Se afișează postările cu eticheta autocenzura. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta autocenzura. Afișați toate postările

miercuri, 14 ianuarie 2015

AUTOCENZURA vs. CENZURA


 
Una dintre problemele care au suscitat preocupări insistente şi continue în politica penală este aceea a prevenirii infracţiunilor. Dacă s-ar găsi mijloace care, folosite înainte de săvârşirea infracţiunii, ar putea împiedica aducerea la îndeplinire a planului infracţional, prin aceasta s-ar face un pas important în lupta contra infracţionismului.
Dar, o îndelungată experienţă în viaţa popoarelor învederează faptul că nici metode preventive eficiente nu au putut fi descoperite şi nici aplicarea pedepselor nu a reuşit să stăvilească fenomenul infracţional. Ba chiar mulţi dintre infractorii care au cunoscut rigorile pedepsei săvârşesc noi infracţiuni, devenind recidivişti.
Iată însă că, în regimul de opresiune dictatorială, de represiune promptă şi foarte dură, în care, în anumite momente, pedepsele unor infracţiuni s-au majorat simţitor, normele legale privind infracţiunile ce ar fi putut fi săvârşite prin presă – insulta, calomnia – nu au suferit nici o modificare. Pentru simplul motiv că în această materie – cea a infracţiunilor prin presă – regimul dictatorial a folosit un mijloc de prevenire cu puternice efecte, şi anume cenzura.
Funcţionând înainte de publicare, cenzura împiedica să apară acele manifestări jurnalistice ce ar fi putut, prin forţa lor stânjenitoare, să indispună sau să contrarieze cercurile conducătoare şi să devină, eventual, infracţiuni de presă. Dar ce oare era această împiedicare decât o formă de prevenire a infracţiunilor respective? În felul acesta se înlătura riscul ca în presă să apară relatări sau aprecieri ce ar fi putut micşora anumite prestigii – reale sau doar aparente – şi în acelaşi timp se împiedica un eventual proces penal şi o condamnare pentru o infracţiune de presă. Dormeau liniştiţi şi personajul vizat prin articol şi gazetarul care l-a scris. Iar în statistica infracţională se reducea la zero cota infracţiunilor prin presă.
Iată însă că regimul politic care l-a înlocuit pe cel dictatorial a acordat libertate presei, desfiinţând cenzura. Pentru ziarişti nu mai există cenzura care să le amputeze ideile şi scrisul, dar nu mai exista nici liniştea pe care le-o dădea controlul preventiv – prin cenzură – asupra celor scrise de ei. Acum ei trebuie să fie prudenţi şi să-şi cenzureze singuri cele scrise, pentru ca nu cumva acestea, considerate ca atac la vreo anumită persoană „însemnată”, să poată atrage o sancţiune aspră, unită cu o eliminare din rândul profesioniştilor scrisului liber.
Cele scrise mai sus nu trebuie considerate ca o apreciere pozitivă la adresa regimului dictatorial care, practicând cenzura, scotea infracţiunile de presă din circuitul infracţional curent. Departe de mine gândul de a întoarce o privire nostalgică către întocmirile legislative ale regimului dictatorial şi de a dori reîntoarcerea cenzurii, doar pentru că aceasta putea avea un efect preventiv. Cenzura este şi rămâne o încătuşare draconică a libertăţii de gândire şi de exprimare şi nu poate fi concepută într-un regim democratic. Dar, într-un asemenea regim, nu poate fi concepută nici ştirbirea atributelor de libertate a presei printr-o inadecvată reglementare juridică.
Reamintesc că, prin decizia nr.8 din 18 decembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal – abrogate prin dispoziţiile art.1 pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62 din 18 iunie 2007 a Curţii Constituţionale – nu sunt în vigoare.
Abrogarea insultei şi calomniei a fost calificată de unii jurnalişti ca fiind „o dovadă a libertăţii de exprimare”. Părerile au fost împărţite. Sorin Roşca Stănescu, pe atunci directorul cotidianului „Ziua”, declara că „într-o lume liberă, într-o societate democratică, calomnia şi insulta sunt dezincriminate, pentru că, cu cât o societate este mai democratică, cu atât mai mult trebuie să renunţam la aceste gesturi punitive”. De cealaltă parte, Clubul Român de Presă era de părere că aceste articole de lege trebuie să fie menţinute prin trimiterea lor în civil: „trebuie să rămână fie şi pentru faptul că ne respectăm, pentru că aşa cere legea”. Adică legea fundamentală. În acest sens, art.30 alin.6 din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onorarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul art.57 din Constituţie – cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Iar exerciţiul excesiv al libertăţii de exprimare atrage răspunderea civilă delictuală pentru cauzarea de prejudicii morale şi eventuale prejudicii materiale, ce trebuie suportate de cei care le-au produs, conform art.1381 din Codul civil.