Se afișează postările cu eticheta Constituţia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Constituţia. Afișați toate postările

duminică, 13 martie 2016

Regimul juridic special al terenurilor proprietate privată


Poate fi titular al dreptului de proprietate privată orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul şi unităţile administrativ teritoriale. Principalele acte normative care reglementează regimul juridic al terenurilor sunt: Legea nr.18/1991 (republicată în 1998) şi Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere (solicitate potrivit Legii nr.18/1991 şi Legii nr.169/1997).
La începutul anului 1997, Parlamentul a votat completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, prin introducerea unui text potrivit căruia „societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor, necesare pentru realizarea obiectivului de activitate”. M-am împotrivit acestei soluţii, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituţiei din 1991 şi chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole din extravilan.
1. Constituţia din 1991, ca şi cea din 1866, apoi din 1923 şi 1938, interziceau categoric vânzarea pământului către cetăţeni străini sau apatrizi. Deci, de la Constituţia lui Cuza încoace, nu li s-a permis străinilor să cumpere terenuri în România. Sub nici o formă.
Legislaţia românească, de mai bine de un secol, a fost recunoscută în Europa, până în 1944, ca una dintre cele mai bune. Şi atunci, de ce să revizuim acum pentru a doua oară Constituţia din 1991, care, prin articolul 41, interzicea cetăţenilor străini sau apatrizilor să dobândească teren?? Şi pentru a nu mai obosi unii să urce la tribună pentru a vorbi de modelul străin, permiteţi-mi să vă pun la curent ce se întâmplă în celelalte legislaţii din Europa. În Portugalia, Italia, Olanda, Spania, în nici una dintre aceste ţări nu este prevăzută eventualitatea dobândirii de proprietăţi imobiliare de către străini. În Germania există doar câteva landuri bavareze care vând pământ şi cetăţenilor străini, dar – atenţie! – numai după ce îşi iau cetăţenia germană. În restul Germaniei, acest lucru este strict interzis. În Elveţia, se stabilesc, în situaţii excepţionale, unele terenuri ce pot fi vândute străinilor, ele trebuind însă să îndeplinească o sumedenie de condiţii. În Bulgaria, firmele străine nu pot deţine în proprietate terenuri, după cum societăţile mixte cu capital străin nu pot deţine în proprietate terenuri agricole. În alte state, cum ar fi Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia, Croaţia, se pun condiţii draconice în cazurile de vânzare a pământului, stabilindu-se capitaluri minime de pornire a societăţii. Însă peste tot unde acest lucru este permis, nu se vinde terenul în sine, ci SE CONCESIONEAZĂ. Trebuie să se facă o investiţie pe terenul respectiv, nişte studii din care să rezulte că această investiţie este foarte profitabilă statului.
Şi pentru că ne ţinem neamuri cu fraţii de peste Prut, să aruncăm o privire asupra Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului, votată de Parlamentul de la Chişinău. Citez: „Terenurile proprietate publică pot fi vândute atât persoanelor fizice şi juridice şi investitorilor străini, cu excepţia terenurilor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic, care se vând numai persoanelor fizice şi juridice ale Republicii Moldova”. Şi apoi, mai trebuie amintit şi faptul că Polonia a arătat că nu liberalizează legislaţia sa referitoare la vânzarea terenurilor către cetăţenii străini până la aderarea la Uniunea Europeană şi aceasta – atenţie! – referitor la terenurile construibile şi nu la acelea agricole şi forestiere. La rândul său, este cazul să amintesc până şi Federaţia Rusă care, ştiţi bine, a ajuns să trăiască, să supravieţuiească doar prin influx de capital străin, spune răspicat că nu va vinde sub nici o formă pământ investitorilor străini.
2. Potrivit art.44 alin.2 din Constituţia actuală:


Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.

De observat că textul constituţionale zice „terenuri”, fără nici o altă precizare. Deşi, toate celelalte state care au admis să vândă parţial exclud terenurile agricole, societăţile minere şi cele forestiere. Nici un stat nu îşi vinde pădurile şi terenul agricol extravilan, dar la noi nu, la noi se vinde totul!?
Dar iată că relativ recent (3 septembrie 2013), apreciindu-se că înstrăinarea terenurilor agricole din extravilan ar fi unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin, la sediul Ministerului Agriculturii a fost dezbătut proiectul de lege privind vânzarea-cumpărarea terenurilor agricole situate în extravilan de către persoane fizice, precum şi de înfiinţare a Autorităţii pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare. Potrivit spuselor ministrului agriculturii, Daniel Constantin, pot dobândi drept de proprietate asupra terenurilor agricole din extravilan, începând cu 1 ianuarie 2014, „numai persoanele fizice, cetăţeni români, respectiv cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, precum şi apatrizii cu domiciliul în România sau unui stat membru al Uniunii Europene”. Aşadar, conform proiectului de act normativ, „de la data intrării în vigoare a prezentei legi” orice individ de pe mapamond cu domiciliul într-un stat membru UE sau cetăţean al Uniunii Europene va putea să achiziţioneze la noi în ţară teren arabil în extravilan, însă – adaugă „grijuliu” domnul ministru – „proprietatea persoanei fizice, reprezentând terenuri agricole situate în extravilan, nu poate depăşi 100 ha”; „Terenurile agricole situate în extravilan pe o rază de 10 km de la graniţa României se pot înstrăina prin vânzare-cumpărare decât cu avizul Ministerului Apărării Naţionale”.
Este evident că şi acest mutant legislativ derivă din obsedanta teza a atragerii, cu orice preţ, a investitorilor străini. Cu alte cuvinte, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naţionale, ci, pur şi simplu, vânzarea de-a valma a terenurilor către investitorii străini, cu iluzia că astfel am scăpat de griji (Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini).
Pe cale de consecinţă, cum art.44 alin.2 din Constituţia revizuită în 2003 vizează „terenurile” de orice fel (spre deosebire de Constituţiile noastre antebelice, care prevedeau interdicţia de a cumpăra numai în privinţa imobilelor rurale), sugerez ca textul constituţional în discuţie să aibă următorul cuprins:


Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor proprietate privată, cu excepţia celor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic, numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, precum şi prin moştenire legală”.

De observat că am eliminat sintagma „în condiţiile prevăzute prin lege organică” conţinută de textul constituţional actual, ca fiind superfluă. Fiind de la sine înţeles că, în ipoteza acceptării acestei sugestii, cu prilejul revizuirii plănuite a avea loc odată cu alegerea Preşedintelui, respectiva interdicţie va figura şi în „legea organică”.
Mă opresc aici, nădăjduind că pe viitor parlamentarii vor fi mai atenţi când doresc să speculeze textele Constituţiei din 2003, de ale cărei grave carenţe sunt, precum se vede, conştienţi.

 

duminică, 31 august 2014

Minoritatea majorităţii



Potrivit art.73 din Constitutie: „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare” (alin.1); „Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei”(alin.2).
Realitatea este că discuţiile interminabile purtate şi în prezent în Parlamentul României nu au drept sursă neînţelegeri cu privire la conceptul de majoritate parlamentară – simplă sau calificată -  ci doar stabilirea cvorumului necesar aprobării proiectului sau propunerii de revizuire a Constituţiei prin referendum.
Este evident că procedura de revizuire a Constituţiei nu are caracterul unei hotărâri în înţelesul art.76 din Constituţia României şi, ca atare, ea nu se supune condiţiilor în care pot fi adoptate legile organice şi ordinare, precum şi hotărârile privind regulamentelor Camerelor, cu alte cuvinte ea nu se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (art.76 alin.1). Termenul de „majoritate” desemnează cel puţin 50%+1 din numărul total.
Este adevărat că această „majoritate parlamentară” este precizată de legea fundamentală în art.151 privind procedura de revizuire a Constituţiei, după cum urmează:
„Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere” (alin.1);
„Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un  acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor” (alin.2).
Aşadar, majoritatea parlamentară cerută pentru adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire – fie că este vorba de „cel puţin de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere”, fie de „cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor” – reprezintă, în ambele ipoteze, mai mult de jumătate plus unul.
Altfel se pune însă problema în cazul proiectului sau revizuirii Constituţiei prin referendum.
Textul constituţional în discuţie, respectiv art.151 alin.3, prevede că: „Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data aprobării proiectului de revizuire” (s.n.).
Noua Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului national introduce, sub aspectul condiţiilor de validitate a referendumului pentru revizuirea Constituţiei, un cvorum de participare de cel puţin 30% şi un cvorum al voturilor valabil exprimate de cel puţin 25%, ambele raportate la numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
Or, condiţia unui cvorum de participare la referendum de cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente încalcă prevederile art.2 alin.1 din Constituţie, deoarece premisa unei manifestări democratice a suveranităţii prin intermediul poporului se poate asigura doar prin participarea la referendum a majorităţii cetăţenilor, constând în 50% plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
În concluzie, abstracţie chiar făcând de sfidarea normelor constituţionale cu valoare de principiu în stabilirea sensului noţiunii de „majoritate”, noua variantă de reglementare a cvorumului de participare la referendum nu asigură reprezentativitatea necesară de natură a conferi deciziei de revizuire forţa care să reflecte voinţa şi suveranitatea poporului.

duminică, 16 februarie 2014

Imunitatea parlamentară. PROPUNERE DE REVIZUIRE

 
 

Pentru considerentele expuse în articolele precedente, respectiv:
vă supun atenţiei următoarea variantă de revizuire a textului constituţional privind „imunitatea parlamentară”: 

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
revizuită în anul 2003
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
varianta 17.06.2013 a Comisiei de revizuire
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
varianta C. Turianu
Art.72.- Imunitatea parlamentară
 
Nemodificat
Art.72.- Imunitatea parlamentară
 
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
Nemodificat
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
 
 
 
Grupuri: UDMR
 
 
- ADOPTAT
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
 
 
Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.
- ADOPTAT
Eliminat
Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Nemodificat
Eliminat

 

 

sâmbătă, 15 februarie 2014

Imunitatea parlamentară în perspectiva revizuirii Constituţiei


1. Constituţia revizuită în anul 2003 admite în cuprinsul art.72 alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Imunitatea parlamentară prevăzută de art.72 alin.(1) din Constituţie reprezintă deci o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu al parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală. Cum arătam (Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie), imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară este o cauză de „iresponsabilitate politică specială”, fiindcă se raportează numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj comise în febra dezbaterilor parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care deputaţii sau senatorii pot fi traşi la – atenţie! – răspundere juridică (civilă, disciplinară ori contravenţională).
2. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Prin menţinerea în textul art.72 alin.(2) a primei sale părţi, potrivit căreia: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean.
3. Iată cum se prezentau în presă amendamentele adoptate de Comisia comună a Camerei deputaţilor şi Senatului, „amendamente” rezultate din „aşchierea” tezelor art.72 alin.(2) din Constituţia în vigoare:



CONSTITUŢIA

ROMÂNIEI

Amendamente

ADOPTATE

Art.72.- Imunitatea parlamentară

 

Nemodificat

Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului

Nemodificat

Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

 

 

 

Grupuri: UDMR

 

 

- ADOPTAT

 

Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

- ADOPTAT

Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Nemodificat

 4. În ceea ce priveşte detaşarea şi botezarea ca „amendament adoptat” a celei de a doua părţi a aceluiaşi articol, potrivit căruia: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie. Textul în discuţie nu face decât să reglementeze una dintre garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Or, aceste garanţii – cum arătam (Parlamentarul în procesul penal) – sunt prevăzute de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie şi – atenţie! – de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv parlamentarul. Motiv pentru care, pe cale de consecinţă, se impune eliminarea acestui amendament ce urma să constituie după revizuire cuprinsul art.72 alin.(21).
De altfel, analizând noua sesizare de neconstituţionalitate privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Curtea Constituţională a României a explicat de ce Parlamentul nu poate să se implice în procesul de reţinere, arestare sau percheziţie a unui parlamentar. Acceptarea posibilităţii ca Parlamentul, prin Camerele sale, să procedeze la examinarea probelor ce stau la baza cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de parlamentar, ar echivala cu admiterea unei ingerinţe a Legislativului în activitatea altor autorităţi publice, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat.
5. În fine, partea finală a aceluiaşi articol 72 alin.(2), potrivit căruia: „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, a fost instituită de legiuitorul constituant o altă garanţie procesuală a libertăţii individuale a parlamentarilor. Stabilind competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul constituant a avut în vedere competenţa personală care este determinată de unele calităţi (cum ar fi aceea de deputat, senator, militar, notar public etc.) pe care le pot avea făptuitorii în momentul săvârşirii infracţiunilor.
Migraţia de la o instanţă la alta a unor parlamentari „iuţi de picior” explică propunerea de eliminare a respectivului text din proiectul de revizuire a Constituţiei, prin care parlamentarii cu dosare penale ar fi scoşi din competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmărind a fi judecaţi de aceleaşi instanţe ca orice „inculpat de rând”...
6. În ceea ce priveşte precizarea din cuprinsul art.72 alin.(3), potrivit căreia în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune imediat revocarea acestei măsuri” contravine flagrant prevederilor art.23 alin.(2) din legea fundamentală: „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai cazurile şi procedura prevăzute de legea de procedură penală. Şi în cazul făptuitorului reţinut se păstrează aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale, iar sarcina dovedirii că „sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală” (art.143) revine judecătorului. Cum însă măsura reţinerii preventive – care se ia în cazurile prevăzute în art.148 precum şi în caz de infracţiune flagrantă – „poate dura cel mult 24 de ore” (art.144), organul de cercetare penală este obligat să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.
Pe de altă parte, nu vedem cum pentru reţinere ar putea Camera să dispună revocarea acestei măsuri care nu poate fi luată decât în condiţiile prevăzute în art.143 Cod de procedura penala şi există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 din acelaşi cod. Potrivit textelor menţionate, „măsura reţinerii – care poate dura cel mult 24 de ore – poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
7. IATĂ CUM SE PREZINTĂ LA ACEASTĂ ORĂ PROPUNEREA FINALĂ DE REVIZUIRE ÎNFĂŢIŞATĂ CURŢII CONSTITUŢIONALE:
„pct.75. Articolul 72 se modifica si va avea urmatorul cuprins: Denumirea articolului va fi: „Raspunderea parlamentarilor”. Articolul va avea urmatorul cuprins: „(1) Parlamentarii raspund juridic, individual, pentru incalcarea contractului electoral, daca voturile sau opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului contravin obligatiilor asumate prin contractul electoral
(2) Parlamentarii raspund juridic, individual, potrivit legii, pentru prejudiciile produse poporului roman de legile pentru care si-au dat votul, in ciuda faptului ca legile respective nu au facut parte din Programul Legislativ aprobat de popor
(3) Raspunderea parlamentarilor pentru faptele prevazute la alineatele (1) si (2) este imprescriptibila
(3) Parlamentarul care a incalcat legea penala este urmarit, perchezitionat, retinut, arestat si trimis in judecata, potrivit legii. Urmarirea si trimiterea in judecata penala se fac de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie.”
 Iată de ce consider că este cazul ca garantul constituţiei, Curtea Constituţională a României,  să reflecteze asupra acestui mutant legislativ.

marți, 16 iulie 2013

Raportul dintre constituţional şi neconstituţional

„Mare lucru şi cu provincia asta! Ţara arde, toată lumea este ocupată cu făcăturile, unii se infiltrează iar alţii îi demască, în Triunghiul Bermudelor, Poliţie- Parchet-Justiţie dispare orice, mai puţin râca dintre aceste instituţii.
-  V-aş solicita, domnule preşedinte, să apreciaţi, pentru început – dată fiind „actualitatea” chestiunii: în ce măsură recentele manifestări pro-monarhiste nu contravin prevederilor Constituţiei? Şi dacă da, cine trebuie să vegheze la respectarea acestor prevederi?
- Dumneavoastră aţi anticipat, într-adevăr, răspunsul. Toate aceste acţiuni contravin literei şi spiritului legii-legilor – Constituţia, care, aprobată şi prin referendumul popular, consfinţeşte caracterul republican al formei noastre de organizare statală. Drept pentru care, în atare condiţii, orice „campanie” de schimbare a acesteia este contrară prevederilor Constituţiei: deci, anticonstituţională. Menirea de a urmări şi sancţiona asemenea încălcări ale actului fundamental le va avea Curtea Constituţională, a cărei lege se află în curs de promulgare.
- Şi, totuşi, Constituţia continuă să facă obiectul celor mai felurite aprecieri şi constatări; atât în presă, cât şi – ceea ce e mai simptomatic – în diferite cercuri politice. Ca jurist, care este opinia dumneavoastră?
- Aş prefera să vorbesc în calitatea mea de judecător. Căci, în exercitarea atribuţiilor mele de înfăptuire a justiţiei, eu nu mă consider îndreptăţit să fac aprecieri dacă legea pe care sunt chemat s-o aplic este bună sau rea, dacă ea corespunde ideilor mele cu privire la modul în care ar trebui reglementate relaţiile economice, sociale sau politice, care fac obiectul acesteia. Cu alte cuvinte, sub acest aspect, orice subiectivism îmi este interzis. Acest lucru este, evident, valabil şi în ceea ce priveşte Constituţia. În legătură cu cele spuse, vreau să adaug că unele prevederi legale anterioare adoptării Constituţiei ar putea veni în conflict cu unele norme constituţionale; în această situaţie, voi da, fireşte, prioritate acestora din urmă. 
- Nu cumva un asemenea conflict se desemnează, în prezent, între dispoziţiile articolului 42 din Constituţie, potrivit cărora munca forţată este interzisă şi prevederile Codului penal cu privire la pedeapsa muncii corecţionale?
- Nu, cele două categorii de dispoziţii sunt pe deplin compatibile. În primul rând, trebuie arătat  că, în sistemul Codului nostru penal, munca zisă corecţională nu este o pedeapsă de sine stătătoare, aşa cum sunt închisoarea şi amenda, ci un mod de executare a pedepsei închisorii”. 
Fragment din interviul acordat „Olt Press” din 23 mai 1992
(a consemnat Victor Ursu)

vineri, 31 mai 2013

Este revizuirea Constituţiei un moft?


Înverşunarea cu care unii politicieni cer revizuirea grabnică a Legii fundamentale ridică semne de întrebare asupra seriozităţii demersurilor lor. Şi aceasta deoarece, cum bine remarca un reputat jurnalist, capitolele avute în vedere nu sunt cele care trebuie în mod necesar revizuite.
Constat însă că, cei care astăzi se zbat ca în chinurile facerii încercând să o revizuiască pocnind din degete, vor să schimbe câte ceva pe ici pe colo. Mai exact, vorba nemuritorului Caragiale, „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic” sau, parafrazându-l, „să nu se revizuiască, primesc, dar să se schimbe ceva pe ici pe colo”.
Legea fundamentală prevede că revizuirea poate fi iniţiată şi „…de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor…” (art.150 alin.1). În acest caz, proiectul de revizuire ajunge la mâna Parlamentului. Iar pentru adoptarea proiectului este necesară „o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere(art.151 alin.1). În plus, Constituţia stipulează: „Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor(art.151 alin.2).
În aceste condiţii şansa revoluţionării legii electorale gândită de guvernanţi („Trebuie să punem la punct şi sistemul electoral”, căci altminteri „noi, pe 9 decembrie, vom vota pe baza unei legi proaste”, fiindcă „C.C.R. nu ne-a lăsat să o modificăm că pierdea P.D.L. prea tare”) este foarte redusă.
Pentru a iniţia un referendum naţional pe tema modificării Constituţiei „în prima parte a anului 2013, imediat după alegerile parlamentare din 9 decembrie” (în ce priveşte „reglementarea modalităţii prin care va fi ales premierul”; „la C.C.R. trebuie să fie numiţi oameni cu experienţă, cel puţin 18 ani de judecător sau magistrat” şi că, „eventual, deciziile luate de Curtea Constituţională  pot fi schimbate în Parlament, cu o majoritate de două treimi), Guvernul poate propune preşedintelui României să iniţieze revizuirea Constituţiei (art.150 alin.1).
Indiferent însă dacă este iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot (art.150 alin.1), nici o revizuire nu poate fi făcută cu depăşirea limitelor prevăzute în art.152: „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii” (alin.1), „De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora” (alin.2).

luni, 9 iulie 2012

Un preşedinte are, iar alt preşedinte nu are dreptul la independenţa opiniilor?!?

Constat că propunerea prin care se cere suspendarea din funcţie a Preşedintelui României pentru săvârşirea unor fapte grave prin care ar fi încălcat prevederile Constituţiei în ideea că numai astfel va fi „restabilită” pretins încălcata ordine constituţională păcătuieşte ea însăşi prin încălcarea gravă a acestei ordini.
Printre „faptele grave” este imputată „încălcarea gravă şi repetată a independenţei justiţiei”, prin declaraţii făcute în contextul conflictului pe tema rolului CSM în reforma justiţiei. Reamintesc că în Avizul Consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea Constituţională a rămas unor acuze similare la adresa Preşedintelui, arătând că acesta are, conform Constituţiei, un rol activ, şi nu protocolar sau simbolic în viaţa politică.
Să nu ştie, oare, iniţiatorii că legea noastră fundamentală admite că: „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile art. 72 alin. 1 se aplică în mod corespunzător” (art. 84 alin. 2). Iar potrivit art. 72 alin. 1, „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Aşadar, prevederile art. 72 alin. 1 se aplică Şefului Statului „în mod corespunzător”, ele circumscriind obiectul imunităţii atât a deputaţilor şi senatorilor, cât şi a Şefului Statului „…pentru… opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Aş dori să vă reamintesc că în urmă cu 15 ani, dl. Iliescu fusese acuzat că se amestecă în treburile puterii judecătoreşti. Curtea Constituţională a decis că – citez – „Legea ca expresie a voinţei naţionale se impune tuturor iar încălcarea acestui principiu nu poate conduce decât la grave conflicte sociale, pentru prevenirea cărora Preşedintele României, în temeiul art. 80 din Constituţie, nu poate rămâne pasiv (subl.n.). De aceea, poziţia sa este expresia unei opţiuni politice (subl.n.) privind reglementarea prin lege a problemei caselor naţionalizate şi nu prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât intră sub incidenţa art. 84 alin. 2 coroborat cu art. 70 din Constituţie privind independenţa opiniilor…, care în ce-l priveşte pe preşedinte este aceeaşi cu a parlamentarilor”.
Păi, cum vine asta, un preşedinte are şi alt preşedinte nu are dreptul la independenţa opiniilor? A căzut cumva în desuetudine Avizul Curţii Constituţionale din 5 iulie 1994?
Un alt exemplu, la ultima şedinţă a CSAT, Preşedintele Emil Constantinescu, a recomandat Justiţiei să nu se mai tărăgăneze procesele, ci să se judece odată! Reacţia celor vizaţi nu a întârziat, conducerea Asociaţiei Magistraţilor din România caracterizând, în mod public, solicitarea lui Preşedintelui drept un amestec în actul de justitie. Am explicat într-un interviu la acea vreme că Emil Constantinescu nu le-a cerut o imixtiune în actul de justiţie la care sigur că nu s-ar fi putut preta în raport cu funcţia prezidenţială. Le-a cerut, pur şi simplu, o chestiune de ordin administrativ: justiţia să nu stea pe loc! Tot ce s-a cerut a fost să-şi facă datoria, adică să judece. Asta le-a cerut. Nu să intervină să dea soluţii, ci să asigure judecarea proceselor, pentru că asta e treaba unui judecător – să judece („Preşedintele Constantinescu n-a cerut Justiţiei decât să-şi facă datoria”, în Ediţie Specială. Interviuri. Articole. Scrisori deschise, Editura Universitară, Bucureşti, p. 76).
Mă opresc aici, nădăjduind că pe viitor iniţiatorii vor fi mai atenţi când doresc să speculeze textele unei Constituţii, de ale cărei grave carenţe sunt, precum se vede, conştienţi. Şi au dreptate să fie nemulţumiţi de această Constituţie. Este într-adevăr cazul să fie revizuită cu toată atenţia, articol cu articol.