi va putea dovedi însuşirile pozitive sau insuficienţa în cadrul aplicării practice.
Ne propunem, aici, să aruncăm o scurtă privire asupra modificării Codului penal, cu referire la introducerea pedepsei cu detenţia pe viaţă, cuprinsă în proiectul supus dezbaterilor parlamentare.
Detenţia pe viaţă, rezervată desigur unor fapte de o gravitate excepţională, implică o eliminare totală şi fără de sfârşit din viaţa socială a celui condamnat, o pecetluire a existenţei acestuia într-o stare de suferinţă perpetuă.
Pedeapsa constituie şi trebuie să constituie o suferinţă. Nu este locul să analizăm caracterul de suferinţă al pedepsei, fundamentarea ei socială şi morală, condiţiile şi efectele.
Desigur că măsura suferinţei propriei pedepse este corespunzătoare – trebuie să fie corespunzătoare – gravităţii faptei săvârşite. Dar, orice pedeapsă, oricât de grea, oricât de lungă în timp, se aplică unui om. Unui om vinovat sau foarte vinovat, dar unui om. Iar societatea are dreptul să-i aplice o suferinţă corespunzătoare faptei sale. Îl poate lipsi de libertate, îi poate crea condiţii de viaţă grele, incomode, împovărătoare, îl poate lipsi de multe dintre cele cu care era obişnuit sau care îi erau necesare. Aceasta este pedeapsa, de aceea este pedeapsa. Există însă ceva de care nici un om nu trebuie să fie lipsit, de care societatea n-are dreptul să-l lipsească, şi anume, speranţa.
Chiar cel mai odios criminal, pedepsit aspru cu o lungă detenţie, are dreptul să spere. Să spere că va trăi până la terminarea timpului detenţiei şi că, ajuns oricât de aproape de capătul vieţii, va mai avea clipe – oricât de puţine – în care să se poată bucura de acea nepreţuită disponibilitate asupra propriei fiinţe, pe care o implică libertatea. Această speranţă – spunem noi – nu trebuie răpită nici unui om de pe lume. Se cuvine ca închisoarea să fie o suferinţă, dar nu se cuvine ca ea să fie un izvor de disperare.
Şi nu numai condamnatul are dreptul să spere, dar şi societatea care l-a condamnat. Şi ea are dreptul la speranţa că un om, pe care l-a pedepsit cu asprime pentru faptele sale foarte grave, se va reîntoarce în mijlocul său, cândva, oricât de îndepărtat ar fi acest cândva. Se va putea reîntoarce cu sentimentul că şi-a ispăşit vina şi că poate trăi ca un om, puţinul timp ce i-a mai rămas din viaţă.
În raport cu cele arătate mai sus, prevederea ca acel condamnat la detenţie pe viaţă să poată obţine – şi el – , la un moment dat, liberarea condiţionată trebuie considerată ca bine-venită. Ea implică o speranţă condiţionată, deci atenuată, dar, totuşi, o speranţă.

duminică, 31 august 2014

Minoritatea majorităţii



Potrivit art.73 din Constitutie: „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare” (alin.1); „Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei”(alin.2).
Realitatea este că discuţiile interminabile purtate şi în prezent în Parlamentul României nu au drept sursă neînţelegeri cu privire la conceptul de majoritate parlamentară – simplă sau calificată -  ci doar stabilirea cvorumului necesar aprobării proiectului sau propunerii de revizuire a Constituţiei prin referendum.
Este evident că procedura de revizuire a Constituţiei nu are caracterul unei hotărâri în înţelesul art.76 din Constituţia României şi, ca atare, ea nu se supune condiţiilor în care pot fi adoptate legile organice şi ordinare, precum şi hotărârile privind regulamentelor Camerelor, cu alte cuvinte ea nu se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (art.76 alin.1). Termenul de „majoritate” desemnează cel puţin 50%+1 din numărul total.
Este adevărat că această „majoritate parlamentară” este precizată de legea fundamentală în art.151 privind procedura de revizuire a Constituţiei, după cum urmează:
„Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere” (alin.1);
„Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un  acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor” (alin.2).
Aşadar, majoritatea parlamentară cerută pentru adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire – fie că este vorba de „cel puţin de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere”, fie de „cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor” – reprezintă, în ambele ipoteze, mai mult de jumătate plus unul.
Altfel se pune însă problema în cazul proiectului sau revizuirii Constituţiei prin referendum.
Textul constituţional în discuţie, respectiv art.151 alin.3, prevede că: „Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data aprobării proiectului de revizuire” (s.n.).
Noua Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului national introduce, sub aspectul condiţiilor de validitate a referendumului pentru revizuirea Constituţiei, un cvorum de participare de cel puţin 30% şi un cvorum al voturilor valabil exprimate de cel puţin 25%, ambele raportate la numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
Or, condiţia unui cvorum de participare la referendum de cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente încalcă prevederile art.2 alin.1 din Constituţie, deoarece premisa unei manifestări democratice a suveranităţii prin intermediul poporului se poate asigura doar prin participarea la referendum a majorităţii cetăţenilor, constând în 50% plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
În concluzie, abstracţie chiar făcând de sfidarea normelor constituţionale cu valoare de principiu în stabilirea sensului noţiunii de „majoritate”, noua variantă de reglementare a cvorumului de participare la referendum nu asigură reprezentativitatea necesară de natură a conferi deciziei de revizuire forţa care să reflecte voinţa şi suveranitatea poporului.

duminică, 10 august 2014

DICŢIONAR JURIDIC - Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei

Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
      
       Conform art.276 din noul Cod penal al României, fapta persoanei constând în aceea că, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, cu scopul de a-i influenţa sau intimida, se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
       Cu referire la infracţiunea de presiuni asupra justiţiei care face obiectul acestui articol, în Expunere se arată că: „Faptele incriminate sunt inspirate din realităţile practicii judiciare, dar mai ales de frecvenţa, intensitatea şi modul de manifestare sau de intimidare din partea părţilor sau reprezentanţilor acestora, sub forma defăimărilor publice pe durata desfăşurării unui proces, obţinându-se astfel o atmosferă de natură să vicieze grav imparţialitatea judecătorilor sau procurorilor, atmosferă care poate să profite celor ce recurg la asemenea mijloace în cazul obţinerii efectului scontat, fie să-i dezavantajeze prin obţinerea unei atitudini ostile din partea magistraţilor”.
        Declaraţiile pot fi făcute în orice formă de comunicare, de la cea verbală directă la cea exprimată prin mijloacele de comunicare în masă: televiziune, radio, presă scrisă, internet. Ceea ce este esenţial este ca declaraţiile să fie publice. Sunt aplicabile, în acest context, dispoziţiile art.184 C.pen. privitoare la înţelesul sintagmei „faptă săvârşită în public”.
       Subliniem că, potrivit art.2 alin.3 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (republicată în 2005, cu modificările şi completările ulterioare), judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali. Pentru realizarea acestui principiu, orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor.
        De asemenea, pentru garantarea independenţei şi imparţialităţii magistraţilor, art.73 din aceeaşi lege prevede că stabilirea drepturilor acestora se face ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în statul de drept, de răspunderea şi complexitatea funcţiei de judecător, de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege pentru aceste funcţii.
       Chiar dacă, potrivit art.75 din Legea nr.303/2004, Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la aceştia, considerăm că incriminarea în art.276 din noul Cod penal a infracţiunii de presiuni asupra justiţiei reprezintă, în plus, un mijloc de apărare a independenţei judecătorilor şi, implicit, a prestigiului justiţiei.