Se afișează postările cu eticheta Opinii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Opinii. Afișați toate postările

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Dreptul la imagine


În urmă cu ceva vreme, prin 1995, filarea şi fotografierea unui ziarist pe celebra „Terasă Anda” a stat în atenţia comisiei parlamentare însărcinate cu supravegherea activităţilor S.R.I. La capătul unei îndelungate, sinuoase şi, mai presus de orice, inutile investigaţii şi deliberări, membrii acesteia au ajuns – stupefiant – în unanimitate, la concluzia că fapta celor doi sereişti nu constituie o încălcare a legii (!).
Este o chestiune de elementară şi decepţionantă morală politică, dar nu asupra ei doresc să mă opresc acum. Ceea ce mă interesează este o chestiune pur juridică şi anume, dacă luarea imaginii unei persoane, fără acordul acesteia, constituie sau nu o faptă ilicită. Enunţul acestui subiect derivă din principiul constituţional (art.26 alin.2) potrivit căruia: persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, adică inclusiv de propria sa imagine. Evident, de vreme ce intimitatea vieţii private presupune printre altele şi respectarea dreptului la propria sa imagine. Astfel cum s-a relevat în doctrină, în lipsa unui act normativ care să reglementeze concret faptele de natură a leza dreptul la imagine, încălcarea acestui drept este posibilă şi în cazul captării, conservării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a unei persoane, făcută prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii, filme imprimate, emisiuni de televizor etc. (a se citi şi Dreptul la propria imagine). Oricare din aceste modalităţi de a încălca dreptul la imagine, chiar fără să ajungă la cunoştinţa publicului, prejudiciază totuşi persoana în cauză.
Îmbrăţişând fără rezerve ideea că „S.R.I. nu a încălcat legea”, este limpede că onorabilii membri ai comisiei parlamentare au ignorat litera şi spiritul Constituţiei. Oare pentru domniile lor Constituţia nu e lege? Dumnealor ar fi trebuit să ştie că potrivit legii fundamentale a ţării nimănui nu‑i este permis să fixeze imaginea unei persoane fără consimţământul ei. Rezultă deci neîndoios că, indiferent că este vorba de fapte de captare, conservare şi difuzare a imaginii unei persoane ori de fapte de montaj , toate acestea sunt ilicite în lipsa acordului persoanei vătămate.
Subliniez că nu este vorba de o interpretare personală sau subiectivă a Constituţiei, ci de idei însuşite de majoritatea covârşitoare a specialiştilor care susţin, cu deplină îndreptăţire, că „luarea imaginii unei persoane care se află într-un loc privat nu este posibilă fără acordul expres sau tacit, situaţie similară cu cea în care persoana se află într‑un loc public, dar nu desfăşoară activitate publică” (în revista „Dreptul” nr.5-6/1993). Au avut cei doi sereişti acordul ziariştilor filmaţi pe ascuns, într-un moment când aceştia îşi beau în tihnă cafeaua ca simpli particulari? Or, poate, în cadrul acelui moment de destindere, ziariştii au lezat „drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”? Categoric, nu! Şi atunci iarăşi m-am întrebat cum şi-au permit membrii comisiei S.R.I. să susţină că legea nu a fost încălcată. A fost încălcată şi încă grosolan! Este o realitate căreia numai cu rea-credinţă i te poţi sustrage, deformându-i abuziv sensul.
Regretabil este însă altceva. Şi anume faptul că, deşi dreptul la propria imagine şi-a găsit consacrarea chiar în legea fundamentală, protecţia juridică a persoanei în ce priveşte acest drept este insuficientă. Este evident că, pe lângă o protecţie civilă (ceea ce atrage, în prezent, doar aplicarea dispoziţiilor art. 1349 C.civ.), se impune şi o protecţie penală, prin incriminarea acelor fapte care compromit dreptul la imagine. Important este însă că, chiar şi în aceste condiţii, fapta prin care se încalcă acest drept constituie totuşi un delict civil.

luni, 5 noiembrie 2012

Unele „mişculaţii” financiare ale Parlamentului

 
Deunăzi s-a făcut o tentativă de reincludere pe ordinea de zi a iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, în categoria cărora intră corectări salariale, printre care se numără şi parlamentarii din Senat şi Camera Deputaţilor.
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate prin care au înţeles unii dintre noi să susţină această iniţiativă, de parcă ar fi vorba de cine ştie ce mare secret de stat pe care nu trebuie să-l afle nimeni.
Eu unul, vă spun sincer, nu înţeleg care este baiul, de ce trebuie să ne ascundem şi, mai ales, de cine? De presă, de electorat? Din contră, această „blătuire” legislativă nu poate decât să dăuneze imaginii publice a Parlamentului României.
Lucrurile sunt cât se poate de clare, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe senatori. Şi, cu toate acestea, am auzit niscai voci care, din băncile Senatului, au anunţat indignaţi că se opun „îmbuibării” salariale, de parcă respectivii colegi au fost loviţi brusc de sindromul masochismului patriotard.
Şi nu mă pot opri să fac o paralelă cu cazul preşedintelui cubanez Fidel Castro, care, aflat în vizită oficială undeva în Vest, a tras la cel mai luxos hotel, în schimb, coborând la prânz spre a servi masa, a cerut chelnerilor – fireşte, zâmbind bliţurilor – „fasole fără cârnaţi, că sunt venit pe banii bravului popor cubanez”. Aşa că mai încet cu această falsă „mândrie patriotică”, pentru că, să fiţi siguri, domnilor, nu ne aude nimeni.
Şi atunci, unde este „îmbuibeala”? Este clar că această situaţie, această păguboasă aparenţă, se datorează de fapt inovaţiilor făcute de cei care au întocmit şi au votat Regulamentul Camerei Deputaţilor. Pentru că nu are nici un rost să ne ascundem după degete, s-o spunem limpede: îngrijorarea presei şi a opiniei publice, faţă de unele posibile „mişculaţii” financiare ale parlamentarilor, se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.
Presa a tras un cât se poate de bine venit semnal de alarmă privind acest inedit aspect, dar nu a ştiut că, de această plată în devălmăşie, beneficiază doar colegii deputaţi. Concret. Eu, ca senator, primesc doar salariul la care mă refeream. Restul plăţilor, privind chiria Biroului senatorial şi salarizarea dactilografei, a şoferului şi a şefului de cabinet şi – când este cazul – plata hotelului, le face direct Senatul. În cealaltă Cameră, lucrurile stau cu totul altfel. I se pun deputatului în braţe nişte milioane, nu ştiu exact câte, şi se descurcă omul cum poate; îşi plăteşte singur hotelul şi se achită şi faţă de subordonaţi. De aici şi posibilitatea de a se mai merge la „mica înţelegere”, de a mai locui la rude, de a-şi mai angaja vreo nepoată drept dactilografă, ginerele pe post de şofer şi nevasta şef de cabinet. Aceasta, subliniez, în cazul în care semnalele apărute în presă sunt veridice.
Deci, lucrurile stau cu totul altfel în cele două Camere. Şi, deşi este clar în favoarea cui, iată că, în timp ce la deputaţi respectivul proiect de majorare a trecut ca expresul prin haltă, la noi ca la nimeni. Pe de altă parte, se introduce legea pe ordinea de zi aşa, mai pe ascuns, clamăm populisme ieftine, refuzând, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, o eventuală corectare salarială.
În concluzie, cred că adevărata problemă este ca alegătorii noştri să ştie exact cum stau lucrurile.
(Monitorul Oficial nr. 224 din 23 decembrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

vineri, 26 octombrie 2012

ROLUL VOTULUI UNINOMINAL ÎN CONSOLIDAREA DEMOCRAŢIEI


«Prof. univ. dr. Corneliu Turianu a intrat în conştiinţa publică drept o personalitate cu o rectitudine neobişnuită în viaţa noastră politică şi tocmai de aceea incomodă prin ostilitatea arătată spiritului superficial, conjunctural, gregar, pus pe căpătuiala obţinută în dispreţul oricărei legi. Intervenţiile sale din Parlament, din viaţa publică, sunt de fiecare dată la obiect, exprimă idei trăite integral, deţin o decizie şi o naturaleţe a demonstraţiei care dezarmează dintr-un început adversarii. Aşa se şi explică faptul că, în vremea din urmă, aceştia nici nu mai încearcă să-l combată, ci se mulţumesc să conspire împotrivă-i, fie din umbră, fie prefăcându-se că îl aplaudă la scenă deschisă, dar – să reţinem – coalizaţi adesea în subteran, chiar dincolo de limitele organizatorice ale unui singur partid. Tocmai această solidaritate negativă a adversarilor de toate culorile, din toate partidele şi legislaturile, arată că opiniile prof.univ.dr. Corneliu Turianu nu aparţin unui curent – şi cu atât mai puţin unei grupări! – ci fac parte din fundamentele morale ale juristului, ale omului public, ale oricărei existenţe demne, cinstite, pentru care interesul naţional se situează deasupra oricărui interes privat.
Expresie a acestei priorităţi arătate interesului naţional este şi constituirea Alianţei pentru Lege şi Ordine din România (A.L.O.R.) sub preşedinţia prof.univ.dr. Corneliu Turianu. Prin însuşi statutul său, A.L.O.R. are drept scop promovarea, la nivel naţional, a unui cadru juridic elaborat, coerent, democratic şi care să fie integral respectat. Iar o primă condiţie pentru ca legea să fie lege, adică să fie corect aplicată şi respectată, să identifică în creşterea responsabilităţii cetăţeneşti, în primul rând a responsabilităţii personale a oamenilor politici. Ştiut fiind că respectul pentru lege se bazează nu doar pe coerciţie, ci şi pe puterea exemplului, iar un asemenea exemplu trebuie să vină de sus în jos.
Consecventă acestor principii, A.L.O.R. nu îşi propune să preia atribuţiile organelor menite să împartă dreptatea şi nici pe ale celor care au datoria să investigheze încălcările legii. „Ceea ce îşi propun membrii A.L.O.R. – citim în Statutul Alianţei – nu este nici pe departe transformarea lor în nişte justiţiari, ci doar să sesizeze organele competente în legătură cu fapte concrete de încălcare a legii. A.L.O.R. îşi propune, de asemenea, să sesizeze existenţa unor eventuale anomalii juridice, dar şi să sprijine, în special prin sensibilizarea opiniei publice şi a instituţiilor vizate, promovarea unor iniţiative legislative benefice. Aceasta este modalitatea prin care înţelege societatea civilă să sprijine activ procesul naţional de reînnoire a României, dar să-şi exercite, în acelaşi timp, dreptul democratic la control asupra instituţiilor existente într-un stat de drept”.
Din această perspectivă, senatorul Corneliu Turianu, preşedintele A.L.O.R., a avut iniţiativa organizării unei foarte interesante dezbateri cu tema „Rolul votului uninominal în consolidarea democraţiei”. Au participat reprezentanţi ai Forumului Civic Naţional, ai tuturor asociaţilor şi ligilor studenţeşti din capitală, profesori universitari şi cercetători ştiinţifici, analişti politici, reprezentanţi ai unor importante publicaţii. Participanţii s-au regăsit integral în concluzia că acum, în plin an electoral, există o presiune crescândă a alegătorilor pentru introducerea votului uninominal. Acest demers este sprijinit de toate asociaţiile şi organizaţiile reprezentative ale societăţii civile, de la centralele sindicale şi până la ligile studenţeşti. Pentru că ceea ce acuză insistent societatea civilă este tocmai lipsa responsabilităţii personale a oamenilor politici pentru acţiunile lor şi ea solicită renunţarea la păguboasa metodă atotprotectoarei „umbrelei” de partid.
În legătură cu aceste aspecte, s-a precizat că demersuri în sensul introducerii votului uninominal există de mai multă vreme din partea societăţii civile româneşti. Cei ce se opun sunt şefii de formaţiuni politice care, prin votul uninominal, ar pierde controlul dirijat asupra propriilor parlamentari, iar opţiunile electoratului le-ar da peste cap ierarhiile politice prestabilite. Aşa se face că, de fiecare dată când se discută această problemă, pe faţă ei îşi declară adeziunea, dar, în subteran, obstrucţionează introducerea votului uninominal. Şi, drept urmare, prin metoda „umbrelei” de partid, ajung în Parlament, de multe ori, rubedenii ale conducătorilor de formaţiuni politice, ca şi tot felul de oameni fără personalitate, incompetenţi, corupţi până în măduva oaselor. Dintre aceştia se recrutează celebrii „butonarzi”, parlamentari care, la comanda şefului de partid, apasă automat pe butonul votului electronic, al lor, dar şi al altor colegi ce lipsesc sistematic de la şedinţele parlamentare. Alte propuneri interesante au vizat eliminarea îngrădirilor artificiale la care sunt supuşi candidaţii independenţi. Cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională a decis recent că este corectă candidatura independenţilor. Importantă ni se pare şi opinia participanţilor potrivit căreia societatea civilă trebuie să fie mai bine sprijinită în aspiraţiile sale democratice. »
Opinia naţională din 5 iunie 2000
(a consemnat Mihai Iordănescu)

 

miercuri, 24 octombrie 2012

Conţinutul ofertei electorale

fragment din interviul acordat Top Business nr.6/2000
(a consemnat Constantin Dumitru)


Top Business: Dle senator, pentru început am vrea să schiţaţi o radiografie a contextului politic actual în perioada preelectorală, din perspectiva realizării unor oferte politice pentru mileniul trei. Cum credeţi că e pregătită clasa politică să participe la alegeri? Dar electoratul român poate opta, dacă nu corect, cel puţin mai profitabil şi performant?
‑ Corneliu Turianu: Eu cred că, la început de mileniu trei, s‑a făcut tot ce e posibil ca electoratul român să fie şi mai mult băgat în ceaţă. Astăzi se mai vorbeşte de vreo 20-30 de partide ale căror doctrine nu se mai cunosc pentru că politicienii, indiferent de poziţia lor pe eşicherul politic, nu prea cunosc principiile care guvernează formaţiunea politică din care face parte. Se ştie, în mare, că partidele de stânga, social democrate, vizează latura socială, că partidele liberale încurajează capitalismul, numai că, din punctul meu de vedere, liberalismul, aşa cum arată el în România, nu prea are succes deoarece e creat pentru bogaţi. Nu poţi să faci liberalism cu oameni care mor de frig şi foame. Liberalismul se referă la o clasă socială cel puţin mijlocie, la mici industriaşi care deţin o stare materială bună ce le permite să facă o politică liberală. Creştin democraţia este o altă orientare, înţeleasă prost de actualii lideri ai P.N.Ţ.C.D. Nu e suficient să te axezi numai pe probleme de retrocedare a pământurilor, lege care şi aşa a suferit numeroase propuneri şi arogări la dreptul de autor. În fond, legile reprezintă o operă colectivă, deoarece sunt iniţiate de unii, dar lucrăm toţi la îmbunătăţirea lor. De exemplu, la Legea 18 a fondului funciar, care era un simulacru de lege, am propus modificări la un număr de 48 de articole, iniţiativă pentru care am fost sfătuit să trimit materialul la Camera Deputaţilor. Acolo, unii domni deputaţi au fost intrigaţi de propunerea mea, dar surpriză, modificările au apărut în forma propusă de mine în Monitorul Oficial. Deci, trebuia schimbat doar autorul propunerilor. Este un lucru meschin pe care nu-l voi înţelege niciodată. Mai mult, mi s-a sugerat ca orice iniţiativă legislativă să fie semnată şi de colegii de grup şi, iar surpriză, la vot era susţinută de toate celelalte grupuri parlamentare minus ţărăniştii, adică mai puţin de colegii de partid. Nici acum nu îmi explic obstrucţia acestor termite politicianiste.
T.B.: În mileniul trei, clasa politică e pregătită să pună competenţa deasupra orgoliilor şi a interesului partizan?
C.T.: Trebuie să se accepte mai întâi ideea votului de persoană. Indiferent că este uninominal sau o combinaţie de vot uninominal cu vot pe listă.
T.B.: Credeţi că votul uninominal ar putea să tempereze reacţiile de orgoliu tocmai pentru faptul că acest vot ar constitui o grilă, o sită care ar cerne astfel oamenii, adică ar fi promovate persoanele competente care nu au nevoie de orgoliu?
C.T.: Da, s-ar schimba criteriul folosit astăzi, acela de a te include în lista de partid, cu cel de competenţă. Avem sute de mii de oameni competenţi care ar face faţă cu brio oricărei structuri parlamentare. Dar, din păcate, mulţi dintre ei sunt scârbiţi de evoluţia politică, alţii nu îndrăznesc să se implice, iar partidele îşi pierd creativitatea prin constituirea unor BCCC-uri unde se concentrează toată gândirea unui partid.
T.B.: Dacă politicul nu are o oarecare coerenţă, nici economicul nu poate fi controlat şi echilibrat. Credeţi că această realitate impune şi managementului politic o schimbare de atitudine?
C.T.: În viaţa social-economică, bătălia e între performanţă şi contraperformanţă, între succese şi eşecuri; în plan politic bătălia se duce între competenţă şi incompetenţă. În condiţiile în care România a acces la structurile europene, iar Uniunea Europeană nu mai lasă lucrurile chiar de capul lor şi, aşa cum constatăm cu toţii, există un control, o monitorizare pe care noi înşine am cerut-o, până la urmă, acestor foruri. Problema este că nu ai cum să funcţionezi în aceste structuri europene cu gândirea anilor ’60. Dacă se crede că politicul nu are nici o influenţă asupra economicului, atunci trebuie să se meargă pe ideea constituirii unor guverne de tehnocraţi şi să se renunţe la clamarea unor principii de dreapta, stânga sau de centru.
T.B.: Electoratul însuşi este pregătit să primească o nouă ofertă politică sau va fi încântat, ca mai deunăzi, de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte?
C.T.: În primul rând, clasa politică ar trebui să-şi schimbe manierele sau să-şi reducă rolul social în favoarea tehnocraţilor. Dar eu cred că electoratul este singurul în măsură să selecteze acel colectiv pe criterii de competenţă, pentru că acum ştie să sancţioneze toate eşecurile politice. De asemenea, sunt convins că anul acesta nu se va merge pe votul uninominal, dar partidul care‑şi va promova pe liste oameni cu o imagine discutabilă şi care activează acum pe scena politică, cu siguranţă este un partid mort, fără şanse. Nu mai contează că e istoric sau că are în componenţă 15 milioane de oameni. Electoratul nu mai e cel pe care‑l ştiam şi va promova votul uninominal în mod inedit, alegând nu doar semne electorale ci şi conţinutul listelor.
T.B.: România ar trebui să traverseze reforma economică şi socială spre capitalism. Acest program este unul naţional general, poate fi însuşit de orice partid care succede la guvernare? Există o anumită spaimă într-un segment al electoratului că dacă vin ceilalţi strică tot ce au început predecesorii săi. Este posibilă o coerenţă politică, dincolo de promisiunile electorale?
C.T.: Coerenţa politică trebuie să existe obligatoriu. Nu poţi să accezi la ceva dacă nu urmezi anumite obiective care interesează întreaga Europă. Deci, dincolo de culoarea politică a partidelor care preiau puterea, programele de interes naţional necesită în mod imperios continuitate. Am asistat la o bătălie de principii, a unei opţiuni politice şi nu e vorba numai de cea europeană ci de cea lăuntrică. În mare parte, se poate accepta ideea că atât clasa politică, pe de o parte, cât şi electoratul au înţeles că avem un anumit drum de parcurs, dar au reuşit să înţeleagă acest lucru numai cei care s-au desprins de interese mărunte, meschine, de zi cu zi.
T.B.: Care credeţi că ar trebui să fie rolul societăţii civile, tocmai pentru că atât clarificările din interiorul clasei politice cât şi necesarele schimbări de mentalitate ale electoratului, ale întregii societăţi, presupun o adevărată muncă de educaţie, de informare?
C.T.: Până şi în domeniul societăţii civile s-a făcut o împărţire de către clasa politică. Unii consideră că reprezintă un segment al societăţii civile, alţii altul. Au politizat până şi electoratul. Este inadmisibil.
T.B.: Într-o societate matură, coerentă, democratică, oamenii competenţi care nu fac politică, mai exact, care nu devin miniştri sau senatori, intervin în cadrul sistemului societăţii civile prin fundaţii, asociaţii culturale, deci creează o atitudine cu efecte electorale, pentru că ei sunt cei care formează opinia publică.
C.T.: De exemplu, Alianţa pentru Lege şi Ordine este o asociaţie a societăţii civile şi care şi-a propus să facă nu operă justiţiară sau să joace rolul procurorului sau judecătorului, ci pur şi simplu să strângă idei pentru a crea iniţiative legislative interesante pentru segmente mari de oameni.
T.B.: Cum apreciaţi construirea unui feed-back, respectiv cum poate fi promovată o idee astfel încât oamenii să ştie dacă sunt sau nu păcăliţi? Şi nu din patru în patru ani, ci în fiecare zi?
C.T.: Asistăm acum la câteva paradoxuri. Cele câteva priorităţi economice care tacit sunt acceptate de toate forţele politice au nevoie de un suport social şi, implicit, de o afirmare clară în oferta electorală. Am în vedere performanţa în industrie, tehnologizarea adevărată, refacerea agriculturii pe criterii moderne, în plan cultural să reformăm învăţământul, în plan politic să facem reformă în Justiţie. La aceste obiective trebuie să se implice puternic şi societatea civilă, iar factorii politici trebuie să ţină cont şi să promoveze astfel de idei. Nu trebuie să se numească Legea Popescu sau Ionescu ci, mai degrabă, persoanele respective să vină cu sugestii din electorat dacă vor să câştige alegerile şi să se ţină de ele. Problemele mari ale electoratului vor avea susţinere necondiţionată cu siguranţă. Iniţiativele care vin la Senat trebuie să capete forma juridică, o înfăţişare care să satisfacă interesele celor interesaţi.

luni, 17 septembrie 2012

Intrăm în legalitate de la anu’!

Potrivit art.73 din Legea nr.35/2008 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – cu modificările şi completările efectuate prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – prevederile „referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu alegerile parlamentare 2012” (alin.1). Iar potrivit art.22 din lege „Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral…” (alin.3).
Reamintesc că datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral, care urmau a se aplica cu începere de la data de 30 mai 2012, au fost vehement contestate cu prilejul referendumului naţional din 29 iulie 2012. M-am întrebat dacă aceasta s-a datorat refuzului domnului Ioan Rus de a modifica numărul de 18.292.514 persoane cu drept de vot comunicate în 24 iulie de oficialii Ministerului Administraţiei şi Internelor, deci anterior referendumului naţional din 29 iulie 2012? Or „scrupulozităţii” Curţii Constituţionale care a cerut Guvernului să-i transmită până la 31 august 2012 listele electorale permanente actualizate în baza cărora urma să se desfăşoare referendumul din 29 iulie 2012? S-a dovedit până la urmă că motivul real al contestării datelor şi informaţiilor „destinate exclusiv proceselor penale” s-a datorat exclusiv inexistenţei la acea dată a Registrului electoral (care se „întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an” de către Autoritatea Electorală Permanentă).
Aşa arătam într-un alt articol, Guvernul nu poate pune la dispoziţie listele electorale permanente care, potrivit art.26 alin.1 din lege: „…se întocmesc de către primarul comunei, oraşului sau municipiului ori al sectorului municipiului Bucureşti, după caz, pe baza datelor şi informaţiilor cuprinse în Registrul electoral…”. Şi asta pentru simplul motiv că Registrul electoral nu a fost finalizat (dară-mi-te actualizat) nici până în ziua de azi.
Ulterior însă, Guvernul se orientează rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – modifică art.73 alin.1, după cum urmează: „prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Totodată, pentru ca tacâmul să fie complet, prin aceeaşi ordonanţă de urgenţă privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată – Guvernul precizează în art.73 alin.2 al legii electorale că prevederile art.26 privind listele electorale, cuprinzând „cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral” se aplică în mod corespunzător cu excepţia „Prevederile(lor) art.26 alin.(1), (4) şi (5) care se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Cu alte cuvinte, ele se aplică numai proceselor electorale ulterioare datei de 1 ianuarie 2013…
În concluzie, abstracţie chiar făcând de înverşunarea cu care unii nu renunţă în ruptul capului nici post-referendum la realizarea visului neconstituţional ce le produce frisoane: demiterea Preşedintelui ales, este limpede că prin această ultimă „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul nu are de gând să asigure baza de date centralizată în Registrul electoral naţional în vederea asigurării cadrului de legalitate în care ar urma să se desfăşoare procesul electoral din decembrie 2012.
Aşadar, există o perspectivă de legalitate: la anu'... şi după muuulţi ani!

 

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Modificarea modificărilor


În articolul postat ieri, pornind de la faptul că ne despart doar câteva luni de data alegerilor parlamentare din toamnă, am gândit că este util ca cetăţenii români cu drept de vot, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, să ia cunoştinţă despre datele şi informaţiile conţinute în „Registrul electoral naţional” destinate proceselor electorale „şi care urmează a se aplica începând cu alegerile parlamentare din anul 2012”.
Cum Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului nu stabileşte data alegerilor parlamentare „din anul 2012”, am dedus din coroborarea textelor titlului I al legii electorale, cu modificările şi completările publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, că datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral „au intrat în vigoare cu începere de la data de 30 mai 2012 şi, pe cale de consecinţă, Registrul electoral naţional era în fiinţă la data referendumului din 29 iulie 2012”. Greşit!
Registrul electoral naţional, potrivit obligaţiei statornicite de lege în art.22 alin.3, potrivit căruia „Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an…”, nu este „în fiinţă” nici până în ziua de azi, dar, vorba ardeleanului, „nu-i bai!”, e timp suficient până în anul… 2013. Pentru simplul motiv că prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, prevederile art.73 alin.1 se modifică după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013…”.
Această din urmă modificare a Legii nr.35/2008 prin OUG nr.46/2012 – contrasemnată de: ministrul administraţiei şi internelor, Mircea Duşa; ministrul delegat pentru administraţie, Radu Stroe; p. preşedintele Autorităţii Electorale permanente, Dan Vlaicu, vicepreşedinte; secretarul general al Guvernului, Ioan Moraru; Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice, Florin Georgescu – explică de ce ministrul administraţiei şi internelor de atunci, dl. Ioan Rus, a preferat să-şi dea demisia de onoare, precum şi de ce un judecător al Curţii Constituţionale, dna Aspazia Cojocaru, potrivit căreia „după mine, trebuia anulat referendumul pentru că totul s-a bazat pe date false”, nu a putut prevedea „tratamentul” la care a fost supusă ulterior acestei declaraţii.
Mărturisesc că menţionata inginerie a modificării modificărilor anterioare a Legii nr.35/2008 nu explică laşitatea amânării pronunţării Curţii Constituţionale asupra rezultatului referendumului încă din şedinţa din 2 august 2012.

duminică, 2 septembrie 2012

Dincolo de silă


Nu-mi mai fac iluzii asupra moralităţii unei puteri care joacă, de câteva luni, comedia democraţiei. Îmi închipuiam însă că există în acest regim şi oameni, inteligenţi, care-şi pun problema că ar trebui salvate, măcar, aparenţele şi pricep că lipsa de scrupule, prea afişată, distruge orice urmă de credibilitate. Ei, bine, m-am înşelat.
Reamintesc aici numai că, referitor la condiţiile stabilite de lege (Constituţia, revizuită în 2003, şi Legea nr.47/1992, republicată în 2010) privind valabilitatea referendumului naţional pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui României – aşa cum subliniam în suita de articole dedicate acestui subiect – am tot sperat că după ce Curtea se va „hotărî” să curme starea de incertitudine şi, implicit, prelungirea crizei politice şi aruncarea economiei României într-un vârtej periculos, mascarada mimării democraţiei va lua sfârşit. Nu a fost să fie aşa. Dând curs incitării publice potrivit căreia „dacă cei 7,4 milioane de români, care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, vor vedea că nu este luat în seamă votul lor, atunci nu le rămâne decât să iasă în stradă”, purtătorii de „cabală vopsită civic” au reuşit să scoată în stradă sute de oameni cu intenţia vădită de a influenţa decizia finală a Curţii Constituţionale. Ceea ce nu a fost să fie! Ulterior, în ciuda supărării dlui Ghişe pe colegii săi din coaliţia guvernamentală care, exceptând cei 20 de liberali care au părăsit lucrările în semn de protest, au respins aberantele sale propuneri legislative, potrivit cărora „Băsescu a fost demis de popor”, Parlamentul a luat act de hotărârea Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendumul naţional, Curtea a constatat că a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional, dar nu şi realizarea pragului electoral, condiţie de fond stabilită de lege pentru ca referendumul să fie valabil. Sub acest ultim aspect, constatând că cele 7.403.836 persoane care au votat pentru demiterea Preşedintelui României reprezintă doar 40,47% din totalul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, adică sub pragul electoral de 50%+1 (respectiv, 18.292.464:2+1), Curtea a concluzionat că nu este îndeplinită „condiţia de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru ca referendumul să fie valabil”. Mai limpede, nici că se putea! Limpede a fost însă doar pentru cei aprox. 60%, adică 10.201.449 români înscrişi pe listele electorale permanente (respectiv, 9.146.232 de cetăţeni cu drept de vot care nu s-au prezentat la urne intuind intenţia guvernanţilor, plus 943.375 care au votat „NU”, plus cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate).
Gravă în cazul de faţă nu este tentativa de compromitere a Preşedintelui Traian Băsescu, care nu este la prima situaţie de acest fel. Gravă, extrem de gravă, este compromiterea Curţii Constituţionale prin dezvăluiri tendenţioase din trecutul celor şase judecători ai Curţii care s-au pronunţat pentru invalidarea referendumului, prin expunerea publică a unor panouri reprezentând portretele acestora însoţite de îndemnul „Scuipaţi-i pe unde îi vedeţi!” care, inflamând la maximum opinia publică, are şi „meritul” de a produce greaţă. În fine, cum altfel ar putea fi definită „ancheta” dominată de la un cap la altul de obsesiva preocupare a realizatorului unei emisiuni TV de a demonstra că Preşedintele suspendat merită nu numai să fie demis, dar şi arestat şi executat. Diagnosticul pus de utilizatorii Facebook este, din acest punct de vedere, de o exactitate uluitoare: „un întreg circ cu demascări comuniste”. Am reexaminat toate acestea cu nedisimulată silă.
Aseară am privit cu atenţie feţele incitaţilor „revoltaţi” prezenţi în stradă, în imediata apropiere a Casei Domnului în care părintele miresei îşi conducea fiica la altar şi care scandau aceeaşi lozincă a demiterii sale „prin voinţa poporului” însoţite de necreştineasca urare adresată mirilor a „casei de piatră… cu gratii” şi alte măscări. Şi aceasta fără să tresară, fără să le pese de consecinţe, cu o lipsă de sfială care m-a îngrozit. Ce să spun după asta? „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”? Ori, vorba lui Octavian Paler, „aşteptând o resurecţie morală care să ne facă mai buni pe toţi, ne-am dovedit nişte caraghioşi?” Deocamdată nu fac decât să citez versurile nemuritorului Eminescu: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni”…
Se pare că toate discuţiile, din ultimii ani, pe tema normalizării existenţei noastre au însemnat pierdere de vreme. În final, mă raliez din nou cugetării lui Octavian Paler: „…mi-e silă, în această clipă, inclusiv de uşurinţa ridicolă cu care mi-am imaginat că ne-am săturat să trăim în mocirlă” (România Liberă, din 3 august 1993).

vineri, 31 august 2012

Odiseea referendumului naţional

Recent, luând de bune asigurările date, anterior pronunţării, de Premierul Victor Ponta şi de vremelnicul Preşedinte interimar George-Crin Laurenţiu Antonescu, că atât domniile lor, cât şi partidele ce le păstoresc vor „respecta fără rezerve hotărârea Curţii Constituţionale… oricare ar fi ea”, garantul supremaţiei Constituţiei a căpătat curaj şi, curmând starea de incertitudine, a pronunţat Hotărârea nr.6 din 21 august 2012, prin care:
1. Constată că procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, a fost respectată.
2. Confirmă rezultatele referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 comunicate de Biroul Electoral Central şi constată că din totalul de 18.292.464 persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot 8.459.053 persoane (46.24%), din care 7.403.836 (87.52%) au răspuns "DA" la întrebarea "Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?", iar 943.375 (11.15%) au răspuns "NU" (precum şi cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate – n.n.).
3. Constată că la referendum nu au participat cel puţin jumătate plus unu din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, pentru ca referendumul să fie valabil în conformitate cu prevederile art.5 alin.(2) din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului(…)”.
Post-referendum însă, „europenismul” dlui. Antonescu, care înainte de pronunţarea Curţii promitea public că în ipoteza invalidării referendumului se va retrage definitiv din viaţa politică, s-a destrămat subit, dovedindu-se ulterior că miroase cam tare a cinism. Mai mult, şi-a continuat deşănţata propagandă electorală sub lozinca „dacă cei 7,4 milioane de români care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu vor vedea că nu este luat în seamă votul lor, atunci nu le rămâne decât să iasă în stradă”. Această veritabilă incitare ce contravine flagrant principiilor democratice a fost preluată cu entuziasm de purtătorii de „cabală vopsită civic”, dar şi, din păcate, de electori de totală bună credinţă care refuză să creadă şi azi că cei pe care îi sprijină eludează legea.
În ceea ce mă priveşte, nu pot pricepe de ce după ce am dezvoltat pe larg tema pragului electoral unii nu înţeleg sau se prefac că nu înţeleg că 7.403.836 de persoane care au răspuns "DA" la întrebarea "Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?" reprezintă doar 40,47% din totalul celor 18.292.464 de persoane înscrise în listele electorale permanente, adică sub pragul electoral de 50%+1 (18.292.464:2+1). Motiv pentru care Curtea a concluzionat că mult clamata majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui României „nu îndeplineşte condiţia de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.
Nu voi insista în cercetarea acestei situaţii şi a implicaţiilor politice şi sociale la care dau naştere. Problema pe care mi-o pun şi la care încerc să găsesc un răspuns este de a înţelege cum de reuşesc unii să-i inducă în eroare. Iată, în esenţă, cum:
Afirmând cu nonşalanţă că, deşi a constatat respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional pentru demiterea Preşedintelui României, Curtea Constituţională nu a ţinut cont de voinţa celor 7,4 milioane de români care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, astfel că acesta este demis în fapt şi, pe cale de consecinţă, Parlamentul este cel chemat să stabilească „calea de urmat”. Cu alte cuvinte, în situaţia în care Curtea Constituţională ar fi constatat că nu au fost îndeplinite ambele condiţii de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, Parlamentul era îndrituit să „decidă” (?) asupra procedurii de urmat. Or, în speţă, Curtea a constat că A FOST respectată procedura referendumului naţional, astfel că nici Parlamentul, iniţiatorul suspendării din funcţie a Preşedintelui, şi nici Guvernul, organizatorul referendumului pentru demiterea Preşedintelui, nu au motive să se plângă. Alta ar fi fost situaţia în care, în cursul desfăşurării referendumului, fraude electorale depistate de procurori ar fi fost de natură să modifice rezultatul referendumului, ipoteză în care Curtea ar fi fost nevoită să stabilească NEîndeplinirea condiţiilor de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, ceea ce din fericire nu s-a întâmplat.
În opinia unor iluştrii anonimi, întrucât în Constituţie nu există vreo prevedere care să dispună că hotărârile CCR sunt „general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, ele nu sunt opozabile Parlamentului. Afară de faptul dacă în art.147 din Constituţie s-ar mai introduce un alineat prin care CCR să fie abilitată să decidă şi asupra „excepţiilor de neconstituţionalitate” la propriile decizii!? Ori s-au gândit cei „trei jurişti cu experienţă în materie constituţională” că Parlamentul ar fi competent să se pronunţe asupra neconstituţionalităţii hotărârilor Curţii Constituţionale?!? Indiferent cât ai fi de profan în ale ştiinţei dreptului nu poţi susţine astfel de aberaţii! Nu Constituţia, ci Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale – reluând art. 147 din Constituţie – prevede în art.11 alin.3 din legea menţionată că „Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Legea specială nu zice că sunt „în general” obligatorii, ci obligatorii erga omnes (adică opozabile tuturor, inclusiv Parlamentului).

miercuri, 29 august 2012

Senatorul Ghişe şi cetăţeanul Ghişe


Supărat peste poate pe colegii care au respins, cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor prezenţi, cererea de includere în proiectul ordinii de zi a şedinţei extraordinare a Camerelor şi dezbaterea în procedură de urgenţă a celor două aberante propuneri legislative, senatorul Ghişe şi cei 20 de susţinători ai cererii sale de modificare a ordinii de zi au părăsit lucrările în semn de protest. Ieri însă, cum am arătat, „senatorul” Ghişe, metamorfozat cameleonic în „cetăţeanul” Ghişe – căci dimineaţa domnia sa vorbeşte şi acţionează în calitate de „senator”, iar seara în calitate de „cetăţean” – îmbrăcat în cartoane inscripţionate, precum vânzătorii de pizza, anunţa că se va „plimba” paşnic seară de seară prin faţa Palatului Cotroceni. Colegul Vosganian, în semn de solidaritate cu protestatarul, scrie pe blogul său că „am să trec astăzi pe la Palatul Cotroceni, să-i adresez lui Ioan Ghişe câteva cuvinte de îmbărbătare”.
Revenind la oile noastre, reţin aici numai că ordinea de zi poate fi modificată „pentru motive bine întemeiate şi urgente”. Or, aşa-zisele propuneri legislative ale domnului Ghişe urmăreau doar tergiversarea efectelor Hotărârii CCR, deşi tergiversarea conduce inevitabil la prelungirea crizei politice şi la aruncarea economiei într-un vârtej periculos.
Astfel, cu privire la susţinerea potrivit căreia, luând act de rezultatul referendumului, Parlamentul ar fi cel chemat să „decidă asupra procedurii de urmat”, am argumentat pe larg falsitatea acestei idei în articolul Singura cale de urmat.
Cum arătam într-un alt articol, intitulat Idei puţine, da fixe!, numai în ipoteza în care Curtea ar fi constatat că „NU AU FOST îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum”, Parlamentul României ar fi fost îndrituit să „decidă” (?) asupra procedurii de urmat. Or, în speță, Curtea a stabilit că „AU FOST îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, ceea ce se pare că a luat prin surprindere pe guvernanţi. Aşa fiind, nici Parlamentul, iniţiatorul suspendării din funcţie a Preşedintelui României, şi nici Guvernul, organizatorul referendumului pentru demiterea Preşedintelui, nu au motive să se plângă de constatarea că A FOST respectată procedura referendumului naţional, ce s-a prezentat Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună, spre a lua act.
Sunt sigur că atât iniţiatorul, cât şi Guvernul au sperat că garantul Constituţiei va stabili, pe baza contestaţiilor formulate, că în cursul desfăşurării referendumului s-au comis o serie de fraude electorale de natură să modifice rezultatul referendumului, ipoteză în care Curtea ar fi fost nevoită să stabilească neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, ceea ce din fericire nu s-a întâmplat.
În raport de cele ce preced, îl rog pe domnul Ghişe să recunoască cu toată onestitatea că explicaţiile domniei sale – potrivit cărora „CCR a substituit puterea judecătorească şi şi-a permis în mod abuziv infracţional să exercite control de legalitate”; „CCR nu are competenţa să anuleze voturile valabil exprimate” etc. – sunt simple fabulaţii, fără acoperire în fapt şi în drept. Aşa că, domnule Ghişe, este fundamental greşită părerea dvs în sensul că „procedura de urmat poate să fie una dintre cele două proiecte de hotărâre”!
Aşa stând lucrurile, doresc plimbare plăcută  ambilor, atât cetăţeanului Ghişe, cât şi senatorului Ghişe!

marți, 28 august 2012

CETĂŢEANUL GHIŞE


De la bun început mărturisesc că am fost preocupat să induc ideea că respectarea Constituţiei nu este facultativă şi, de câte ori am avut ocazia, am încercat să demontez ambiţiile neconstituţionale ale oamenilor noştri politici. Acum, pentru a nu vă mai reţine atenţia cu chestiuni juridice şi pentru a fi pe înţelesul celor ce nu au pregătire în domeniu, am să mă refer strict la problemele procedurale ivite pe parcursul organizării, desfăşurării şi confirmării rezultatelor referendumului naţional pentru demiterea Preşedintelui.
Cum arătam într-un deunăzi articol (Asedierea ultimei redute: CCR), anterior pronunţării hotărârii Curţii Constituţionale, purtătorii de „cabală vopsită civic” anunţau public că „cei 7,4 milioane de români care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu vor vedea că nu este luat în seamă votul lor, atunci nu le rămâne decât să iasă în stradă”, ceea ce constituie o veritabilă incitare ce contravine flagrant principiilor democratice.
Numai departe decât aseară, îndemnul este pus în practică de cel ce s-a recomandat presei „cetăţeanul” Ghişe care, însoţit de consilierul personal, aidoma celebrelor personaje ale lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha şi scutierul său Sancho Panza, şi înhămat la cartoanele inscripţionate „Băsescu a fost demis de popor” şi-a propus să se plimbe seară de seară prin faţa Palatului Cotroceni.
Se pare ca dl Ghişe nu pricepe în ruptul capului că:
-    Curtea nu a făcut abstracţie de voinţa celor 7.403.836 de electori prezenţi la urne care au votat „DA”. Dimpotrivă, a adăugat la numărul la numărul total al electorilor prezenţi la urne şi pe cei 943.375 care au votat „NU”, precum şi pe cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate. Indiscutabil că numărul la electori prezenţi la vot, de 8.459.052, este impresionant, dar NU ESTE SUFICIENT PENTRU A DEPĂŞI PRAGUL ELECTORAL de 9.146.232+1 (respectiv 18.292.464:2+1);
-    Acest prag electoral de 9.146.232+1 este impus de legea referendumului, potrivit căreia „demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale”. Iar „cetăţenii înscrişi în listele electorale sunt cetăţenii cu drept de vot, adică cei precizaţi în art.36 din Constituţia României, potrivit căruia: „Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv” (alin.1); „Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale” (alin.2);
-    Potrivit art.2 alin.1 din Legea nr.3/2000, referendumul NAŢIONAL constituie „forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român”, din care, dle Ghişe, continuă să facă parte şi cetăţenii cu drept de vot care nu s-au prezentat la urne, şi cetăţenii cu drept de vot cărora „le-a expirat viza de valabilitate de buletin”, şi cei aflaţi în străinătate, desigur cu excepţia celor care nu au drept de vot.
        Apoi, dle Ghişe, „Constituţia consacră dreptul de vot, şi nu obligaţia de a vota”. Cu alte cuvinte, cum corect au precizat judecătorii CCR, „ţine de voinţa fiecărui cetăţean de a decide în mod liber dacă îşi exercită acest drept. Acesta nu poate fi obligat să îl exercite sau dimpotrivă să nu îl exercite din moment ce art.30 alin.2 din Constituţie garantează libertatea conştiinţei…”. Pot înţelege de ce Curtea, care a demonstrat nevalabilitatea referendumului la data de 2 august 2012 – concluzionând că „majoritatea de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu întruneşte condiţiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului” – nu s-a pronunţat încă de la acea dată, dar demersul dvs post-referendum presupun că are cu totul altă explicaţie.
Voi reveni în zilele următoare cu privire la problemele de ordin procedural privind confirmarea rezultatului referendumului naţional şi în raport de demersurile dvs.

 

duminică, 26 august 2012

Idei puţine, da’ fixe!


Tot atât de bine aş fi putut intitula acest articol şi „După râs, vine plâns” pentru garanţiile date într-o veselie de guvernanţi, anterior pronunţării, că vor respecta fără rezerve Hotărârea Curţii Constituţionale… oricare ar fi ea. „Europenism” care, după pronunţare, miroase cam tare a cinism. Dar parcă este mult mai relevant titlul la care m-am oprit, „Idei puţine, da’ fixe!”, pentru a ilustra obstinaţia cu care puterea actuală nu renunţă în ruptul capului la realizarea visului neconstituţional ce se pare că le produce frisoane: demiterea cu orice preţ a Preşedintelui ales. Aidoma, aceeaşi atitudine o are şi dl Antonescu – cel care nu şi-a putut reprima curiozitatea şi a apăsat pe celebrul „buton 3” -  care, înainte de pronunţarea Curţii, promitea că în ipoteza invalidării referendumului se va retrage definitiv din viaţa politică, iar acum… se pare că va fi obligat de proprii săi colegi să-şi respecte promisiunea…
Reamintesc că, în speţă, Curtea Constituţională a stabilit că „au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum”, motiv pentru care Parlamentul nu are a decide asupra procedurii de urmat.
Mai nou, abstracţie făcând de faptul că Parlamentul nu este îndrituit să „decidă (?) asupra procedurii de urmat”, „trei jurişti cu experienţă în materie constituţională” se căznesc să demonstreze că „Hotărârea CCR reprezintă un abuz de drept şi este neconstituţională, Parlamentul este cel care poate decide” (Cotidianul, 25.08.2012).
Concret – susţin cei trei reputaţi anonimi – formularea hotărârea Curţii este definitivă şi general obligatorie „este neconstituţională, în legea fundamentală nu există vreo prevedere care să dea hotărârilor CCR această putere şi anume să fie definitive şi general obligatorii. Această formulare reprezintă un abuz de drept. Ţinând cont de acest asprect, Hotărârea nr.6 a CCR nu este opozabilă Parlamentului”, susţin la unison juriştii consultaţi.
Gravă eroare! Nu numai alin.4 al art.147 din Constituţie se referă la „deciziile” Curţii Constituţionale, ci întregul text al art.147 priveşte deciziile prin care Curtea constată neconstituţionalitatea dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente (alin.1), neconstituţionalitatea care priveşte legile, înainte de promulgarea acestora (alin.2), neconstituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional care nu poate fi ratificat (alin.3). Toate aceste decizii, de la data publicării, „sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Numai că, în opinia iluştrilor anonimi, întrucât „în legea fundamentală nu există vreo prevedere care să dea hotărârilor CCR această putere”, art.147 din Constituţie ar trebui să mai conţină un alineat prin care CCR să fie abilitată să decidă până şi asupra „excepţiilor de neconstituţionalitate la propriile decizii”!? Ori s-au gândit că Parlamentul ar fi competent să se pronunţe asupra neconstituţionalităţii hotărârilor Curţii Constituţionale?!? Nici măcar un braconier în materia dreptului nu ar putea invoca astfel de aberaţii!!! Nu, domnilor „jurişti cu experienţă în materie constituţională”! Nu legea fundamentală, ci Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale – reluând textul constituţional de principiu – prevede în art.11 alin.3 că „Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Legea specială nu zice că sunt „în general” obligatorii, ci obligatorii erga omnes (adică opozabile tuturor, inclusiv Parlamentului).

sâmbătă, 25 august 2012

Singura cale de urmat


Întrucât Hotărârea Curţii Constituţionale nr.6 din 21 august 2012 – ce urmează a fi prezentată luni Camerei deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună – a fost dată publicităţii, nu voi face decât unele aprecieri de principiu pe marginea afirmaţiilor belicoase ale unor parlamentari care au declarat cu emfază că, după pronunţarea Curţii, Parlamentul este cel chemat să stabilească „calea de urmat”. Cu alte cuvinte, în situaţia în care Curtea Constituţională va constata că „nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, Parlamentul României va lua act de hotărârea acesteia şi va decide asupra procedurii de urmat” (s.ns.).
Rezultă cu prisosinţă că numai în ipoteza în care Curtea ar fi constatat că „nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, Parlamentul României luând de confirmarea acestui rezultat al referendumului ar fi fost îndrituită să „decidă” (?) asupra procedurii de urmat”. Or, în speţă, nici Parlamentul, iniţiatorul suspendării din funcţie al Preşedintelui României, şi nici Guvernul, organizatorul referendumului pentru demiterea Preşedintelui, nu au motive să se plângă de constatarea că a fost respectată procedura referendumului naţional, ce urmează a se prezenta spre informare Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună. Mă mir că stimaţii deputaţi şi senatori nu au băgat de seamă – aşa cum a constatat Curtea la punctul 1 al dispozitivului hotărârii că „procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, a fost respectată” (s.ns.).
Motiv pentru care la punctul 2 al dispozitivului hotărârii, Curtea „confirmă rezultatele referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 comunicate de Biroul Electoral Central şi constată că din totalul de 18.292.464 persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot 8.459.053 persoane (46,24%), din care 7.403.836 (87,52%) au răspuns „DA” la întrebarea „Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”, 943.375 (11,15%) au răspuns „NU”, precum şi cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate (s.ns.).
Cum arătam într-un alt articol, este de esenţa oricărui sistem democratic că majoritatea este cea care decide. Admiţând însă uneori că majoritatea se poate înşela, legiuitorul condiţionează eficienţa voinţei majoritare în materie de alegeri (constituţionale, parlamentare etc.) de realizarea unui anumit cvorum. Departe de noi gândul că facem abstracţie de voinţa celor 7.403.836 de electori prezenţi la urne care au votat „DA”. Dimpotrivă, vom adăuga la numărul total al electorilor prezenţi şi pe cei 943.375 care au votat „NU”, precum şi pe cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate. Indiscutabil că numărul de electori prezenţi la vot, de 8.459.052, este impresionant, dar nu este suficient pentru a depăşi pragul electoral de 9.146.232 plus unul (respectiv, 18.292.464:2+1) impus de lege.
Pe cale de consecinţă, la punctul 3 al dispozitivului Hotărârii, Curtea „constată că la referendum nu au participat cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, pentru ca referendumul să fie valabil în conformitate cu prevederile art.5 alin.2 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului”.
Nu mă interesează, rogu-vă să mă credeţi, dacă dl Antonescu îşi va onora promisiunea publică în sensul căreia, în ipoteza invalidării referendumului, se va retrage din viaţa politică. Şi nici dacă dl Antonescu nu înţelege nici în ceasul al doisprezecelea că interimatul înseamnă provizorat! Mă tem însă că dl Antonescu, în afara de faptul că nu şi-a putut reprima curiozitatea şi a apăsat celebrul „buton 3”, nu a înţeles nimic, sau aproape nimic, dar absolut nimic nu a înţeles din scurta sa experienţa de interimar.
Motiv pentru care mă rezum a cita din dispozitivul aceleiaşi Hotărâri: „La data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României, Partea I, încetează interimatul domnlui George-Crin Laurenţiu Antonescu în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României” (pct.4). Precum şi că: „De la data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României, Partea I, domnul Traian Băsescu îşi reia exercitarea atribuţiilor constituţionale şi legale de Preşedinte al României” (pct.5).

marți, 21 august 2012

Revenirea la normalitate

Este de esenţa oricărui sistem democratic că majoritatea este cea care decide. Admiţând însă că uneori majoritatea se poate înşela, legiuitorul condiţionează eficienţa voinţei majoritare în materie de alegeri (constituţionale, parlamentare etc.) de realizarea unui anumit cvorum. Sigur că nu se va face abstracţie de voinţa celor 7.403.836 de electori prezenţi la urne care au votat „DA”. Indiscutabil că numărul de electori prezenţi la vot, de 8.459.052, este impresionant, dar nu este suficient pentru a depăşi pragul electoral de 9.146.232 impus de lege pentru valabilitatea referendumului.
Prin urmare, Plenul Curţii Constituţionale putea decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului pentru demiterea Preşedintelui (art.47 din Legea nr.47/1992, republicata în 2010), numai în situaţia depăşirii pragului electoral de 9.146.232 plus unul cetăţeni cu drept de vot, ceea ce în fapt nu s-a realizat.
Cum însă, în speţă, numărul de electori prezenţi la vot, de 8.459.052, nu era suficient pentru atingerea pragului electoral de 9.146.232 plus unul (respectiv 18.292.464:2+1), în vederea completării post-referendum a diferenţei de 1.374.357 electori, Guvernul a apelat la tot felul de găselniţe aberante (cum ar fi, de pildă, „mini-recensământ”,  punerea sub semnul întrebării a rezultatelor „centralizate la nivel naţional de către Biroul Electoral Central… înaintate, cu pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării”, excluderea de la vot a cetăţenilor români din străinătate, deşi era vorba de un referendum naţional etc.).
Reamintesc că, încă de la data de 2 august 2012, Curtea a demonstrat implicit nevalabilitatea referendumului, conchizând că „o majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.
Or, cum precizam într-un alt articol, cvorumul necesar pentru desfăşurarea referendumului naţional este calculat în raport de prevederile art.36 din Constituţie şi se referă la cetăţenii cu drept de vot oriunde s-ar afla ei, şi nu la „majoritatea cetăţenilor înscrişi în listele electorale permanente prezenţi la vot”.
Şi de aici toată strădania de a demonstra post-referendum, pe de o parte, că „în realitate nu suntem 18 milioane”, iar, pe de altă parte, că „cei 7,4 milioane de români, care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, vor vedea că dacă nu este luat în seamă votul lor, atunci nu le rămâne decât să iasă în stradă”. Cu alte cuvinte, pragul electoral avut în vedere la referendum ar fi în fapt cu mult mai redus, adică… exact cu atât ar fi fost necesar pentru confirmarea referendumului!
Numai că iniţiatorii acestui demers se pare că nu au luat în calcul interdependenţa logică a modificării post-referendum a „pragului electoral” şi implicaţiile sale asupra numărului total al electorilor prezenţi la urne (respectiv, cei 7.403.836 care au votat „DA”, cei 943.375 care au votat „NU”, precum şi pe cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate). Şi refuz să cred că printre majoritarii de 7.403.836 care au votat "DA" nu au figurat şi niscai "morţi", cu buletine expirate etc. şi, de ce nu, şi printre ceilalţi care au votat "NU" ori căror voturi au fost anulate.
Priviţi, rogu-vă, imaginea alăturată, în care încerc să ilustrez consideraţiile pentru care, cred eu, Curtea nu avea de ales.
Presupun că domniile lor au realizat că neluarea în considerare a voturilor cetăţenilor români aflaţi în străinătate în cazul unui referendum naţional, a tinerilor care au împlinit 18 ani, a morţilor înregistraţi pe listele electorale ca prezenţi la vot, a cetăţenilor cărora le expiraseră buletinele etc., micşorează, desigur, pragul electoral, dar în mod corespunzător micşorează şi numărul de voturi DA sau NU ori anulate. Cu alte cuvinte, aceste strădanii nu făceau decât să conducă la aceeaşi concluzie, aceea a invalidării referendumului.
Aşa stând lucrurile, mă întreb şi azi ce i-a împiedicat pe judecătorii Curţii să se pronunţe explicit prin aceeaşi hotărâre din 2 august 2012.