Subliniez de la bun început că nu
sunt nici pe departe un oponent al revizuirii Constituţiei. Dar, ca jurist, mi
se pare normal, logic şi de bun-simţ ca o schimbare atât de importantă cum este
cea a Constituţiei într-o democraţie reală să se facă în ideea rezolvării unor
probleme majore – a căror revizuire ar reprezenta, cu adevărat, o îmbunătăţire
a legii noastre fundamentale -, ci nu doar de dragul de a bate toba
preelectrorală, că aşa dă bine pe la talk-show-uri.
Pentru schimbarea Constituţiei ar
trebui să acţionăm cu toţii coerent „pedalând” pe problemele majore a căror
revizuire ar reprezenta cu adevărat o îmbunătăţire a legii noastre
fundamentale. De necontestat că, dacă se vrea consacrare explicită a
principiului separaţiei puterilor în stat, inclusiv separarea atribuţiilor
celor două Camere ale Parlamentului sau sfera de incidenţă a imunităţii
parlamentare, iniţiativa legislativă nu poate fi decât salutară. Numai că, aşa
cum s-a remarcat pe bună dreptate, textele constituţionale avute în vedere de
unii lideri politici nu sunt cele care trebuie, în mod necesar, revizuite.
Din amalgamul schimbărilor cerute
– care se întind de la redefinirea statului român, revizuirea formei de
guvernământ şi până la reintroducerea pedepsei cu moartea – am selectat spre
analiză unele idei mai consistente.
Şi, obligatoriu, înainte de a ne
grăbi să scoatem de la naftalina retoricii tot felul de slogane populiste, ar
trebui să vedem din ce cauze a ajuns Constituţia României să fie considerată o
banală materie facultativă de mulţi dintre noi. Ani de-a rândul, asupra
Constituţiei au operat de facto toate modificările posibile şi
imposibile, prin două procedee deja celebre: ignorarea şi încălcarea flagrantă
a dispoziţiilor constituţionale. Au fost adoptate de-a valma legi care călcau
în picioare aceste dispoziţii, pe faţă, „la lumina zilei”, fără nici un fel de
reţinere.
De pildă, despre bătaia de joc în
ceea ce priveşte reglementarea „constituţională” a proprietăţii publice, putem
da exemple cu duiumul. Indiscutabil, recordmena absolută de încălcare a
Constituţiei României este Legea proprietăţii publice şi regimul juridic al
acesteia, care generează o anormală stare de neconstituţionalitate. În
Constituţie se spune cât se poate de clar că bunurile proprietate publică nu
pot fi vândute sau înstrăinate, ci doar „date în administrarea regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”
(art.136 alin.4).
În sesizările ce le-am adresat în
urmă cu mai bine de 14 ani atât Preşedintelui României, cât şi Curţii
Constituţionale, atrăgeam atenţia că în cuprinsul Legii proprietăţii publice
sunt precizate o sumă de bunuri ce alcătuiesc domeniul public al statului, dar
care exced în mod clar sfera de cuprindere a domenialităţii publice definită de
Constituţie. Iar consecinţa imediată a unei asemenea extinderi abuzive o
constituia blocarea procesului de privatizare. Astfel, semnalam că privatizarea
ROM-TELECOM-ului era practic imposibilă la acea dată, atâta vreme cât „spectrul
de frecvenţă şi reţelele de transport şi distribuţie de telecomunicaţii” sunt
menţinute în proprietatea publică a statului. Proprietate publică care, zice
Constituţia, este inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă!
În această situaţie, transferul
dreptului de proprietate ar fi fost cu putinţă doar în cazul centralelor
telefonice aflate în proprietatea privată a statului. Dar, din păcate,
printr-un hei-rupism de natură stalinistă, ROMTELECOM-ul a fost mintenaş
privatizat, prin călcarea în picioare, cu bună ştiinţă, a prevederilor
constituţionale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu