În mass‑media au răzbătut tot felul de voci care
susţin că Legea graţierii nr.543/2002 este o lege anticonstituţională şi
discriminatorie.
Se afirmă că neconstituţionalitatea ar rezida din
faptul că, potrivit art. 8 din cuprinsul ei, conform căruia „dispoziţiile
prezentei legi privesc pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate pentru fapte
săvârşite până la data publicării ei în Monitorul Oficial”, încalcă principiul
fundamental al egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii.
În acelaşi timp se susţine că este profund
discriminatorie, deoarece limitează aplicarea acesteia numai anumitor persoane,
care însă fac parte dintr‑o categorie mult mai largă ce se încadrează practic,
din punct de vedere juridic, în aceleaşi criterii. Astfel – acuză ei – nu
beneficiază de prevederile acestei legi următoarele categorii de persoane
deţinute:
‑ arestaţii preventiv
pentru fapte de aceeaşi natură şi gravitate cu cele graţiate, aflaţi în
perioada de după terminarea anchetei penale şi până la judecarea în primă
instanţă;
‑ persoanele condamnate
pentru fapte susceptibile de a fi supuse graţierii, dar ale căror hotărâri
judecătoreşti nu sunt încă definitive, ca urmare a declarării apelului sau
recursului;
Cam aceasta ar fi, în
mare, argumentaţia potrivit căreia legea graţierii ar fi anticonstituţională şi
discriminatorie. O acuzaţie extrem de gravă, dar în acelaşi timp lipsită de
orice suport juridic. Căci, după cum se vede, autorii ei confundă amnistia
(uitarea) cu graţierea (iertarea). În viaţa social‑politică apar momente când,
datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă
pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca
fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate
trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi
pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte
deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru
anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu
înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse
arătate în actul de graţiere.
Cum spuneam, graţierea
este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite
considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecătoreşti.
Deci, pentru a înţelege
tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin
hotărâri judecătoreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care
nu a fost pedepsit definitiv?! Este clar că asemenea acuze sunt pur şi
simplu ridicole.
În schimb, Legea graţierii
(intrată în vigoare la data de 4 octombrie 2002) cuprinde câteva erori grave.
Astfel, actul normativ în discuţie graţiază în întregime pedepsele cu
închisoarea până la 5 ani, pedepsele cu amendă penală şi sancţiunile cu
închisoarea pentru contravenţii, precum şi măsura cu caracter educativ a internării
într‑un centru de reeducare aplicată minorilor care răspund penal.
Din păcate, aşa-zisa
modificare a art.8 din această lege prin OUG nr.18/2003 (aprobată prin Legea
nr. 258/2003) nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce
a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi
anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile
aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).
Pe cale de consecinţă, în
acord cu principiul „na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o”, legiuitorul păstrează în
cuprinsul textului sintagma „măsurile aplicate”. Inadvertenţă inadmisibilă,
care dovedeşte că atât promotorii legii, cât şi cei ai modificării legislative
nu au cunoştinţă sau au ignorat pur şi simplu cele mai elementare principii de
drept. Iată cum arată textul art.8 aşa-zis modificat: „Dispoziţiile prezentei
legi privesc pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate pentru fapte săvârşite până la data
publicării în Monitorul Oficial” (subl.ns.).
Numai că în Codul penal se prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste
măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol,
trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă
râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar
rigorile Codului penal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu