Se afișează postările cu eticheta DICŢIONAR JURIDIC. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta DICŢIONAR JURIDIC. Afișați toate postările

marți, 19 noiembrie 2013

DICŢIONAR JURIDIC - Intenţia infracţională

Intenţia infracţională
În art.19 Cod penal se specifică: „Vinovăţia există când fapta care prezintă pericolul social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui”.

Cele două forme de intenţie specificate mai sus la lit.a şi b au primit, în literatura juridică, denumirile de intenţie directă şi intenţie indirectă.
Poziţia subiectivă a celui ce săvârşeşte o infracţiune se manifestă atât factorul volitiv, cât şi cel intelectiv.
Factorul volitiv – voinţa – nu apare menţionat expres în art.19 C.pen. Aceasta se datorează, credem, faptului că întotdeauna acţiunea materială (sau inacţiunea) prin care se săvârşeşte o infracţiune reprezintă înfăptuirea unui act de voinţă. Voinţa este aceea care pune în mişcare energia umană, determinând manifestarea materială concretizată într-o acţiune exterioară. Şi tot voinţa este cea care determină abstenţiunea de la o acţiune, atunci când aceasta ar trebui înfăptuită. Voinţa este cea care declanşează acţiunea şi tot ea este cea care o împiedică să aibă loc. Ceea ce face ca orice acţiune sau inacţiune care se înscrie în elementul material al unei infracţiuni să reprezinte concretizarea unei manifestări de voinţă. Prin aceasta, factorul volitiv apare ca o componentă în conţinutul laturii subiective a oricărei infracţiuni, el integrându-se cu necesitate în poziţia psihică a făptuitorului.
Voinţa însă nu este suficientă pentru a da unei acţiuni sau inacţiuni caracter infracţional. Ea trebuie să fie întovărăşită de înţelegerea atât a traseului cauzal determinat de această acţiune sau inacţiune, cât şi a rezultatului care se produce în finalul traseului cauzal. Cu alte cuvinte, este necesar ca acel care concretizează actul său de voinţă, într-o acţiune materială sau într-o inacţiune, să-şi dea seama de rezultatul pe care îl va produce această acţiune sau inacţiune şi implicit de legătura de cauzalitate dintre acţiunea sa şi rezultatul produs.
Această antrenare a intelectului în configuraţia structurii infracţionale reprezintă centrul de greutate al poziţiei subiective a celui ce săvârşeşte fapta.
În art.19 C.pen., termenul folosit pentru a desemna factorul intelectiv este acela de „prevedere”. În el intră înţelegerea atât a procesului cauzal determinat de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, cât şi a modului de finalizare a acestui proces cauzal în ceea ce constituie „rezultatul” infracţiunii.
 Ceea ce trebuie să prevadă cel ce săvârşeşte o acţiune sau inacţiune caracteristică unei infracţiuni, pentru ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, conform art.19 C.pen., nu este caracterul rezultatului produs – daună sau pericol – şi nici atingerea adusă valorii sociale ocrotită de legea penală, ci rezultatul însuşi, ca înfăptuire materială, derivată din înlănţuirea necesară a procesului cauzal. Atât caracterul acestui rezultat – daună sau pericol – cât şi atingerea adusă, prin producerea lui, valorii sociale apărată de legea penală sunt considerate ca fiind cunoscute de făptuitor prin efectul prezumţiei de cunoaşterea legii penale.

 

luni, 18 noiembrie 2013

DICŢIONAR JURIDIC - NOŢIUNEA DE VINOVĂŢIE


Noţiunea de vinovăţie

Atât în reglementarea legală – art.19 Cod penal – cât şi în literatura juridică, aportul psihic al făptuitorului este denumit vinovăţie şi se manifestă sub forma intenţiei sau a culpei.
Este de observat, cu privire la termenul de vinovăţie că, între înţelesul său în vorbirea curentă şi semnificaţia pe care o capătă în legea penală (art.19 C.pen.) şi implicit între disciplina juridică, se desemnează o anumită lipsă de similitudine.
În vorbirea curentă, noţiunea de vinovăţie implică totalitatea elementelor care atribuie unei persoane răspunderea pentru o anumită faptă. Când spunem „X este vinovat”, înţelegem că X este acel care a săvârşit fapta şi că există toate condiţiile ca el să răspundă de această faptă. Când spunem „X este nevinovat” îl desprindem pe acesta de toate elementele faptei care ar fi putut să atragă pentru el răspunderea penală.
Din această sferă amplă a noţiunii de vinovăţie, în care intră – în vorbirea curentă – toate elementele de natură a atrage răspunderea penală, art.19 C.pen. nu reţine, în semnificaţia pe care o dă aceluiaşi termen, decât acele elemente care caracterizează poziţia subiectivă a făptuitorului, aportul volitiv şi intelectiv adus de acesta în săvârşirea faptei.
Este locul să menţionăm că semnificaţia termenului vinovăţie în sensul de îmbinare a tuturor elementelor care atrag răspunderea penală nu este apanajul exclusiv al vorbirii curente. Terminologia juridică a folosit şi foloseşte încă, în anumite situaţii, termenul de vinovăţie în aceeaşi semnificaţie mai amplă care desemnează totalitatea elementelor ce atrag răspunderea pentru fapta săvârşită.
Astfel, în art.66 din Codul de procedură penală se prevede: „Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”. Titulatura marginală a acestui articol este „Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor”.
În textul reprodus mai sus noţiunea de vinovăţie nu apare cantonată la semnificaţia de poziţie psihică a făptuitorului, aşa cum o defineşte art.19 C.pen., ci ea implică totalitatea elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.
Mai accentuat este caracterizată prezumţia de nevinovăţie în art.23 alin.11 din Constituţie, în care se prevede: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată” (s.n.).
Termenul nevinovăţie din acest text exclude nu numai existenţa poziţiei psihice a făptuitorului, ci existenţa tuturor elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.
În regimurile juridice în care funcţionează instanţele cu juraţi, întrebarea care li se pune acestora la sfârşitul dezbaterilor este formulată în sensul următor: „Este vinovat X de a fi săvârşit...?” şi apoi se indică fapta pentru care a fost judecat. Este evident, că, în această întrebare, al cărui răspuns reprezintă punctul central al procesului, semnificaţia cuvântului „vinovat” nu este legată numai de poziţia subiectivă a celui judecat, ci de toate temeiurile care îl fac pe acesta pasibil de pedeapsă pentru fapta ce i s+a pus în sarcină.
În unele state, desfăşurarea oricărui proces penal începe cu întrebarea pusă inculpatului sau apărătorului acestuia dacă va pleda „vinovat sau nevinovat” (guilty or not guilty), în care semnificaţia noţiunii de vinovat se limitează la poziţia subiectivă în săvârşirea faptei, ci la totalitatea elementelor care pot atrage răspunderea penală.
Restrângerea noţiunii de vinovăţie, în legea şi disciplina noastră penală, la semnificaţia legată doar de poziţia subiectivă a făptuitorului îşi găseşte, credem, următoarele explicaţii:
- pe de o parte, apărea necesar ca, în terminologia juridică, să se adopte un termen unic pentru a desemna poziţia subiectivă, indiferent dacă ea se prezintă sub forma intenţiei sau a culpei;
- pe de altă parte, poziţia subiectivă este cea care imprimă acţiunii materiale colorit infracţional. Fără intenţie sau fără culpă, făptuitorul rămâne doar declanşatorul unei energii materiale ce produce un anumit rezultat vătămător. Această energie materială şi rezultatul vătămător nu atrag răspunderea penală decât dacă făptuitorul a lucrat cu intenţie sau din culpă, adică având acea poziţie subiectivă pe care legea penală o denumeşte vinovăţie.

 

marți, 28 mai 2013

DICŢIONAR JURIDIC - Prezumţia de cunoaştere a legii penale

Prezumţia de cunoaştere a legii penale

 
Potrivit art. 51 din Codul penal, Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”.
Acest text instituie prezumţia de cunoaştere a legii penale de către orice persoană şi înlătură pentru infractor posibilitatea de a se pune la adăpost de sancţiune  prin invocarea necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a legii penale.
Dar, referindu-se la necunoaştere sau la cunoaştere greşită, textul ne introduce în domeniul funcţiei intelective a psihicului uman. Este de la sine înţeles că, pentru a suporta o sancţiune penală, este necesar ca persoana care săvârşeşte o anumită faptă să ştie că această faptă este prevăzută de lege ca infracţiune şi că deci atrage o pedeapsă.
Cunoaşterea legii penale se integrează în poziţia psihică a făptuitorului, fiind prezumată. Este vorba de o prezumţie, juris et de jure, care nu admite proba contrară.
Potrivit acestei prezumţii, se consideră că făptuitorul cunoaşte dispoziţiile legii penale şi îşi dă seama că fapta sa se încadrează în aceste dispoziţii.
Desigur, s-ar putea obiecta că realitatea contrazice această edictare prezumtivă. Căci, în realitate, câte persoane cunosc textele Codului penal şi câte dintre acestea au pregătirea necesară pentru a putea confrunta aceste texte cu faptele pe care au intenţia să le săvârşească sau le-au săvârşit?
Vom observa că există un spirit colectiv, o unitate de gândire socială care face ca fiecare membru al societăţii să intuiască caracterul nociv-primejdios sau vătămător al faptelor sale. Fiecare îşi dă seama cu destulă clarviziune de ceea ce, în acţiunile sale, poate crea o suferinţă unui alt membru al societăţii, de ceea ce poate aduce daune în averea cuiva, de faptele care înveninează raporturile dintre oameni, de tot ceea ce săvârşit în taină, şi cu teama de a nu fi surprins, reprezintă manifestări de incorectitudine comportamentală şi de ostilitate socială. Fiecare individ are cunoştinţa integrală a răului pe care îl poate produce fapta sa vătămătoare şi, dacă totuşi îşi ia riscul de a o săvârşi, o face cu ştiinţa că o asemenea faptă este pasibilă de pedeapsă, dar cu speranţa că el va scăpa nepedepsit.
Această conştiinţă a caracterului malefic pe care îl are fapta proiectată şi a pedepsei pe care o poate atrage săvârşirea ei stă, credem, la baza prezumţiei de cunoaştere a legii penale.
Fiind presupus că inculpatul cunoaşte toate elementele de natură a imprima faptei sale caracter ilicit, această cunoaştere nu mai face obiectul preocupării organelor judiciare. Caracterul nociv al rezultatului produs prin fapta săvârşită, vătămarea pe care o implică şi atingerea adusă valorii sociale ocrotită prin incriminare sunt implicate în dispoziţiile textului penal a cărei cunoaştere de către făptuitor este prezumată.

vineri, 3 mai 2013

DICŢIONAR JURIDIC – PROBA VERITĂŢII


PROBA VERITĂŢII

 
Admisibilitatea probei verităţii este condiţionată, în cadrul prevederilor art.207 din anteriorul Cod penal, de existenţa unui interes legitim, în apărarea căruia să se fi făcut afirmaţia sau imputarea calomnioasă.
Este de observat că subsumarea probei verităţii unei condiţii, oricare ar fi aceasta, implică ideea că numai în mod excepţional, şi anume atunci când condiţia este îndeplinită, adevărul afirmat scapă de sub incidenţa textului sancţionator. Altminteri, în regulă generală, afirmarea unor fapte, chiar adevărate, dar cu semnificaţii negative privind comportarea unei persoane, nu este îngăduită, având caracter infracţional. Ajungem în acest fel la situaţia oarecum curioasă în care, cel ce a săvârşit anumite fapte certate cu morala nu este sancţionat pentru săvârşirea acestor fapte, dar cel care nu a făcut decât să le divulge este sancţionat pentru această divulgare. Oare nu reprezintă aceasta o răsturnare a criteriilor de valorificare a faptelor antisociale, considerându-se mai gravă relatarea unor asemenea fapte decât însăşi săvârşirea lor?
Desigur că repulsia pentru colportarea unor comportări negative constituie o poziţie morală a cărei adoptare promovează un climat de înţelegere, armonie şi respect reciproc între membrii colectivităţii sociale. Acest climat reprezintă un câştig pentru societatea în care este cultivat şi exprimă un nivel pozitiv de moralitate publică.
Dar poate fi el preferat adevărului? Proba verităţii constituie o preemţiune acordată adevărului în viaţa socială. Atunci când recunoaştem că exprimarea adevărului nu poate constitui infracţiune, îi atribuim acestui adevăr o pondere socială bazată pe cele mai elementare şi permanente norme morale. Este oare normal să supunem valoarea morală şi juridică a adevărului unor condiţii legate de interese, fie ele chiar legitime? Nu atenuăm prin aceasta preponderenţa socială a adevărului şi rolul său moral în raporturile dintre oameni? Este oare mai important să menajăm susceptibilitatea unui membru al societăţii şi să nu dezvăluim faptele negative ale acestuia decât să lăsăm să se facă cunoscut adevărul asupra acestor fapte? La aceste întrebări s-ar putea răspunde în sensul că cei ce vor să nu se facă afirmaţii defavorabile despre faptele lor, trebuie să aibă tăria de a se abţine de la fapte ce pot da naştere unor asemenea afirmaţii. Dar să nu pretindă că dovada adevărului acestor fapte este inadmisibilă.
S-ar putea susţine că proba verităţii, în procesele de calomnie, trebuie să fie admisibilă întotdeauna şi fără condiţii. Iar cei pe care adevărul îi poate incomoda să evite, nu adevărul, ci săvârşirea faptelor al căror adevăr le este defavorabil.

joi, 2 mai 2013

DICŢIONAR JURIDIC – DEMNITATEA


DEMNITATEA

După ce, în primele alineate ale art.30 din Constituţie sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în alineatul 6 se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Demnitatea, la care se referă textul constituţional, este un atribut înnăscut al oricărei persoane, ocrotit de legea fundamentală ţării noastre şi, până de nu demult, de legea penală. Aceasta din urmă ocroteşte demnitatea omului sub ambele sale aspecte: bun moral, individual şi valoare socială.
Potrivit primului aspect, demnitatea reprezintă o condiţie indispensabilă, inerentă a existenţei omului, iar potrivit celui de-al doilea, o condiţie obligatorie a vieţii de relaţii, altfel spus, în acest caz vorbim despre aprecierea de care se bucură o persoană din partea semenilor săi.
Sub aspect subiectiv (individual), demnitatea reprezintă acel sentiment natural ce fiinţează în forul interior al fiecărei persoane, fiind ceea ce obişnuit numim sentimentul onoarei şi pentru a cărui existenţă este suficientă mărturia propriei sale conştiinţe.
Fireşte, în măsura în care legitimitatea acestei preţuiri morale proprii a individului este confirmată de conduita sa în acţiunile ce le întreprinde sau, uneori, de la care se abţine, omul însuşi dă el singur celorlalţi oameni măsura stimei ce i se cuvine.
Legea nu vizează, în principal, prind dispoziţiile incriminatorii onoarea privită ca o calitate subiectivă, întrucât în această accepţie ea este atât de intim legată de conştiinţa proprie a fiecărui om, încât este la adăpost contra oricărei atingeri din afară. Ceea ce legea ocroteşte nu este onoarea în sine, ci părerea celor ce ne înconjoară.
Sub aspectul ei obiectiv (social), demnitatea constă în aprecierea morală pe care cei care intră în relaţii cu o persoană o dau acesteia, părerea pe care ei şi-o formează despre profilul său moral, determinată obiectiv de calităţile, însuşirile morale şi comportarea (meritele) acesteia, apreciere sau părere manifestată prin stima, consideraţia, respectul celor din jur şi care alcătuiesc laolaltă reputaţia (prestigiul) unui om, care poate să varieze de la o persoană la alta.
În lumina acestor consideraţii, onoarea şi reputaţia persoanei – ca valori etico-sociale care dau conţinut concret noţiunii generice de demnitate – reclamă a fi respectate cu stricteţe în cadrul raporturilor sociale în care intră un individ cu semenii săi şi nu trebuie privite pur şi simplu ca o consecinţă a unei dorinţe subiective a acestuia, ci ca un drept absolut, opozabil tuturor.

miercuri, 1 mai 2013

DICŢIONAR JURIDIC – BUNA-CREDINŢĂ


BUNA-CREDINŢĂ
În activitatea judiciară se vehiculează adesea noţiunea de bună-credinţă, pentru a desemna, în poziţia subiectivă a făptuitorului, o coordonată specifică, de natură a neutraliza sau atenua vinovăţia, aşa cum este caracterizată de art.19 din Codul penal.
Această bună credinţă reprezintă, din punct de vedere juridic, acea cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, cunoscută sub numele de eroare de fapt, a cărei reglementare este cuprinsă în art.51 din Codul penal.
O greşită cunoaştere a unui aspect al realităţii faptice, aspect esenţial pentru a imprima faptei caracter penal, influenţează factorul intelectiv al poziţiei subiective, putând merge până la înlăturarea completă a nocivităţii infracţionale. Făptuitorul unei acţiuni cu aparenţă infracţională este un om şi, ca orice om, se poate înşela în cunoaşterea şi evaluarea unor realităţi. Aceste realităţi, de natură a imprima faptei caracter penal, pot deveni lipsite de semnificaţie penală atunci când perceperea lor de către făptuitor a fost eronată. Dar nu este vorba de o eroare minoră, care modifică semnificaţia unui aspect secundar al activităţii infracţionale, ci de o eroare substanţială asupra unor împrejurări determinante în structura infracţională a faptei. Greşita cunoaştere a unor asemenea împrejurări poate înlătura acea formă de contribuţie psihică – subiectivă – care imprimă unei activităţi caracter infracţional.
Când este vorba de fapte ce s-ar putea încadra în categoria calomniei prin presă săvârşită de ziarişti, se ridică problema dacă buna credinţă (eroare de fapt) ar putea să fie invocată în raport cu variatele şi precipitatele momente ale îndeplinirii sarcinilor profesionale.
În ritmul de mare viteză în care se duce activitatea de presă sunt posibile erori în cunoaşterea realităţii. Grăbit să dobândească informaţiile, nerăbdător să le introducă in redacţie şi în gazetă pentru a nu fi depăşit de alte gazete, obligat să redacteze materialul într-un interval de timp limitat, asaltat de alte ştiri şi evenimente care se îmbulzesc unele peste altele în orice redacţie, preocupat ca paginile gazetei să fie pline de noutăţi şi să stârnească interesul, este posibil ca ziaristul să comită şi erori, să emită afirmaţii sau relatări greşite. Acest lucru este posibil în activitatea generală a ziaristului, dar chiar şi atunci când relatarea este de natură să influenţeze negativ prestigiul unei persoane. Este posibil. Dar, în principiu, asemenea situaţii n-ar trebui să aibă loc. există o conştiinţă şi o rutină profesională care învinge şi ritmul accelerat, şi aglomerarea informaţiilor, şi orice alte piedici ce pot apare în calea informării corecte.
Aceasta nu împiedică însă ca buna-credinţă (eroarea de fapt) să poată fi invocată în judecarea unui proces de calomnie prin presă şi eventual să fie luată în considerare de instanţa chemată să se pronunţe.

vineri, 26 aprilie 2013

DICŢIONAR JURIDIC – BANCRUTA FRAUDULOASĂ



Bancruta frauduloasă
Cu începere de la 01.02.2014, când va intra în vigoare noul Cod penal, bancruta va fi incriminată prin dispoziţiile art. 240 (bancruta simplă) şi prin art. 241 (bancruta frauduloasă).
Iniţial această infracţiune era prevăzută în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, fiind eliminată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 32/1997, deşi textul de lege răspundea realităţilor economiei de piaţă.
Întrebarea care se pune este: se justifica prin ceva eliminarea acestei infracţiuni care, tocmai datorită gradului ei ridicat de periculozitate socială, a fost exceptată de la beneficiul ultimei graţieri? Să recitim cu capul limpede textul abrogat: „Se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă constând în una din următoarele fapte: falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii sau ascunderea unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii neexistente sau prezentarea în registrele societăţii, în alt act ori în bilanţ, a unor sume nedatorate, precum şi în caz de faliment al societăţii, înstrăinarea în frauda creditorilor a unei părţi însemnate din activ”.
Cum s-a explicat abrogarea? S-a spus că este absurd să ai în legislaţie o asemenea infracţiune câtă vreme nu ai o lege a falimentului, ci doar una a lichidării juridice. S-a explicat că acţiunile de incorectă gestionare de către comerciant a patrimoniului său – care constituie elementul material al infracţiunii de bancrută frauduloasă – se regăsesc incriminate, distinct, în Codul penal. Cum ar fi, bunăoară, falsul în înscrisuri şi distrugerea de înscrisuri. Dar ce ne facem cu toate celelalte modalităţi normative prin care poate fi realizată bancruta frauduloasă: înfăţişarea de datorii neexistente; prezentarea în registrele societăţii, în alt act ori în bilanţ, a unor sume nedatorate; precum şi, în caz de faliment al societăţii, înstrăinarea în frauda creditorilor, a unei părţi însemnate din activ? În ce lege penală ordinară sau specială se regăseau incriminate aceste fapte infracţionale?
Susţinerea că incriminarea acestei infracţiuni complexe nu s-ar justifica fiindcă nu avem o lege a falimentului provenea fie dintr-o necunoaştere a materiei, ceea ce e greu de crezut, fie, foarte probabil, din rea-credinţă. Ar fi trebuit să se ştie că bancruta frauduloasă nu se confundă cu falimentul şi, din simpla lectură a textului abrogat, înţelege oricine că gestionarea incorectă nu duce neapărat la faliment. Ea este o metodă clasică de înşelare şi păgubire a creditorilor. Era justificată nesancţionarea unor asemenea manopere viclene în condiţiile în care ele se întâlneau frecvent în „firava” noastră economie de piaţă? Realitatea ne obligă să fim extrem de prudenţi în momentul în care legiferăm sau aducem modificări unei legi. Nu se agrea la acea vreme termenul de falit? Se făcea alergie la ideea că un pungaş se pune singur în „neputinţă de plată” pentru a extrage din aceasta avantaje uriaşe, lăsându-i cu buza umflată pe cei care s-au încrezut în onestitatea lui comercială? Nu era agreat cuvântul bancrută, i se putea zice „lichidare frauduloasă”! Dar asta nu schimba cu nimic datele problemei. Nu convenea că infracţiunea era prevăzută în Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale? Nu-i nimic! Putea fi luată şi mutată în Codul penal sau într-o lege penală specială, cu condiţia să se asigure continuitatea incriminării acestei fapte penale care, la noi, a făcut frecvent adevărate ravagii. Se pare că acest lucru a fost înţeles abia în 2006, când bancruta frauduloasă a fost introdusă în Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, în art.143: „(1) Constituie infracţiunea de bancrută simplă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen, care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 27. (2) Constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă şi se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în frauda creditorilor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active.” Începând cu data de 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal), articolul 143 va fi abrogat.