Se afișează postările cu eticheta Dreptul la imagine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dreptul la imagine. Afișați toate postările

luni, 23 martie 2015

Caricatura


1999
            Caricatura reprezintă o exprimare grafică în care, la trăsăturile reale ale unei persoane, se adaugă şi o serie de exagerări şi deformări din care rezultă o imagine denaturată şi rizibilă, dar recognoscibilă a persoanei respective. Dacă trăsăturile pe care se construieşte caricatura sunt reale, specifice persoanei înfăţişate, exagerările şi deformările adăugate reprezintă elemente de ficţiune izvorâte din fantezia caricaturistului. Din această îmbinare între realitate şi ficţiune se construieşte imaginea hazlie care constituie prilej de delectare pentru cei ce o privesc.
          Problema juridică ce se ridică este de a şti dacă această imagine deformată, care pune accentul pe înfăţişarea fizică ridiculizată şi a cărui debuşeu esenţial este în presă, este de natură să atragă răspunderea civilă delictuală.
          Este locul să reamintim dispoziţiile articolului 30 alin. 6 din Constituţie, în care se prevede că libertatea de expresie „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine (s.n.).
          În alineatul 1 al aceluiaşi articol 6 din Constituţie se consacră libertatea de exprimare şi de creaţie „prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public” (s.n.).
          Termenul de imagine, folosit în acest prim alineat al textului, are înţelesul neîndoielnic de prezentare grafică a înfăţişării unei persoane sau a unui obiect. Acelaşi înţeles trebuie atribuit termenului şi în expresia „dreptul la propria imagine” la care se referă alineatul 6 al aceluiaşi text constituţional. Este vorba de imaginea fizică a persoanei şi nu de ansamblul de însuşiri comportamentale ce o caracterizează.
          Imaginea la care se referă textul poate să fie inclusă în fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune, ea înfăţişând în aceste cazuri o transpunere fidelă a înfăţişării fizice a persoanei. Dar această imagine poate apare şi cu deformările şi exagerările ce caracterizează caricatura.
          În măsura în care imaginea astfel deformată este recognoscibilă sau, printr-o indicaţie de text, este atribuită unei anumite persoane, ea beneficiază, în principiu, de protecţia legală prevăzută de art. 30 alin. 6 din Constituţie. S-ar putea susţine că prezentarea unei asemenea imagini, într-o postură activă, surprinsă aparent în momentul în care efectuează o acţiune specifică unei activităţi blamabile, ar putea fi asimilată unei afirmaţii susceptibile de a constitui o calomnie. Şi aceasta, mai ales, atunci când caricatura este întovărăşită de un text ce scoate în evidenţă activitatea reprobabilă.
          Privind lucrurile cu rigoare juridică, se poate deci concepe o calomnie realizată prin prezentarea unei caricaturi. Şi tot rigoarea sancţionatorie ar putea promova ideea că prezentarea unei asemenea imagini într-o accepţie umoristică – specifică oricărei caricaturi – n-ar fi decât un mijloc abil de a masca intenţia nocivă sub o înfăţişare glumeaţă şi presupus inocentă.
          Asemenea raţionamente se pot formula. Raportate la coordonatele concrete ale unei anumite situaţiuni, ele ar putea fi considerate temeinice.
          Realitatea, desfăşurată de-a lungul vremii, ne arată însă că această rigoare juridică nu a fost pusă la încercare, multiplele forme de caricatură, atât de abundente în presa din toate timpurile – inclusiv cele actuale – producând interesul şi amuzamentul publicului consumator de presă, nu însă şi procese de calomnie.
          Se pare că, şi în materia caricaturii, ca şi în aceea a epigramei, umorul şi o anumită delectare estetică au caracter precumpănitor în perceperea şi evaluarea acestor producţii ale fanteziei creative. Iar cei vizaţi preferă să zâmbească decât să se încrunte, considerând poate propria lor caricatură mai curând ca un semn de atenţie şi scoatere din anonimat (sau accentuare a popularităţii) decât ca un instrument de dereglare a prestigiului lor.

vineri, 28 martie 2014

Dreptul la propria imagine

       Articolul 30 din Constituţie consacră una dintre cele mai importante cuceriri democratice, libertatea de exprimare.
După ce, în primele alineate ale textului, sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în alineatul 6 se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (s.n.).
În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia lezarea dreptului la propria imagine, la care se referă textul constituţional, se poate înfăptui doar prin captarea, conservarea şi difuzarea imaginii unei persoane şi prin montajul realizat din reunirea unor imagini independente, făcută cu scopul de a obţine un anume ansamblu. Este vorba de imaginea fizică, inclusă în fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune etc.
În ceea ce mă priveşte, am exprimat un punct de vedere opus celui de mai sus, susţinând că noţiunea de proprie imagine are o sferă mai largă, ea fiind folosită pentru a exprima rezultanta însuşirilor unei persoane, a concepţiilor afişate, a calităţii activităţii profesionale, a comportamentului său, a coeficientului de cinste şi realitate manifestate în raporturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii. Toate acestea creează o imagine nu grafică, ci conceptuală, reprezentând modul în care este receptată şi evaluată persoana respectivă în societatea în care trăieşte.
Aceasta ar fi propria imaginecare intră sub protecţia avută în vedere de textul constituţional (art.30 alin.6). Acest text – s-ar putea susţine – enumeră, ca obiective ale protecţiei legale demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine. Este de observat căprimele trei atribute menţionate în text – demnitatea, onoarea, viaţa particulară – se conjugă cu modul de comportare al persoanei. Ar putea fi de presupus că legiuitorul constituţional a avut în vedere, în cel de-al patrulea termen folosit – propria imagine – o noţiune cu rezonanţă omogenă, deci legată tot de comportarea persoanei, şi nu de un obiect material, cum este o fotografie, imprimat, desen etc. Propria imagine – rezultat al unui complex de comportări – ar completa, în înţeles omogen, celelalte noţiuni prevăzute în text, determinând totalitatea acelor atribute ale persoanei care reprezintă, în acelaşi timp, valori supuse protecţiei legale.
Desigur că în noţiunea largă de proprie imagine, în acest din urmăînţeles, ar intra şi reproducerile grafice de orice fel ale persoanei –fotografii, filme etc. – care ar putea, trucate fiind, să deformeze imaginea reală a persoanei. Aceste imagini ale persoanei fizice s-ar integra şi ele în noţiunea constituţională de proprie imagine, dar ar constitui doar un fragment limitat al acesteia, o simplă componentă, supusă şi ea protecţiei legale, ca şi întreaga imagine personală reală, care constituie obiectul dreptului ocrotit de legea fundamentală. Dar atât şi nimic mai mult!

duminică, 12 mai 2013

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea a II-a


Insulta şi calomnia se întorc în Codul penal?

 


·  Urmare a iniţiativei legislative de modificare a Codului penal aparţinând ministrului justiţiei de la acea vreme, Monica Macovei – la cererea expresă a Clubului Român de Presă – normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 din acelaşi cod privind proba verităţii, au fost abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006.
Deşi calomnia şi insulta au caracter penal şi în Franţa, şi în Italia, s-a argumentat că dezincriminarea respectivelor infracţiuni contra demnităţii a fost, de altfel, o „recomandare a Uniunii Europene care încearcă să uniformizeze legislaţia în toate statele membre”. Este adevărat că multe state din Uniunea Europeană prevăd în legislaţia proprie pedepse de la câteva luni la maximum doi ani pentru delictele de presă, însă în aceste state pedepsele penale nu se mai administrează de mulţi ani, graţie şi jurisprudenţei CEDO. În concluziile Conferinţei regionale privind calomnia şi libertatea de exprimare, organizate sub egida Consiliului Europei, în perioada 17-18 octombrie 2002, la care au participat majoritatea statelor europene, s-au formulat următoarele recomandări: „În cazul în care sunt prevăzute sancţiuni penale pentru calomnie, trebuie să nu existe pedeapsa închisorii, iar pedepsele pecuniare trebuie să fie proporţionale. De asemenea, cuantumul despăgubirilor din procesele civile trebuie să fie proporţionale, pentru a nu afecta libertatea de exprimare. Proba verităţii trebuie să fie prevăzută. De asemenea, trebuie să constituie o apărare în situaţia în care jurnalistul a acţionat în mod rezonabil şi cu bună credinţă”.
O simplă comparare a faptelor de insultă şi calomnie din Codul penal român cu cele din legislaţiile din alte state europene relevă faptul că la noi delictele de presă sunt cel mai sever pedepsite, cu până la 3 ani de închisoare în cazul calomniei. De observat însă că în proiectul noului Cod penal dispoziţiile art.205, 206 şi 207, care au fost abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, nu mai prevedeau pedeapsa închisorii şi aveau următorul cuprins:
Art.205 – Insulta „Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”;
Art.206 – Calomnia „Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”;
Art.207 – Proba verităţii „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie”. 

·  Prin Decizia nr.62/2007, Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art.I pct.56 din legea sus-menţionată referitoare la abrogarea art.205, art.206 şi art.207 din Codul penal în vigoare sunt neconstituţionale.
După cum s-a reţinut în considerentele acestei decizii, în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efect.
În adevăr, potrivit textului constituţional citat, deciziile Curţii Constituţionale sunt „general obligatorii” (alin.4), iar legiuitorul (Parlamentul sau Guvernul, după caz) au la dispoziţie 45 de zile de la publicarea deciziei pentru a pune de acord prevederile găsite neconstituţionale – şi suspendate de drept pe durata acestui termen – cu dispoziţiile Legii fundamentale (alin.1). În caz contrar, aspectele neconstituţionale îşi încetează oricum efectele juridice.
În urma publicării acestei decizii a Curţii Constituţionale, practica instanţelor a devenit neunitară. Unele instanţe au considerat dispoziţiile art.205-207 din Codul penal ca fiind în vigoare, motivând că suspendarea de drept a textului de lege derogator are drept consecinţă reintrarea în vigoare a dispoziţiilor abrogate, în forma avută anterior abrogării. În schimb, alte instanţe „au considerat că dispoziţiile abrogate nu mai sunt în vigoare în absenţa reincriminării exprese a celor două fapte de către legiuitor şi în faţa realităţii că, potrivit Constituţiei şi a Legii nr.47/2002, republicată, Curtea Constituţională nu poate să-şi aroge sub nici o formă rolul de legiuitor pozitiv, reactivarea insultei şi calomniei printr-o decizie a instanţei de control constituţional venind în contradicţie flagrantă cu principiile previzibilităţii legii şi legalităţii incriminării şi pedepsei”[1].

·   Din cauza jurisprudenţei divergente, procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii asupra activităţii dispoziţiilor art.205 şi 206 din Codul penal, care nu mai erau sancţionate cu închisoarea ca o consecinţă a deciziei Curţii Constituţionale nr.62/2007.
Prin decizia nr.8/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că: „Normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 Cod penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare. Obligatorie, potrivit art.414 alin.3 din Codul de procedură penală”.
Ulterior, după ce ÎCCJ a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ prin care cele două infracţiuni nu mai erau sancţionate cu închisoarea, Curtea Constituţională a României a acceptat o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în cadrul unui proces la Judecătoria Iaşi privind dispoziţiile art.4145 alin.4 din Codul de procedură penală, excepţie prin intermediul căreia insulta şi calomnia pot fi din nou sancţionate cu închisoarea.
În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constat că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr.8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind Constituţiei şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.104 din 12 februarie 2007.
Decizia este definitivă şi general obligatorie.
Argumentaţia reţinută în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliului Superior al Magistraturii şi Judecătoriei Iaşi - secţia penală, şi se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I. 

În momentul actual este greu de comentat în ce măsură decizia instanţei constituţionale este ancorată în realitatea sau nu, ori la ce anume elemente de neconstituţionalitate s-a referit atunci când a cenzurat actul de voinţă al Parlamentului, care a abrogat cele trei articole din Codul penal. Aceasta pentru că decizia nu a fost încă motivată.



[1] CEDO, cauza Antonescu c. României (21.02.2012)

vineri, 10 mai 2013

Odiseea dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii – Partea I




Partea I – Renunţarea la incriminarea faptelor de insultă şi calomnie

 1.  În legislatura 1996-2000, am înregistrat la Biroul permanent al Senatului sub nr.23, din 26 ianuarie 1999, iniţiativa legislativă pentru modificarea „buclucaşelor” articole 205 şi 206 din Codul penal, opinând că pentru cele două infracţiuni este suficientă o pedeapsă pecuniară.
2. Rodica Stănoiu, iniţiator al Ordonanţei de urgenţă nr.58/2002, având în vedere că într-un mai vechi proiect de modificare a Codului penal s-a cerut înăsprirea pedepselor pentru insultă şi calomnie „prin presă”, a obţinut eliminarea variantei agravate a celor două infracţiuni contra demnităţii. Îmi aduc aminte că doamna Stănoiu dădea declaraţii belicoase din care reieşea că a fost nevoie de competenţa domniei sale pentru a-i scăpa pe ziarişti de închisoare.
3. Invocând asigurarea libertăţii de exprimare şi apreciind că demnitatea persoanei poate fi ocrotită în mod eficient chiar şi numai prin intermediul normelor dreptului civil, Parlamentul a abrogat, prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţiile din Codul penal referitoare la insultă, calomnie şi proba verităţii.
Numai că, prin Decizia nr.62/2007, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de un justiţiabil într-un proces de insultă şi calomnie intentat unui jurnalist, constatând că dispoziţiile cuprinse în art.I pct.56 din Legea nr.278/2006 referitoare la abrogarea art.205, 206 şi 207 Cod penal sunt neconstituţionale. Curtea a reţinut că „prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art.205, 206 şi 207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nici o altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată”. Curtea a mai motivat că „nu poate reţine existenţa unui ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin infracţiunile menţionate de a obţine daune morale în cadrul procesului civil, deoarece o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la procesul civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art.998 din Codul civil – care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite – nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul analizat, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale”. Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, Curtea a decis că acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147 alin.1 din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării (în speţă, normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art.207 privind proba verităţii din Codul penal) continuă să producă efecte juridice.
Însă, contrar prevederilor constituţionale ale art. art.147 alin.1 şi alin.4, procurorul general al României a promovat un recurs în interesul legii prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost solicitată să se pronunţe în legătură cu efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr.62/2007. Deşi s-a aflat în faţa unui recurs inadmisibil, având ca obiect starea legii – în loc de interpretarea şi aplicarea unitară a acesteia – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a erijat în instanţă de control judiciar şi a infirmat Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale, reţinând următoarele: „(…) câtă vreme faptele de insultă şi calomnie, dezincriminate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracţiuni şi că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare”. Cu alte cuvinte, prin Decizia nr.8/2010,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi 206 din Codul penal, precum şi art.207 din Codul penal privind proba verităţii – abrogate prin art.I pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62/2007 a Curţii Constituţionale – nu sunt în vigoare.
Prin Decizia nr.206/2013, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art.4145 alin.4 din Codul de procedură penală şi constată că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.8/2010 este neconstituţională.
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, Curtea invocă încălcarea prevederilor constituţionale: ale art.1 alin.3,4,5, privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi obligaţia respectării Constituţiei şi a  supremaţiei sale şi a legilor; ale art. 126 alin.3 potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, şi alin.4 privind instanţele judecătoreşti şi rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; ale art.142 alin.1 potrivit căruia „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”; şi ale art.147 potrivit cărora: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei” (alin.1) şi „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor” (alin.4), precum şi ale sus-menţionatei Decizii a Curţii Constituţionale nr.62 din 18 ianuarie 2007.
Codul penal român intrat în vigoare la 01.02.2014 renunţă la incriminarea faptelor de insultă şi calomnie, precum şi la proba verităţii sancţionate numai cu pedepse pecuniare în Codul penal anterior.
Reamintesc că iniţiativa legislativă de modificare în acest sens a Codului penal a aparţinut ministrului justiţiei, Monica Macovei, la cererea expresă a Clubului Român de Presă, cu motivarea că dezincriminarea insultei şi calomniei „a fost, de altfel, o recomandare a Uniunii Europene”. În acelaşi sens se exprimase cu ceva vreme în urmă Jonathan Scheele, şeful delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, respectiv că „prevederile Codului penal român în vigoare sunt incompatibile cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, ele fiind îndreptate „împotriva ziariştilor”. Numai că domnia sa avea în vedere împrejurarea că într-un mai vechi proiect de modificare a Codului penal se prevedea incriminarea distinctă a calomniei „prin presă” ca o circumstanţă agravantă în cadrul art.206 Cod penal. Era vorba de o neferictă tentativă guvernamentală din 1994 care putea fi considerată pe bună dreptate ca semn al unei intenţii legislative de a atribui calomniei săvârşită prin presă o agravare a pedepsei.
Mai îmi amintesc comentariul dlui Sergiu Andon, preşedintele Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor: „Încă o dată se divulgă unul din actele demagogice ale Monicăi Macovei, care, în scop populist, pentru a câştiga simpatia presei, a scos din Codul penal insulta şi calomnia, deşi această dezincriminare nu avea cum să reziste la Curtea Constituţională şi la curţile europene ale justiţiei”. În opinia dlui Andon – la care în ultima vreme se pare că a renunţat – „libertatea presei se asigură prin corectitudinea justiţiei, aceasta fiind suficientă pentru ca jurnaliştii să nu fie pedepsiţi şi fără să fie vinovaţi sau mai aspru decât ar trebui”.
Îmi propun ca în partea a II-a să analizăm împreună „beneficiile” de care urmează a se „bucure” – atât cetăţenii de rând, cât şi ziariştii – de „avantajele” dezincriminării infracţiunilor contra demnităţii persoanei.
 
În ultimele zile ale anului 1999, Clubul de Presă Român a luat act, cu îndreptăţită îngrijorare, de mai multe tentative aparţinând unor oameni politici de a face o nouă reglementare în cadrul căreia să se desfăşoare profesiunea de ziarist. La unison, toţi ziariştii au luat poziţie, considerând noile proiecte drept o încercare de a reintroduce cenzura sau, în cel mai bun caz, de a îngrădi simţitor libertatea presei. şi, trebuie să o recunoaştem, respectivele iniţiative legislative îşi meritau în mare măsură „etichetele” puse de presă, datorită severităţii lor excesive şi inexplicabile. iar propunerea unor pedepse de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de calomnie nu avea cum să nu încingă spiritele.
Se ştie, odată cu prăbuşirea dictaturii în ţările fostcomuniste s-a înlăturat cenzura şi controlul presei, libertatea cuvântului scris integrându-se în imperativele definitorii ale democraţiei. Cenzura implica controale şi modificări ale propriei gândiri pentru ca orice operaţie gazetărească sa se înscrie în coordonatele gândirii planificate impuse de forurile conducătoare. Informaţiile nu puteau să atingă domenii considerate tabu, iar comentariile aveau o sferă bine delimitată în conţinut şi un limbaj de folosinţă generalizată, cunoscutul „limbaj de lemn”.
schimbarea regimului politic a determinat un salt calitativ în activitatea publicistică. Libertatea presei a devenit un atribut trâmbiţat al democraţiei. Ea a reprezentat, în acelaşi timp, adoptarea unor norme cuprinse în documente internaţionale privind drepturile omului şi condiţiile de participare la viaţa a unor organisme interstatale. Eliberaţi de orice constrângere, evaluând uneori subiectiv rolul presei şi dimensiunile reale ale libertăţii acesteia, profesioniştii îndeletnicirii de gazetar au scris şi au comentat toate aspectele actualităţii, au făcut toate eforturile pentru a satisface curiozitatea cititorilor şi pentru a da conţinut rolului presei încununată cu atributul democratic al libertăţii. În această declanşare bruscă, lipsită de tradiţie şi de rutină, s-au evidenţiat multe aspecte incontestabil pozitive. Dar, între libertatea de informare, principiu consacrat de art.31 alin.4 din Constituţia României, şi respectul vieţii private, un alt principiu statuat prin art.26 din aceeaşi lege fundamentală, trebuie să existe întotdeauna un echilibru, tot ceea ce se spune şi se scrie trebuind să fie formulat în termeni civilizaţi. În „Principiile de conduită a jurnaliştilor” este proclamată, ca standard de conduită, respectul pentru adevăr şi obligaţia ca ziaristul să scrie numai conform faptelor a căror origine o cunoaşte; jurnalistul trebuie să facă tot posibilul spre a rectifica orice informaţie care se dovedeşte dăunătoare şi trebuie, de asemenea, să privească ca fiind grave delictele profesionale: calomnia, defăimarea, ponegrirea, interpretarea tendenţioasă, acuzaţiile nefondate, acceptarea mitei sub orice formă pentru publicarea sau suprimarea unor informaţii. De asemenea, prin Rezoluţia Adunării parlamentare a Consiliului Europei nr.1003(1993) cu privire la etica ziaristică[1] se arată că jurnalişti trebuie să respecte dreptul indivizilor la viaţa privată şi că persoanele cu funcţii în viaţa publică au dreptul la protecţia vieţii lor private (în afară de cazul când aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice).
În adevăr, libertatea presei constituie o ispită care îi poate face pe unii să depăşească limitele exerciţiului corect al acesteia. Libertatea presei înţeleasă uneori ca dreptul de a scrie orice despre oricine poate duce la abordarea de subiecte cu caracter imoral şi, de asemenea, la publicarea de materiale în care unele persoane să fie împroşcate cu noroi, într-un mod lipsit de scrupule. Aceasta va ridica problema de a şti care sunt limitele libertăţii presei şi când anume şi în ce măsură aceste limite sunt depăşite, dând loc infracţiunii de calomnie. Şi rezolvarea acestei probleme va întâmpina dificultăţi în cercetarea juridică şi în activitatea instanţelor de judecată. Căci demarcaţia între conţinutul libertăţii şi abuzul de libertate nu se desemnează totdeauna cu precizie, iar criteriile pentru a o determina sunt şovăitoare.
În încercarea de a limpezi aceste aspecte într-un mod cât mai echilibrat şi din punct de vedere strict juridic, am înaintat Biroului Permanent al Senatului încă din 1998 o propunere legislativă pentru modificarea art.205 („Insulta”) şi 206 („Calomnia”) din Codul penal. Dar, deşi a primit la vremea aceea avizul favorabil al Consiliului Legislativ, propunerea nu a mai ajuns să fie discutată în plenul Senatului, sugerându-se „să se analizeze dacă nu ar fi mai potrivit ca propunerea legislativă să fie valorificată în cadrul viitorului proiect de lege al Guvernului…”. La începutul anului următor, sub nr.23 din 26.01.1999, am reiterat această propunere legislativă, cu rugămintea de a fi inclusă pe ordinea de zi şi dezbătută în procedură de urgenţă. Arătam în esenţă că, dacă prin gravitatea urmărilor cărora le poate da naştere, pedeapsa cu închisoarea s-ar justifica în cazul calomniei, ea nu îşi găseşte în nici un caz locul când este vorba de banala insultă, pentru care este suficientă pedeapsa amenzi penale prevăzute de art.63 alin.2 din Codul penal, adică de la 150.000 lei la 10.000.000 lei. În schimb, cuantumul pedepsei privative de libertate aplicabil calomniei (de la 3 luni la 3 ani) trebuie, pentru considerentele prezentate în Expunerea de motive, redus în limitele fixate de legislaţia penală românească antebelică, respectiv de la 3 luni la 6 luni sau amendă. În ipoteza în care instanţa se opreşte la pedeapsa amenzii, atunci, potrivit art.63 alin.3 din acelaşi cod, aceasta s-ar situa între 250.000 şi 15.000.000 lei. Din păcate, deşi şi de această dată propunerea legislativă a primit avizul favorabil al Consiliului Legislativ, sub nr.186 din 15.02.1999, discutarea sa în plenul Senatului a fost dibaci amânată. Ceea ce, cum vom arăta într-un alt articol, nu a dus la nimic bun.
 





[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.265 din 1994.

joi, 2 mai 2013

DICŢIONAR JURIDIC – DEMNITATEA


DEMNITATEA

După ce, în primele alineate ale art.30 din Constituţie sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în alineatul 6 se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Demnitatea, la care se referă textul constituţional, este un atribut înnăscut al oricărei persoane, ocrotit de legea fundamentală ţării noastre şi, până de nu demult, de legea penală. Aceasta din urmă ocroteşte demnitatea omului sub ambele sale aspecte: bun moral, individual şi valoare socială.
Potrivit primului aspect, demnitatea reprezintă o condiţie indispensabilă, inerentă a existenţei omului, iar potrivit celui de-al doilea, o condiţie obligatorie a vieţii de relaţii, altfel spus, în acest caz vorbim despre aprecierea de care se bucură o persoană din partea semenilor săi.
Sub aspect subiectiv (individual), demnitatea reprezintă acel sentiment natural ce fiinţează în forul interior al fiecărei persoane, fiind ceea ce obişnuit numim sentimentul onoarei şi pentru a cărui existenţă este suficientă mărturia propriei sale conştiinţe.
Fireşte, în măsura în care legitimitatea acestei preţuiri morale proprii a individului este confirmată de conduita sa în acţiunile ce le întreprinde sau, uneori, de la care se abţine, omul însuşi dă el singur celorlalţi oameni măsura stimei ce i se cuvine.
Legea nu vizează, în principal, prind dispoziţiile incriminatorii onoarea privită ca o calitate subiectivă, întrucât în această accepţie ea este atât de intim legată de conştiinţa proprie a fiecărui om, încât este la adăpost contra oricărei atingeri din afară. Ceea ce legea ocroteşte nu este onoarea în sine, ci părerea celor ce ne înconjoară.
Sub aspectul ei obiectiv (social), demnitatea constă în aprecierea morală pe care cei care intră în relaţii cu o persoană o dau acesteia, părerea pe care ei şi-o formează despre profilul său moral, determinată obiectiv de calităţile, însuşirile morale şi comportarea (meritele) acesteia, apreciere sau părere manifestată prin stima, consideraţia, respectul celor din jur şi care alcătuiesc laolaltă reputaţia (prestigiul) unui om, care poate să varieze de la o persoană la alta.
În lumina acestor consideraţii, onoarea şi reputaţia persoanei – ca valori etico-sociale care dau conţinut concret noţiunii generice de demnitate – reclamă a fi respectate cu stricteţe în cadrul raporturilor sociale în care intră un individ cu semenii săi şi nu trebuie privite pur şi simplu ca o consecinţă a unei dorinţe subiective a acestuia, ci ca un drept absolut, opozabil tuturor.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Dreptul la imagine


În urmă cu ceva vreme, prin 1995, filarea şi fotografierea unui ziarist pe celebra „Terasă Anda” a stat în atenţia comisiei parlamentare însărcinate cu supravegherea activităţilor S.R.I. La capătul unei îndelungate, sinuoase şi, mai presus de orice, inutile investigaţii şi deliberări, membrii acesteia au ajuns – stupefiant – în unanimitate, la concluzia că fapta celor doi sereişti nu constituie o încălcare a legii (!).
Este o chestiune de elementară şi decepţionantă morală politică, dar nu asupra ei doresc să mă opresc acum. Ceea ce mă interesează este o chestiune pur juridică şi anume, dacă luarea imaginii unei persoane, fără acordul acesteia, constituie sau nu o faptă ilicită. Enunţul acestui subiect derivă din principiul constituţional (art.26 alin.2) potrivit căruia: persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, adică inclusiv de propria sa imagine. Evident, de vreme ce intimitatea vieţii private presupune printre altele şi respectarea dreptului la propria sa imagine. Astfel cum s-a relevat în doctrină, în lipsa unui act normativ care să reglementeze concret faptele de natură a leza dreptul la imagine, încălcarea acestui drept este posibilă şi în cazul captării, conservării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a unei persoane, făcută prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii, filme imprimate, emisiuni de televizor etc. (a se citi şi Dreptul la propria imagine). Oricare din aceste modalităţi de a încălca dreptul la imagine, chiar fără să ajungă la cunoştinţa publicului, prejudiciază totuşi persoana în cauză.
Îmbrăţişând fără rezerve ideea că „S.R.I. nu a încălcat legea”, este limpede că onorabilii membri ai comisiei parlamentare au ignorat litera şi spiritul Constituţiei. Oare pentru domniile lor Constituţia nu e lege? Dumnealor ar fi trebuit să ştie că potrivit legii fundamentale a ţării nimănui nu‑i este permis să fixeze imaginea unei persoane fără consimţământul ei. Rezultă deci neîndoios că, indiferent că este vorba de fapte de captare, conservare şi difuzare a imaginii unei persoane ori de fapte de montaj , toate acestea sunt ilicite în lipsa acordului persoanei vătămate.
Subliniez că nu este vorba de o interpretare personală sau subiectivă a Constituţiei, ci de idei însuşite de majoritatea covârşitoare a specialiştilor care susţin, cu deplină îndreptăţire, că „luarea imaginii unei persoane care se află într-un loc privat nu este posibilă fără acordul expres sau tacit, situaţie similară cu cea în care persoana se află într‑un loc public, dar nu desfăşoară activitate publică” (în revista „Dreptul” nr.5-6/1993). Au avut cei doi sereişti acordul ziariştilor filmaţi pe ascuns, într-un moment când aceştia îşi beau în tihnă cafeaua ca simpli particulari? Or, poate, în cadrul acelui moment de destindere, ziariştii au lezat „drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”? Categoric, nu! Şi atunci iarăşi m-am întrebat cum şi-au permit membrii comisiei S.R.I. să susţină că legea nu a fost încălcată. A fost încălcată şi încă grosolan! Este o realitate căreia numai cu rea-credinţă i te poţi sustrage, deformându-i abuziv sensul.
Regretabil este însă altceva. Şi anume faptul că, deşi dreptul la propria imagine şi-a găsit consacrarea chiar în legea fundamentală, protecţia juridică a persoanei în ce priveşte acest drept este insuficientă. Este evident că, pe lângă o protecţie civilă (ceea ce atrage, în prezent, doar aplicarea dispoziţiilor art. 1349 C.civ.), se impune şi o protecţie penală, prin incriminarea acelor fapte care compromit dreptul la imagine. Important este însă că, chiar şi în aceste condiţii, fapta prin care se încalcă acest drept constituie totuşi un delict civil.