- Octavian Andronic - "Necesitatea înţeleasă sau libertatea lui Turianu", prefaţă la cartea "Ediţie specială. Interviuri. Articole.Scrisori deschise"
- Constantin Dumitru - "Profesorul Turianu şi arta posibilului", prefaţă la cartea "O Românie a coerenţei morale şi legislative. Discursuri parlamentare"
- Monica Stoian - "Argument", postfaţă la cartea "O Românie a coerenţei morale şi legislative. Discursuri parlamentare"
Articole din presă (fragmente):
- Ziarişti Online.ro, Afacerea „Batiştei”. Cum a transformat profesorul Corneliu Turianu biroul tortionarului Pacepa in sediul Curtii Supreme de Justitie
- Horia Tabacu, Bubele magistraţilor superiori (II), Evz.ro
- Victor Roncea, Presedintele IICCMER Andrei Muraru, condamnat de Instanta pentru minciuna cu scop de dezinformare si manipulare a opiniei publice incazul secretarului Colegiului CNSAS, Corneliu Turianu, Ziarişti Online.ro
- Horia Tabacu, Justiţia şi simbolul blănii de hermină
- Simona Ionescu, Raportorii Consiliului Europei au relansat "Cazul Turianu"
- Enigmele apolitismului: "Cazul Turianu"
- Democraţie tip PNŢCD, Senatorul Turianu chemat la ordin la partid, în „Adevărul” din 18 martie 1997„Senatorul Corneliu Turianu nu şi-a însuşit încă regula PNŢCD, conform căreia părerile personale pot fi exprimate în cercuri închise, în timp ce în public un om politic trebuie să fie la unison cu colegii săi, a declarat luni, preşedintele PNŢCD, Ion Diaconescu. „O să purtăm discuţii cu el”, a spus liderul PNŢCD, adăugând că senatorul Turianu nu a avut, în câteva rânduri, o atitudine similară cu cea a partidului, deoarece „este recent asimilat în PNŢCD, cu ocazia alegerilor din noiembrie 1996”.Corneliu Turianu a fost înscris pe lista senatorilor CDR „la insistenţele Alianţei Civice” şi a optat pentru PNŢCD, care l-a acceptat, pentru că îşi crease popularitate prin poziţia sa faţă de problemele apărute în legătură cu funcţionarea sistemului judecătoresc în legislatura trecută, a spus Diaconescu. Senatorul Turianu a ieşit în evidenţă prin declaraţiile, sensibil diferite de cele ale PNŢCD, în legătură cu drepturile investitorilor străini de a deţine terenuri în proprietate (Legea nr.35/1991) şi faţă de modul în care a fost ridicată imunitatea parlamentară în cazul senatorului C.V. Tudor (Mediafax)”.
- Cenzură la PNŢCD. Senatorul Turianu – ameninţat cu represalii pentru că s-a opus vânzării terenurilor către investitorii străini, în „Adevărul”, 1997„Liderul grupului PNŢCD din Senat, Nistor Bădiceanu, a declarat, marţi, agenţiei Mediafax, că senatorul PNŢCD Corneliu Turianu ar putea fi „atenţionat” dacă va continua să se opună unor propuneri legislative ale PNŢCD. Senatorul Corneliu Turianu s-a opus, în ianuarie, modificării articolului privind recursul în anulare din Codul de procedură civilă, iar recent a anunţat că nu este de acord ca investitorii străini să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, pronunţându-se pentru varianta concesionării.Nistor Bădiceanu a apreciat că senatorul Turianu este „membru de circumstanţă” al PNŢCD, el fiind, de fapt, reprezentantul Alianţei Civice. Liderul grupului PNŢCD a arătat că fiecare senator are dreptul la propria opinie, dar repetarea unor atitudini contrare grupului PNŢCD ar putea duce la atenţionarea senatorului Turianu. Pe de altă parte, senatorul Corneliu Turianu a susţinut că grupul PNŢCD nu a luat în discuţie drepturile investitorilor străini de a cumpăra terenuri şi nu a cerut exprimarea unei poziţii unitare în această chestiune. Corneliu Turianu a spus că, oricum, el reprezintă 180.000 de alegători şi nu doar o „rotiţă de mecanism”.
- Florin Gabriel Mărculescu, Trăim într-un univers kafkian – Interviu cu domnul Victor Babiuc, în „România liberă” din 20 august 1993
Parcă ţinând cu tot dinadinsul să-i strice
buna-dispoziţie a ministrului Justiţiei, de fiecare dată când un ziarist prinde
o personalitate publică la un interviu, îi pune şi inevitabila întrebare: „Ce
ne puteţi spune despre cazul Turianu?” La fel a păţit şi Victor Babiuc, fostul
ministru al justiţiei, cel care îl promovase pe Turianu la conducerea TMB.
„- Pe fundalul mentalităţii specifice
comunismului, cum priviţi destituirea lui Corneliu Turianu?- O gafă enormă şi inutilă. O gafă care nu serveşte nici justiţiei, nici ministerului şi nici ministrului. Turianu a fost şi este un profesionist remarcabil, a fost şi este un bun organizator. Ambele calităţi s-au văzut şi înainte şi după Revoluţie. De altfel, în activitatea Tribunalului Capitalei, după numirea lui, s-a observat o schimbare în bine. Motivaţia oficială a destituirii este firavă şi lipsită de temei”
- Al. Mihalacea, I. Cristea, Reforma justiţiei trebuie făcută de jurişti necompromişi, bine pregătiţi profesional, în „România liberă” din 30 august 1993
„- Ce părere aveţi domnule judecător Dorin
Clocotici despre cazul Turianu?
- A scris mult, lucrări de calitate, jurist de excelentă formaţie. Îl
cunosc personal. Urmărind Justiţia la ea acasă la TVR, am avut impresia că
asist la una dintre şedinţele de demascare, la partid, pe vremuri. Am trecut şi
eu prin aşa ceva. M-am îngrozit la gândul că acei judecători – mai mult
judecătoare – au făcut afirmaţii fără să le dovedească. Cred că domnul Turianu
ar trebui să îi acţioneze în justiţie pentru calomnie. Să admitem că au dreptate.
În acest caz, de ce s-au limitat la simple afirmaţii? Un magistrat care se
respectă – şi toţi erau de la Curtea de Apel din Bucureşti – ştie că tot ce se
afirmă trebuie dovedit cu probe verificabile de oricine, oricând. O hotărâre
judecătorească rămâne şi după moartea judecătorului”
- Ilie Păunescu, Magistratul, în „Dreptatea” din 25 februarie 1992
„Alegerile din februarie 1992 au scos la iveală
încă o conştiinţă cetăţenească exemplară: dr. Corneliu Turianu, preşedintele
Tribunalului Municipiului Bucureşti. Portretul moral al magistratului este
schiţat, în primul rând, de cele două scrisori adresate Comisiei Electorale
Centrale. Domnul Turianu a scos în evidenţă, în cuprinsul lor, o serie de
incorectitudini comise la numărarea voturilor şi calcularea procentelor
obţinute de candidaţi… Preşedintele de tribunal – se înţelege – şi-a făcut
numai datoria, în toată această suită de episoade. A acţionat, cu alte cuvinte,
în temeiul unor principii fundamentale pentru misiunea sa, pe care le-a enunţat
în acelaşi interviu. Corneliu Turianu crede în supremaţia legii, este conştient
că singura şansă a democraţiei este respectarea legalităţii şi consideră că în
momentul când justiţia va ajunge o putere în stat, încetând să mai fie o simplă
autoritate, un apendice sau un rău necesar, vom fi mai maturi din punct de
vedere democratic. Simplul fapt că este nevoie ca un judecător să
propovăduiască norme elementare, admise şi practicate în mod curent în ţările
civilizate, dovedeşte că, la noi, pentru a se atinge corectitudinea, este
necesar apelul la resurse ieşite din comun. În contextul de abuz şi corupţie
moştenit de la comunişti şi dezvoltat cu o consecvenţă scandaloasă de regimul
neocomunist, sobrietatea şi rigoarea actului preşedintelui de tribunal Corneliu
Turianu dau normalului valoare de excepţie. Reverenţa în faţa magistratului
model devine de aceea cu atât mai adâncă”
- Declaraţie, Corneliu Coposu îl acuză pe Petre Ninosu, în „Azi” din 17 iulie 1993
„Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat
consideră că destituirea preşedintelui Tribunalului Municipiului Bucureşti,
Corneliu Turianu, este un «act abuziv, de care se face răspunzător ministrul
justiţiei», Petre Ninosu, şi întregul Guvern. Într-o declaraţie de preşedintele
partidului, Corneliu Coposu, se arată că «motivele reale ale destituirii sunt
cu totul altele, şi anume asigurarea unor alegeri corecte – în măsura în care a
depins de judecători – cât şi de modul în care Tribunalul Municipiului
Bucureşti a soluţionat contestaţiile împotriva candidaturii dlui Ion Iliescu la
funcţia de senator de Bucureşti». Destituirea preşedintelui T.M.B. – se
precizează în declaraţie – «loveşte nu numai în persoana judecătorului Corneliu
Turianu, ci şi în independenţa justiţiei», constituind o «gravă lovitură dată
statului de drept şi procesului de democratizare a justiţiei»
- Ion Cristoiu, Un abuz: demiterea lui Corneliu Turianu, în „Evenimentul zilei” din 16 iulie 1993
„La puţin timp după instalarea lui Petre Ninosu
în fruntea Ministerului Justiţiei, întâlnindu-l pe Corneliu Turianu,
preşedintele Tribunalului Municipiului Bucureşti, l-am întrebat dacă noul
ministru nu l-a dat încă afară… Spre surpriza mea, Corneliu Turianu mi-a
răspuns că nu există nici un semn potrivit căruia noul ministru ar intenţiona
să-l dea afară. Dimpotrivă, a adăugat interlocutorul meu, Petre Ninosu pare
animat de ambiţia de a face din justiţia română o instituţie cu adevărat
independentă… Iată, mi-am spus (şi chiar am scris după aceea), dracu’ nu-i
chiar atât de negru, există şi printre fdsn-işti oameni remarcabili. Deşi în
procesul Ion Iliescu – Corneliu Turianu l-a înfruntat, pronunţând o sentinţă
împotriva pledoariei sale ca avocat, Petre Ninosu nu se răzbună. Mai mult, el
îl apreciază întrucâtva, pentru că, sub conducerea sa, Tribunalul Municipiului
Bucureşti a ţinut să demonstreze că nimeni nu este mai presus de lege. Nici
măcar preşedintele ţării. Demiterea lui Corneliu Turianu îmi arată însă că m-am
înşelat. Petre Ninosu este şi el un fdsn-ist tipic. Ca şi Adrian Năstase, o
altă dezamăgire. Un fdsn-ist tipic, pentru care nu profesionalismul unui om
contează, ci faptul dacă aparţine sau nu clientelei politice a F.D.S.N. Un
fdsn-ist tipic care, asemenea lui Ion Iliescu, nu uită nici o contrazicere,
nici o înfruntare. Nu s-a răzbunat imediat ca să nu bată la ochi. A aşteptat să
treacă un anume timp ca să o facă. Motivaţiile demiterii sunt absurde. Una
dintre ele se referă la ceea ce Comunicatul Ministrului Justiţiei numeşte
«tendinţe de politizare a actului de justiţie». A apărut recent în librării o
carte excepţională: Procesul C.P.Ex., de Dorul Pavel. Autorul acestei cărţi
demonstrează strălucit că procesul prin care foştii membrii ai C.P.Ex. au fost
condamnaţi este o jalnică farsă judiciară. Volumul are o prefaţă care îl
recomandă călduros pentru concluziile sale juste. Ei bine, autorul acestei
prefeţe nu este altul decât Corneliu Turianu. Prin «tendinţa de politizare a
actului de justiţie», Petre Ninosu înţelege, desigur, o situare a lui Corneliu
Turianu pe poziţii de dreapta. Dacă lucrurile ar sta aşa, ar fi trebuit ca
fostul preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti să pledeze în favoarea
sentinţei prin care au fost trimişi la închisoare nişte oameni de stânga.
Corneliu Turianu critică, însă, această sentinţă. Nu pentru că el ar fi de
dreapta sau de stânga, ci pentru că este, înainte de toate, un excelent
profesionist în domeniul său. Sub acest semn, pentru el nu poziţia politică a
foştilor membrii ai C.P.Ex a contat, ci faptul dacă procesul a fost sau nu
corect din punct de vedere juridic. Ca orice fdsn-ist tipic, Petre Ninosu nu se
străduieşte nici măcar să găsească argumente convingătoare pentru un abuz. El
îl face pur şi simplu”
- Anton Uncu, Cazul Ninosu, în „România liberă” din 17 iulie 1993
„Zilele trecute, ministrul Justiţiei l-a
destituit pe preşedintele Tribunalului Bucureşti pentru că a obstrucţionat
reforma în justiţie şi nu a asigurat spaţiu pentru Curtea de Apel. Fără dovezi,
fără argumente. Cine cunoaşte atitudinea fermă a judecătorului dr. Corneliu
Turianu, faţă de încălcările legii de către sau în numele preşedintelui României,
va înţelege că absurditatea acuzaţiilor ce i se aduc nu este o greşeală, ci un
atentat… Când un principiu de drept este înfrânt în mod vădit în chiar casa
Justiţiei şi chiar împotriva slujitorilor ei, când arbitrariul i-a locul
dreptului, nu se pune în cauză doar actul de nedreptate comis, ci caracterul
său deliberat, plănuit. Se pune în cauză atentatul comis la adresa siguranţei
şi stabilităţii statului. A statului de drept, vreau să zic, nu a statului
condus de despoţi, luminaţi sau opaci. Un stat care se vrea de drept devine
neguvernabil când puterea judecătorească funcţionează clientelar, prin simpatii
sau antipatii de partid. Un stat neguvernabil este supus tuturor pericolelor
interne şi externe şi este incapabil să se apere. Un stat care nu îşi protejează
cetăţenii împotriva nedreptăţilor nu va fi apărat de cetăţenii săi împotriva
primejdiilor. Nu teritorii pierdem, pierdem Ţara! Ne pierdem pe noi. La asta să
se gândească, înainte de toate, cei care înhamă Justiţia la carul unui partid.
La asta să se gândească şi cei care amanetează valori ce nu le aparţin la
diverse dughene politice, agonisindu-şi astfel dreptul de a face lege din bunul
lor plac…”
- Petre Mihai Băcanu, Paloşul, în „România liberă” din 19 iulie 1993
„În schimb, la noi, ministrul Ninosu plăteşte
poliţe judecătorului Turianu, care a avut curajul să invalideze candidatura
domnului Iliescu la Senat, curaj cu care ar fi putut să înceapă, de fapt,
reforma justiţiei. Prin formarea judecăţii independente care, în fond, formează
şi caractere, domnul Iliescu n-ar mai fi încălcat niciodată Constituţia prin
dublă candidatură… Domnul Turianu, când a respins recursul în cazul
Iliescu-senator a acţionat cu curaj, cu demnitate, în ideea de independenţă a
Justiţiei, a dat dovadă de probitate profesională. La şedinţa cu pricina, «de
demascare», de la minister, când domnul Turianu a fost destituit, ministrul
politic i-a pus întrebarea «Cum e cu presa? Dumneata obstaculezi reforma».
Domnul Turianu o «obstaculează» şi nu ministrul care crede că un preşedinte de
tribunal trebuia să facă rost de scaune. Când domnul Turianu i-a replicat că el
nu ştie decât de lege, domnul Ninosu i-a dat o replică stupefiantă: «Lasă-mă cu
legea dumitale»… Forul european tot cere României o reformă asupra Justiţiei.
Şi cine credeţi că se opune schimbărilor, după domnul Ninosu? Evident, domnul
Turianu. Dovada că Puterii nu-i pasă nici de Consiliul Europei, pe care-l
păcăleşte cu rapoarte mincinoase, ca la plenarele PCR, în care judecătorii
zeloşi făceau chiar poezii în loc de dreptate, este sfidarea cu care avocatul
din cazul Iliescu-senator, ajuns ministru politic, îl destituie pe cel care a
respectat Constituţia…”
- Octavian Paler, Dincolo de silă, în „România liberă” din 20 iulie 1993
„Nu-mi mai fac de multă vreme iluzii asupra
moralităţii unei puteri care joacă, de peste trei ani, comedia democraţiei. Îmi
închipuiam, însă, că există în acest regim clientelar şi oameni, inteligenţi,
care îşi pun problema că ar trebui salvate, măcar, aparenţele şi pricep că
lipsa de scrupule, prea afişată, distruge orice urmă de credibilitate. Ei bine,
m-am înşelat…
Nu îmi dau seama: oare dl Ninosu îi crede idioţi
pe români sau l-a luat gura pe dinainte? Pentru că argumentul pe care l-a
invocat, ca să motiveze demiterea dlui Turianu, mi se pare de o antologică
absurditate. Aşadar, dl Turianu a «politizat» justiţia pentru că nu a fost de
acord ca preşedintele ţării să calce în picioare Constituţia pe care a jurat?
Şi cine vorbeşte de «politizarea justiţiei»? Exponentul unui partid care nu se
jenează să joace pe faţă rolul de «bodyguard ideologic» a dlui Iliescu şi care
a colonizat, pur şi simplu, statul, inclusiv justiţia, cu oamenii săi?
«Nepolitizarea justiţiei» înseamnă, în logica lui Petre Ninosu, obedienţă faţă
de regim? Atunci de ce se mai pălăvrăgeşte despre independenţa justiţiei?
Evident, nu e uşor să îndrepţi o şiră a spinării care s-a obişnuit să
stea încovoiată. Avem, zilnic, dovezi în privinţa aceasta. Cu atât mai demn de
respect sunt magistraţii care s-au decis să nu mai fie instrumente ale nimănui,
ci doar ale onoarei de a fi împărţitori ai dreptăţii. Ei răscumpără, printr-un
orgoliu regăsit, umilinţa de a fi văzut, atâţia ani, justiţia transformată în
servitoarea puterii. Dar să coborâm puţin ştacheta. Să nu vorbim despre
demnitate. Să vorbim despre egoism. Regimul comunist s-a priceput bine să se
folosească de geloziile, resentimentele şi invidiile dintre membrii unei colectivităţi
pentru a organiza îngenuncherea tuturor. Să nu îşi închipuie, deci, eventualii
oameni ai legii care ar privi cu indiferenţă demiterea lui Corneliu Turianu că
nu vor plăti scump această indiferenţă. O vor plăti printr-o mai mare supunere,
prin frica de putere, nu de lege. Mai este nevoie, oare, să ne convingem că
laşităţile încurajează răul să devină mai rău? Că oricine se gudură în jurul
Puterii o ajută să devină arogantă, trebuind apoi să se gudure şi mai tare? Iar
«mai târziu» înseamnă, uneori, «prea târziu»"
- Florin Gabriel Mărculescu, Preşedintele Iliescu s-a răzbunat, în „Cotidianul” din 16 iulie 1993
„Incredibil. Magistratul de aleasă ţinută morală
şi profesională, juristul integru care, timp de aproape treizeci de ani, a
îndeplinit îndatoririle funcţiei de judecător cu maximum de acurateţe, punând
interesele justiţiei deasupra celor personale şi respingând sugestiile şi
presiunile ierarhice, omul căruia nu i se poate reproşa nici cât negru sub unghie
– într-un cuvânt dl. Corneliu Turianu, căci despre domnia sa este vorba, a fost
destituit cu brutalitate din funcţia de preşedinte al Tribunalului Capitalei,
printr-o decizie ilegală ce poartă semnătura ministrului Justiţiei Petre
Ninosu. Spun ilegal, deoarece potrivit legislaţiei în vigoare, destituirea dlui
Corneliu Turianu nu este de competenţa ministrului Justiţiei şi nici a
colegiului acestui minister, ci ţine de atribuţiile Consiliului Superior al
Magistraturii care, evident, nici măcar consultant nu a fost… Ilegalitatea
deciziei domnului Ninosu nu putea fi susţinută decât cu acuzaţii lipsite de
temei, cu invenţii şi minciuni sfruntate. Interesant îmi pare, totuşi, primul
dintre motivele invocate, cel al politizării actului de justiţie... Dl. Turianu
este, să nu uităm, magistratul care i-a achitat pe cei acuzaţi de tulburările
„legionare” dintre 13 iunie 1990. În lumina acestor fapte trebuie să înţelegem
„tendinţele de politizare”. Destituirea dlui Turianu nu este o nedreptate
individuală, ci un abuz inadmisibil de putere, un act arbitrar, un atentat la
ideea de justiţie… Într-un fel, destituirea dlui Turianu nu este o surpriză.
Domniei sale nu i se putea ierta nici transparenţa de care a dat dovadă în
relaţiile cu presa şi cu atât mai puţin curajul cu care întotdeauna a reliefat
gravele distorsiuni ale reformei Justiţiei, nu i se putea ierta că nu a
binecuvântat aranjamentele de culise şi nu a aderat la interese de gaşcă,
amintindu-le tuturor că prima datorie a unui magistrat este să aplice legea în
litera şi spiritul ei, aşa cum scrie şi într-un articol din Constituţie… ”
- Săgeata cu aromă de griş. Noapte bună, copii!, în „Academia Caţavencu” din iulie 1993
„Unul din personajele moi ale peisajului politic
contemporan este, fără îndoială epigramistul Mircea Ionescu-Quintus. Intrat în
politică la o vârstă când o grădiniţă ar fi fost mult mai potrivită, monşerul
nu a produs nimic, nici măcar atunci când a avut ocazia, fiind ministrul
Justiţiei. Recent, la postul de radio UNIPLUS, acesta a declarat într-un
interviu că, dacă dl. Turianu, măsura demiterii e corectă, iar dacă nu a
greşit, nu e. Adică zebra are dungi albe cu negru sau dungi negre cu alb?
Răspuns: da. În mod sigur Partidul Naţional Liberal are în frunte un gânditor
profund”
- Octavian Paler, Dincoace de silă, în „România Liberă” din 3 august 1993
„Într-o recentă emisiune a Televiziunii care ne-a
făcut să ne cam speriem de ceea ce se află prin unele «case ale Justiţiei»,
mi-am văzut şi eu, incriminat, un articol. Se chema Dincolo de silă. Şi n-aş
vrea să ascund că, după ce m-am lămurit cum arată independenţa unor împărţitori
ai dreptăţii, aş avea ceva de retractat din acel articol. N-am dat dovadă nici
de realism, nici de logică, străduindu-mă să trec «dincolo» de silă.
Am fost superficial şi naiv. În plus, am uitat tocmai într-o situaţie cheie ce zicea Heraclit, că destinul este propriul nostru caracter. De data aceasta, încerc să nu mai cad în greşeală. Voi recunoaşte, deci, deşi nu-mi face plăcere, că n-am văzut demult ceva mai dezgustător, mai scandalos, mai pe faţă imoral. Mai urmărisem cu câteva seri înainte, la bazarul «Rosturi, rostiri», o angelică mărturie a d-lui Ninosu despre «cum s-a decis să se apropie de magistratură». Nişte platitudini, cu referinţe la Biblie şi la conştiinţa d-lui Ninosu, care, după povestea urâtă a demiterii preşedintelui Tribunalului Capitalei, sunau, inevitabil, dizgraţios. Fiindcă şi ipocrizia are limite. Dar marele «număr» abia urma. Acum, n-a mai fost invocată Biblia. A fost invocată doar «roba». În schimb, ne-am convins că tabieturile obedienţei şi sfânta ranchiună «colegială» pot ajunge până la mărturii mincinoase, transformând o «casă a Justiţiei» în dependentă a Puterii. Am privit cu atenţie feţele «demascatorilor» d-lui Turianu. Ei bine, n-am surprins nici un moment de slăbiciune. Îşi plăteau poliţele sau îşi aşezau sacii în căruţă, fără să tresară, fără să le pese de consecinţe, cu o linişte, cu o lipsă de sfială care m-a îngrozit. Ce să spui după asta? Că orice zbatere e inutilă, că orice speranţă e o prostie, din moment ce asemenea spectacole sunt posibile? Că există şi jubilaţii ale ne-libertăţii, dornică să se arate mulţumită de sine? Că, aşteptând o resurecţie morală care să ne facă mai buni pe toţi, ne-am dovedit nişte caraghioşi? Angoasantă, într-o asemenea întâmplare, este semnificaţia ei specială. Faptul că Televiziunea îşi permite să lanseze în eter nişte mărturii mincinoase e, bineînţeles, grav. Dar el devine chiar înfricoşător când cei care te mint reprezintă legea. Una e să constaţi că «omul nou» a fost creat, există în carne şi oase, şi alta e să descoperi că ţi se zdruncină încrederea în dreptate. Revoluţia ne-a dat tuturor o şansă, permiţând adevăratelor caractere să regăsească fundamentele demnităţii. Azi, nimic nu te poate sili să te îndoi după vânt dacă nu eşti dispus să o faci, şi e cu atât mai trist să vezi în această postură un om al Justiţiei. Mă gândesc cu melancolie la morarul care l-a înfruntat, calm, pe Friedrich al II-lea, avertizându-l că nu-şi poate permite orice, că există judecători! Să revin la deruta mea. La orice Televiziune normală, într-un caz ca acela al demiterii lui Corneliu Turianu, s-ar fi procedat ca într-o celebră emisiune a Televiziunii franceze de-acum câteva decenii care se chema Faţă în faţă. Părţile ar fi fost invitate să se înfrunte într-un duel de argumente şi contraargumente, arbitrat de un moderator imparţial. Dacă n-ar fi reuşit să organizeze o confruntare, orice televiziune care se respectă s-ar fi abţinut, dezvăluind, eventual, motivele eşecului. Dar la noi se poate orice. În consecinţă, am asistat la un «cor» de incriminări, care nu se temeau de nici o replică şi pe care «echidistantul» redactor al Televiziunii le asculta dând din cap, aprobativ. Şi pe măsură ce invitaţii se străduiau să demonstreze că adevărul n-are nici o valoare, când e neconvenabil, că onoarea e un moft «burghez» perimat, sau că nu e deloc simplu să-ţi îndrepţi coloana vertebrală, simţeam că toate discuţiile, din ultimii ani, pe teama normalizării existenţei noastre au însemnat pierdere de vreme. Se pare că suntem condamnaţi să trecem de la o tragedie la o farsă. Şi îmi e silă, în această clipă, inclusiv de uşurinţa ridicolă cu care mi-am imaginat că ne-am săturat să trăim în mocirlă”
Am fost superficial şi naiv. În plus, am uitat tocmai într-o situaţie cheie ce zicea Heraclit, că destinul este propriul nostru caracter. De data aceasta, încerc să nu mai cad în greşeală. Voi recunoaşte, deci, deşi nu-mi face plăcere, că n-am văzut demult ceva mai dezgustător, mai scandalos, mai pe faţă imoral. Mai urmărisem cu câteva seri înainte, la bazarul «Rosturi, rostiri», o angelică mărturie a d-lui Ninosu despre «cum s-a decis să se apropie de magistratură». Nişte platitudini, cu referinţe la Biblie şi la conştiinţa d-lui Ninosu, care, după povestea urâtă a demiterii preşedintelui Tribunalului Capitalei, sunau, inevitabil, dizgraţios. Fiindcă şi ipocrizia are limite. Dar marele «număr» abia urma. Acum, n-a mai fost invocată Biblia. A fost invocată doar «roba». În schimb, ne-am convins că tabieturile obedienţei şi sfânta ranchiună «colegială» pot ajunge până la mărturii mincinoase, transformând o «casă a Justiţiei» în dependentă a Puterii. Am privit cu atenţie feţele «demascatorilor» d-lui Turianu. Ei bine, n-am surprins nici un moment de slăbiciune. Îşi plăteau poliţele sau îşi aşezau sacii în căruţă, fără să tresară, fără să le pese de consecinţe, cu o linişte, cu o lipsă de sfială care m-a îngrozit. Ce să spui după asta? Că orice zbatere e inutilă, că orice speranţă e o prostie, din moment ce asemenea spectacole sunt posibile? Că există şi jubilaţii ale ne-libertăţii, dornică să se arate mulţumită de sine? Că, aşteptând o resurecţie morală care să ne facă mai buni pe toţi, ne-am dovedit nişte caraghioşi? Angoasantă, într-o asemenea întâmplare, este semnificaţia ei specială. Faptul că Televiziunea îşi permite să lanseze în eter nişte mărturii mincinoase e, bineînţeles, grav. Dar el devine chiar înfricoşător când cei care te mint reprezintă legea. Una e să constaţi că «omul nou» a fost creat, există în carne şi oase, şi alta e să descoperi că ţi se zdruncină încrederea în dreptate. Revoluţia ne-a dat tuturor o şansă, permiţând adevăratelor caractere să regăsească fundamentele demnităţii. Azi, nimic nu te poate sili să te îndoi după vânt dacă nu eşti dispus să o faci, şi e cu atât mai trist să vezi în această postură un om al Justiţiei. Mă gândesc cu melancolie la morarul care l-a înfruntat, calm, pe Friedrich al II-lea, avertizându-l că nu-şi poate permite orice, că există judecători! Să revin la deruta mea. La orice Televiziune normală, într-un caz ca acela al demiterii lui Corneliu Turianu, s-ar fi procedat ca într-o celebră emisiune a Televiziunii franceze de-acum câteva decenii care se chema Faţă în faţă. Părţile ar fi fost invitate să se înfrunte într-un duel de argumente şi contraargumente, arbitrat de un moderator imparţial. Dacă n-ar fi reuşit să organizeze o confruntare, orice televiziune care se respectă s-ar fi abţinut, dezvăluind, eventual, motivele eşecului. Dar la noi se poate orice. În consecinţă, am asistat la un «cor» de incriminări, care nu se temeau de nici o replică şi pe care «echidistantul» redactor al Televiziunii le asculta dând din cap, aprobativ. Şi pe măsură ce invitaţii se străduiau să demonstreze că adevărul n-are nici o valoare, când e neconvenabil, că onoarea e un moft «burghez» perimat, sau că nu e deloc simplu să-ţi îndrepţi coloana vertebrală, simţeam că toate discuţiile, din ultimii ani, pe teama normalizării existenţei noastre au însemnat pierdere de vreme. Se pare că suntem condamnaţi să trecem de la o tragedie la o farsă. Şi îmi e silă, în această clipă, inclusiv de uşurinţa ridicolă cu care mi-am imaginat că ne-am săturat să trăim în mocirlă”
- Emil Constantinescu, O hotărâre ce periclitează încrederea în instituţiile statului de drept, în „România Liberă” din 16 octombrie 1996
„Convenţia Democrată Română este indignată că
din cele peste 600 de contestaţii formulate la adresa candidaţilor pentru
alegerile din 3 noiembrie singura care a fost admisă este cea care priveşte un
candidat al C.D.R. – dl. Corneliu Turianu. Deşi la dosarul Curţii de Apel
Bucureşti au fost depuse documente oficiale din care reiese că, la data de 15
iulie 1996, Corneliu Turianu nu mai are calitatea de judecător, ceea ce
contrazice clar sentinţa instanţei de fond din 13 octombrie a.c., instanţa de
recurs a refuzat să ia act de dovezile indubitabile ce i-au fost prezentate şi
a respins recursul candidatului nostru, menţinând hotărârea Tribunalului
Municipiului Bucureşti. Curtea de Apel Bucureşti nu a luat în seamă nici măcar
documentul probator emis de Consiliul Superior al Magistraturii, singurul for
îndreptăţit să se pronunţe în acest caz. Convenţia democrată din România este
hotărâtă să epuizeze toate căile de atac pentru a pune capăt acestei flagrante
nedreptăţi, iar în caz de nerezolvare se va adresa tuturor forurilor
internaţionale interesate de corectitudinea alegerilor din România. Este de datoria
ministrului Justiţiei să confirme neîntârziat realitatea: Corneliu Turianu a
încetat să mai fie judecător încă din luna iunie 1996. Dovadă flagrantă a
politizării actului de justiţie, excluderea d-lui Turianu şi din magistratură,
şi din listele de candidaţi C.D.R., în condiţiile în care a treia candidatură
la funcţia prezidenţială a lui Ion Iliescu a fost acceptată în pofida
prevederilor constituţionale, hotărârea definitivă împotriva d-lui Turianu,
periclitează încrederea în instituţiile statului de drept”
- Tiberiu Brăiescu, Corneliu Turianu a câştigat dreptul de a candida pentru un loc în Parlament, în „Ziua” din 19 octombrie 1996
„Completul prezidat de judecătoarea Margareta
Ionescu a refuzat ieri să accepte punctul de vedere al procurorului de şedinţă,
potrivit căruia luarea în dezbatere a cererii de revizuire este inadmisibilă,
ea fiind potrivnică prevederilor codului de procedură penală, şi-a luat act de
noile prezentate de Corneliu Turianu, izvorând din chiar documentele
Consiliului Superior al Magistraturii dezvăluite de presă şi care atestă că dl.
Corneliu Turianu nu avea calitatea de magistrat în momentul în care numele său
a fost trecut pe listele de candidaţi. După deliberare, instanţa a admis
cererea de revizuire, a desfiinţat hotărârea anterioară a Curţii de Apel şi a
respins contestaţia împotriva candidaturii lui Corneliu Turianu la apropiatele
alegeri legislative. După comunicarea hotărârii, Corneliu Turianu a declarat în
sala de şedinţă că este mândru că avut astfel de colegi de profesie, la care
judecătoarea Margareta Ionescu a spus, în numele ei şi al celor doi membri ai
completului, că sunt mândri că au avut şansa să lucreze cândva cu magistratul
Turianu”
- Adina Anghelescu, Puterea judecătorească trebuie să devină independentă, în „Ziua” din 7 decembrie 1996
„Până la această oră, nu se cunoaşte exact
persoana care va fi desemnată pentru a deveni ministru al Justiţiei. S-au
vehiculat o serie de nume ale unor personalităţi aparţinând PNŢCD sau PNL,
precum Niculae Cerveni, Mihai Ghiga, Valeriu Stoica sau Corneliu Turianu.
Sindicatul Liber al Avocaţilor din România îl
susţine cu toată tăria pe magistratul Corneliu Turianu. În numele acestui
sindicat, avocatul Paul Vărzaru ne-a declarat: „Corneliu Turianu este singurul
care ar putea face din puterea judecătorească o putere independentă şi ar putea
demara, ca ministru al Justiţiei, procesul înlăturării tuturor magistraţilor
corupţi.
Are calitatea de a fi un om de excepţie şi de a fi luptat împotriva
regimului corupt al lui Ion Iliescu, fără să se gândească la consecinţe. Toată
lumea cunoaşte faptul că Turianu şi-a riscat propriul scaun în numele dreptăţii
şi adevărului. Merită cu prisosinţă să fie ministru al Justiţiei din România!”