Separaţia puterilor în stat în Constituţia României

Mulţi dintre celebrii hominus politicus ai României zilelor noastre invocă, ori de câte ori li se iveşte prilejul, principiul separării puterilor în stat.

1. Dacă vorbim de separaţia puterilor, haideţi să vedem cum a fost tratat acest principiu în Constituanta. Ei, aici trebuie să umblăm un pic la istorie. Fireşte, la istoria consacrării separării puterilor în stat în Constituţia României, ajutaţi de excepţionalul volum „Geneza Constituţiei României – 1991 – lucrările Adunării Constituante”, tipărite sub auspiciile Regiei Autonome “Monitorul Oficial”.

Includerea lui în Constituţia din 1991 a fost insistent susţinută de liberalul Mihai Ruva. Care au fost însă argumentele în sensul respingerii acestui principiu de către cei ce-l contestau, cu Montesquieu cu tot? Vă citez din cuvântul dlui profesor Ioan Deleanu, exprimând – atenţie – punctul de vedere al Comisiei Constituţionale: „Nu am înţeles să consacrăm în textul constituţional principiul separaţiei puterilor, fiindcă el, în epoca actuală, se dovedeşte a fi, pur şi simplu, o eroare ştiinţifică” (?!?). „Titularul puterii – întărea dl. Deleanu – este unic: poporul, care distribuie prerogativele care decurg din această putere diverselor sale autorităţi publice”.

Rezultatul fulminantei intervenţii a dlui constituant s-a văzut la vot. Principiul separaţiei puterilor nu a întrunit voturile reprezentanţilor puterii de atunci. Ca atare, acesta a fost repudiat, alungat fără milă din Constituţia României în versiunea adoptată la 8 decembrie 1991. Constituţie care, vorba unui deputat al coaliţiei majoritare de atunci, nu face decât „să-l respire prin toţi porii ei” (?!?).

Aceasta anemică „respiraţie” a fost, fireşte, suficientă pentru a orbecăi prin tunelul tranziției!

2. În procesul revizuirii Constituţiei în cursul anului 2003, s-a simţit nevoia proclamării explicite a principiului separaţiei, astfel încât art.1 a fost întregit cu două noi principii generale, din care unul privind democraţia constituţională şi altul consacrat în exclusivitate consfinţirii principiului separaţiei puterilor în stat drept coordonate politice fundamentale pentru întreaga organizare şi activitate a statului român.

Constituantul român nu a putut însă trece cu vederea cele două secole de evoluţie doctrinară în această materie şi a făcut referire nu doar la separaţia puterilor, ci şi la necesarul echilibru care trebuie să se stabilească între acestea în funcţionarea lor firească. Astfel, alineatul (4) al art.1 din Constituţia României, revizuită, dispune: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Numai că, deşi principiul separaţiei puterilor în stat este afirmat tranşant de Constituţia revizuită în chiar Titlul I („Principii generale”), observăm că puterea judecătorească – ca şi puterea legislativă şi cea executivă – este cuprinsă în Titlul III („Autorităţile publice”) sub sintagma „Autoritatea judecătorească”. Cu alte cuvinte, „puterea judecătorească” este confundată în mod deliberat cu „autoritatea judecătorească”.

Ezitările redactorului Constituţiei au făcut să nu existe o diferenţă foarte netă între cele trei puteri ale statului: puterea legislativă (Parlamentul), puterea executivă (Guvernul), puterea judecătorească (instanţele judecătoreşti şi Consiliul Superior al Magistraturii). Dar, cum opina împăciuitor dl. Valeriu Stoica, fost ministru al Justiţiei, „un interpret care ţine la valorile societăţii democratice şi care vrea să aşeze pe această Constituţie funcţionarea statului de drept în România trebuie să desprindă din textele constituţionale ideea separaţiei puterilor în stat”. Eu unul mă îndoiesc că s-ar găsi pe toate drumurile astfel de interpreţi de bună-credinţă. Iată, de pildă, „cetăţeanul-senator Ghişe” este autorul unor interpretări aberante. Pentru ʹmnealui Parlamentul României, luând act de rezultatul referendumului, era singurul chemat să „decidă asupra procedurii de urmat”, şi nu Curtea Constituţională a României „care a substituit puterea judecătorească şi şi-a permis în mod abuziv infracţional să exercite controlul de legalitate”. Recent, acelaşi „interpret” pune paie pe foc în recenta dispută pentru şefia Consiliului Superior al Magistraturii şi susţine aberaţia potrivit căreia procurorii fac parte din puterea judecătorească. Or, a susţine că procurorii fac parte din puterea judecătorească ar însemna să accepţi că puterea judecătorească are dreptul să şi acuze, să şi judece. Ceea ce este o aberaţie. Şi atunci se invocă tocmai Constituţia pentru a se demonstra că parchetele fac parte din puterea judecătorească. Înţeleg acum de ce, seduşi de „interpretarea” cetăţeanului Ghişe, Parlamentul s-a simţit îndreptăţit să ceară socoteală procurorilor care au anchetat fraudele electorale, adică chiar pe agenţii puterii executive. Şi, din păcate, există mulţi asemenea „interpreţi”…

3. Doctrina şi practica demonstrează însă că, atât în 1991 când s-a refuzat consacrarea explicită a principiului separaţiei puterilor în Constituţie întrucât aceasta nu face decât „să-l respire prin toţi porii ei”, cât şi după consfinţirea lui în textul constituţional în anul 2003, separarea puterilor în statul nostru este practic inexistentă. Pare a fi o idee absurdă. Există, într-adevăr, câteva simptome ale aplicării acestui principiu fundamental, dar Justiţia nu este considerată ca putere, ci ca „autoritate”. Or, cum ar spune poporul, puterile în stat sunt trei: Luca şi Matei (respectiv, Parlamentul şi Guvernul).

Până una alta, recapitulând cele ce de mai sus, principiul separaţiei puterilor are, la noi ca la nimeni, o prezenţă pur poetică: „a fost pe când nu s-a văzut, azi îl vedem şi nu e”!!!

4. De această sintagmă „autoritatea judecătorească” prevăzută în Constituţie – care enumeră laolaltă instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Public – se cramponează procurorii. Termenul nu trebuie confundat cu cel de „putere judecătorească”. Sunt noţiuni diferite. În mod voit se glisează sensurile şi se ajunge deliberat la confuzie.