Se afișează postările cu eticheta circulaţia juridică a terenurilor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta circulaţia juridică a terenurilor. Afișați toate postările

marți, 21 iunie 2016

Garanţiile procesuale legate de protecţia persoanei în procesul penal

 
Măsurile preventive – reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă – pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
1. Reţinerea poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror numai în cursul urmăririi penale (art.203 alin.1).
Potrivit art.209 din noul Cod de procedură penală:
Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore” (alin.3) şi „numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu” (alin.5).
Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte” (alin.10).
 Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supravheghează urmărirea penală, înaintea de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglemetează condițiile de luare a măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut” (alin.14).
Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului” (alin.15).
Aşadar, spre deosebire de măsura reţinerii inculpatului (persoană împotriva căruia s-a pus în mişcare acţiunea penală – art.82 din Codul de procedură penală), reţinerea unei persoane având calitatea procesuală de suspect (persoană cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală – art.77 din Codul de procedură penală) se poate dispune pe o perioadă de cel mult 24 de ore, numai după începerea urmăririi penale împotriva sa.
2. Dacă apreciază că se impune arestarea inculpatului: „Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia” (art. 209 alin.16). Iar, potrivit art.210 alin.6 din Codul de procedură penală, „în mod excepţional, pentru motive temeinice încunoştinţarea poate fi întârziată cel mult 4 ore”.
Arestarea preventivă poate fi luată faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată (art.203 alin.3).
3. Prelungirea duratei arestării preventive în noua reglementare
Potrivit art.23 alin.4 din Constituţie, „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”.
În urma modificărilor aduse prin revizuire, art.23 alin.5 din legea fundamentală prevede că „În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile”.
Din cele două texte rezultă că legiuitorul a avut în vedere numai faza de urmărire penală, iar nu și faza judecății.
Ca urmare, „prelungirea arestării preventive” se poate dispune numai în ceea ce priveşte persoana care are calitatea de inculpat şi niciodată atunci când este vorba de suspect.

duminică, 13 martie 2016

Regimul juridic special al terenurilor proprietate privată


Poate fi titular al dreptului de proprietate privată orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul şi unităţile administrativ teritoriale. Principalele acte normative care reglementează regimul juridic al terenurilor sunt: Legea nr.18/1991 (republicată în 1998) şi Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere (solicitate potrivit Legii nr.18/1991 şi Legii nr.169/1997).
La începutul anului 1997, Parlamentul a votat completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, prin introducerea unui text potrivit căruia „societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor, necesare pentru realizarea obiectivului de activitate”. M-am împotrivit acestei soluţii, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituţiei din 1991 şi chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole din extravilan.
1. Constituţia din 1991, ca şi cea din 1866, apoi din 1923 şi 1938, interziceau categoric vânzarea pământului către cetăţeni străini sau apatrizi. Deci, de la Constituţia lui Cuza încoace, nu li s-a permis străinilor să cumpere terenuri în România. Sub nici o formă.
Legislaţia românească, de mai bine de un secol, a fost recunoscută în Europa, până în 1944, ca una dintre cele mai bune. Şi atunci, de ce să revizuim acum pentru a doua oară Constituţia din 1991, care, prin articolul 41, interzicea cetăţenilor străini sau apatrizilor să dobândească teren?? Şi pentru a nu mai obosi unii să urce la tribună pentru a vorbi de modelul străin, permiteţi-mi să vă pun la curent ce se întâmplă în celelalte legislaţii din Europa. În Portugalia, Italia, Olanda, Spania, în nici una dintre aceste ţări nu este prevăzută eventualitatea dobândirii de proprietăţi imobiliare de către străini. În Germania există doar câteva landuri bavareze care vând pământ şi cetăţenilor străini, dar – atenţie! – numai după ce îşi iau cetăţenia germană. În restul Germaniei, acest lucru este strict interzis. În Elveţia, se stabilesc, în situaţii excepţionale, unele terenuri ce pot fi vândute străinilor, ele trebuind însă să îndeplinească o sumedenie de condiţii. În Bulgaria, firmele străine nu pot deţine în proprietate terenuri, după cum societăţile mixte cu capital străin nu pot deţine în proprietate terenuri agricole. În alte state, cum ar fi Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia, Croaţia, se pun condiţii draconice în cazurile de vânzare a pământului, stabilindu-se capitaluri minime de pornire a societăţii. Însă peste tot unde acest lucru este permis, nu se vinde terenul în sine, ci SE CONCESIONEAZĂ. Trebuie să se facă o investiţie pe terenul respectiv, nişte studii din care să rezulte că această investiţie este foarte profitabilă statului.
Şi pentru că ne ţinem neamuri cu fraţii de peste Prut, să aruncăm o privire asupra Legii privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului, votată de Parlamentul de la Chişinău. Citez: „Terenurile proprietate publică pot fi vândute atât persoanelor fizice şi juridice şi investitorilor străini, cu excepţia terenurilor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic, care se vând numai persoanelor fizice şi juridice ale Republicii Moldova”. Şi apoi, mai trebuie amintit şi faptul că Polonia a arătat că nu liberalizează legislaţia sa referitoare la vânzarea terenurilor către cetăţenii străini până la aderarea la Uniunea Europeană şi aceasta – atenţie! – referitor la terenurile construibile şi nu la acelea agricole şi forestiere. La rândul său, este cazul să amintesc până şi Federaţia Rusă care, ştiţi bine, a ajuns să trăiască, să supravieţuiească doar prin influx de capital străin, spune răspicat că nu va vinde sub nici o formă pământ investitorilor străini.
2. Potrivit art.44 alin.2 din Constituţia actuală:


Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.

De observat că textul constituţionale zice „terenuri”, fără nici o altă precizare. Deşi, toate celelalte state care au admis să vândă parţial exclud terenurile agricole, societăţile minere şi cele forestiere. Nici un stat nu îşi vinde pădurile şi terenul agricol extravilan, dar la noi nu, la noi se vinde totul!?
Dar iată că relativ recent (3 septembrie 2013), apreciindu-se că înstrăinarea terenurilor agricole din extravilan ar fi unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin, la sediul Ministerului Agriculturii a fost dezbătut proiectul de lege privind vânzarea-cumpărarea terenurilor agricole situate în extravilan de către persoane fizice, precum şi de înfiinţare a Autorităţii pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare. Potrivit spuselor ministrului agriculturii, Daniel Constantin, pot dobândi drept de proprietate asupra terenurilor agricole din extravilan, începând cu 1 ianuarie 2014, „numai persoanele fizice, cetăţeni români, respectiv cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, precum şi apatrizii cu domiciliul în România sau unui stat membru al Uniunii Europene”. Aşadar, conform proiectului de act normativ, „de la data intrării în vigoare a prezentei legi” orice individ de pe mapamond cu domiciliul într-un stat membru UE sau cetăţean al Uniunii Europene va putea să achiziţioneze la noi în ţară teren arabil în extravilan, însă – adaugă „grijuliu” domnul ministru – „proprietatea persoanei fizice, reprezentând terenuri agricole situate în extravilan, nu poate depăşi 100 ha”; „Terenurile agricole situate în extravilan pe o rază de 10 km de la graniţa României se pot înstrăina prin vânzare-cumpărare decât cu avizul Ministerului Apărării Naţionale”.
Este evident că şi acest mutant legislativ derivă din obsedanta teza a atragerii, cu orice preţ, a investitorilor străini. Cu alte cuvinte, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naţionale, ci, pur şi simplu, vânzarea de-a valma a terenurilor către investitorii străini, cu iluzia că astfel am scăpat de griji (Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini).
Pe cale de consecinţă, cum art.44 alin.2 din Constituţia revizuită în 2003 vizează „terenurile” de orice fel (spre deosebire de Constituţiile noastre antebelice, care prevedeau interdicţia de a cumpăra numai în privinţa imobilelor rurale), sugerez ca textul constituţional în discuţie să aibă următorul cuprins:


Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor proprietate privată, cu excepţia celor cu destinaţie agricolă şi ale fondului silvic, numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, precum şi prin moştenire legală”.

De observat că am eliminat sintagma „în condiţiile prevăzute prin lege organică” conţinută de textul constituţional actual, ca fiind superfluă. Fiind de la sine înţeles că, în ipoteza acceptării acestei sugestii, cu prilejul revizuirii plănuite a avea loc odată cu alegerea Preşedintelui, respectiva interdicţie va figura şi în „legea organică”.
Mă opresc aici, nădăjduind că pe viitor parlamentarii vor fi mai atenţi când doresc să speculeze textele Constituţiei din 2003, de ale cărei grave carenţe sunt, precum se vede, conştienţi.

 

sâmbătă, 5 martie 2016

Iluzia vânzării de-a valma a terenurilor la străini


La începutul anului 1997, Parlamentul a votat completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, prin introducerea unui text potrivit căruia „Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor, necesare pentru realizarea obiectivului de activitate”.
În ceea ce mă priveşte, se ştie că m-am împotrivit acestei soluţii, considerând-o în dezacord cu prevederile Constituţiei din 1991, şi chiar periculoasă atunci când miza jocului este înstrăinarea terenurilor agricole. Acestea sunt motivele pentru care am propus şi continuu să susţin că scopul urmărit poate fi atins pe calea concesionării pe termen îndelungat a terenurilor agricole. Să fiu bine înţeles: obiecţiunea mea priveşte numai terenurile agricole din extravilan, şi nu cele destinate investiţiilor industriale.
Parlamentul a adoptat şi Legea privind circulaţia juridică a terenurilor. Art.3 al acestei legi reînnoieşte interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi persoanele juridice străine. Ultimul alineat al acestui articol dispune însă că: „în cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine, sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind regimul juridic al investiţiilor străine”. Precum se vede, este omisă situaţia societăţilor comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, ceea ce înseamnă că acestea se bucură în continuare de privilegiul recunoscut prin amendarea Legii investiţiilor străine.
Este evident că aceste modificări legislative au derivat din obsedanta teză a atragerii cu orice preţ a investitorilor străini, apreciindu-se că înstrăinarea terenurilor ar fi unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin. Cu alte cuvinte, nu desfiinţarea birocraţiei, nu seriozitatea financiară a partenerilor străini, nu stabilitatea monedei naţionale, ci, pur şi simplu, vânzarea de-a valma a terenurilor către investitorii străini, cu iluzia că astfel am scăpat de griji.
Iată de ce, în perspectiva revizuirii actualei Constituții, în textul art.44 alin.2 (potrivit căruia „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de lege organică, precum şi prin moştenire legală”), urmează a fi inclusă precizarea că cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor „cu excepţia celor agricole şi forestiere”.
Apoi, în concordanţă cu textul revizuit, se impune a fi reprodus acest principiu constituţional în Legea privind circulaţia juridică a terenurilor. În sensul că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor proprietate privată, cu excepţia terenurilor agricole sau forestiere”.
Menţionez că anterior, cu prilejul dezbaterii în Parlament a Legii nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, am propus concesionarea terenurilor, dar amendamentul a fost respins de majoritari.
Metoda concesionării s‑a practicat curent în legislaţia noastră. Vă pot aminti Codul nostru civil sau Codul comercial din 1887, în care la articolul 247 se prevede concesionarea pentru societăţile străine. Chiar şi Legea prevede drept una dintre modalităţile de investiţie concesionarea bunurilor mobile, imobile, construcţii. În ceea ce priveşte terenurile, era interzisă vânzarea. Am propus concesionarea terenurilor, conform vechii legislaţii, care permite şi în prezent concesionarea terenurilor petrolifere, aurifere şi alte astfel de terenuri. Palatul telefoanelor din Bucureşti este construit în regim de concesionare, „Inter”‑ul la fel. Societatea „Astra” este şi ea realizată în regim de concesionare. Concesionarea nu presupune că vin americanii cu elicopterele să ridice „Inter”‑ul să‑l ducă la ei, cu bucata de pământ de sub el! Concesionarea înseamnă o închiriere pe timp îndelungat a unui bun imobil.
Am propus concesionarea pe 99 de ani, că nu se pot face concesionări pe secole! Concesionarea, fiind un contract cu titlu oneros, poate presupune şi o chirie pentru investitorul străin, şi ca să‑l încurajăm, putem propune o chirie simbolică, de un leu pe metru pătrat. Important este să ne menţinem proprietatea asupra terenului, pentru că ea reprezintă puterea investitorului român. Străinul vine cu valută, cu maşini sofisticate, cu tehnologie perfecţionată, iar românul care intră în societatea mixtă este puternic doar prin proprietatea asupra terenului. El nu are mai nimic din cele aduse de străin, doar terenul, care reprezintă o valoare importantă. În caz contrar, investitorul străin nu va mai avea nevoie de aportul investitorului român, în alcătuirea societăţii mixte, pentru că el îşi poate cumpăra şi terenul. Îl va întreba pe investitorul român cu ce aport vine în societate, iar acesta va veni cu... „doi ochi albaştri”! Din acest motiv, am pledat şi pledez pentru concesionarea terenurilor agricole şi forestiere, fie şi numai pe 49 de ani, conform vechii legislaţii.

duminică, 1 septembrie 2013

Regimul investiţiilor străine


Discurs parlamentar


„A devenit deja o obsesie teza atragerii cu orice preţ a investitorilor străini, de care, într-adevăr, avem nevoie pentru redresarea economiei naţionale, ca de aer.
S-a considerat că soluţia salvatoare, unica soluţie eficientă pentru infuzia de capital străin ar fi – citez – „posibilitatea dobândirii de către persoanele juridice române cu capital străin a dreptului de proprietate asupra terenului”.
Ideea aceasta a amendării proiectului de lege în discuţie – în sensul introducerii unui nou alineat la articolul 216 prin care să se recunoască capacitatea societăţilor comerciale cu capital integral străin, persoane juridice române, de a dobândi dreptul de concesiune asupra terenurilor agricole, în condiţiile legii române – nu este o propunere nouă.
Este adevărat că formularea iniţială, în acord cu prevederile constituţionale – articolul 41 alineatul 2 şi prevederile articolului 135 din Constituţia României – propusesem să fie scoase de sub incidenţa vânzării toate terenurile, indiferent că sunt sau nu agricole.
Comisia de privatizare şi-a însuşit punctul de vedere ca această oprelişte să fie numai în ceea ce priveşte pământurile agricole, pe de o parte, şi numai în ceea ce priveşte societăţile comerciale, considerate persoane juridice române, în ipoteza în care aceste societăţi comerciale doresc să achiziţioneze terenuri agricole.
Vă reamintesc că la data de 11 februarie anul curent, Senatul României a votat completarea Legii nr. 35/1991 privind investiţiile străine, prin introducerea unui nou alineat, care prevede că – citez – „Societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobândi oricând, pe durata existenţei acestora, dreptul de proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate”.
Am atras atenţia încă de atunci că în formula propusă de iniţiatori, adică dobândirea terenurilor pe durata existenţei societăţii, nici nu este vorba de o vânzare în sensul legii civile române, ci, pur şi simplu, de o concesionare a unui imobil teren.
Acum observ cu surprindere că legea respectivă, pe care o discutăm, ordonanţa, cât şi viitoarea Lege a investiţiilor străine – lege care se află în curs de dezbatere – toate aceste legi au uitat de concesionare.
Într-adevăr, în sensul legii în discuţie, noţiunea de investitor este extinsă şi în cazul societăţilor comerciale cu capital integral străin, cu singura condiţie de a fi înregistrată în România.
Cel mai important argument în sprijinul acestei teze este cel dedus din interpretarea per a contrario a articolului 47 alineatul 1 din Legea fondului funciar. Citez: „Persoanele fizice care nu au cetăţenie română şi domiciliul în România, precum şi persoanele juridice care nu au naţionalitatea română şi sediul în România nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii” Şi cum, potrivit articolului 1 alineat 2 din Legea nr. 31/1990, societăţile comerciale cu sediul în România sunt considerate persoane juridice române, se conchide că societăţile comerciale cu capital integral sau parţial străin care au sediul în România, fiind persoane juridice române, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin acte între vii.
Acum, hai să lăsăm limbajul juridic, s-o luăm mai pe româneşte. Să presupunem că străinul Ismail Ibrahim vrea să-şi deschidă un mizilic în România şi pe lângă aceasta are nevoie şi de câteva hectare de teren. Ca investitor străin, conform Constituţiei României, neavând cetăţenie română şi domiciliul în România, nu are voie să cumpere pământ. Dar cum nimic nu-l împiedică pe străin să-şi înregistreze societatea în România, şi în aceste condiţii este considerat automat persoană juridică română, străinul Ibrahim poate obţine bine mersi pământul dorit, în calitate, vezi Doamne, de investitor strain.
Textul articolului 41 alineatul 2 din Constituţia României dispune însă cât se poate de clar că: „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi drepturi de proprietate asupra terenurilor”.
Aşa că poate să înfiinţeze Ibrahim al nostru şi o sută de societăţi ca persoane juridice române că tot cetăţean străin este. El tot cetăţean străin rămâne, Ibrahim.
Un elementar bun-simţ juridic îţi indică faptul că societatea comercială capătă statut de persoană juridică română, ea, societatea comercială, şi nu cetăţeanul străin care a înregistrat-o.
Ţin să vă informez, stimaţi colegi, că noua membră a NATO – Polonia – a arătat clar că va liberaliza legislaţia referitoare la vânzarea terenurilor către cetăţenii străini până la aderarea sa la Uniunea Europeană. Şi aceasta referitor tot la terenurile construibile, nu şi la cele agricole.
La rândul său, Federaţia Rusă, care a ajuns să supravieţuiască doar prin influxul de capital străin, spune răspicat că nu va vinde nici o formă de pământ investitorilor străini.
Dar, culmea culmilor, mai sunt unii care afirmă că marele avantaj al legii investiţiilor străine, inclusiv autohtone, ar fi cumpărarea terenurilor, dându-ni-se exemplul german.
Păi haide să vedem ce este cu exemplul german.
Citez: „În economia germană, proprietatea agenţilor economici asupra terenurilor este o condiţie esenţială pentru obţinerea creditelor bancare”. Dar asta, domnilor, când obţii proprietatea asupra terenurilor din Germania. Drept garanţie pentru băncile germane.
Dar ca la noi, la nimeni.
Cu pământurile româneşti cumpărate, investitorii străini vor avea dreptul să scoată valută din băncile româneşti şi nu din cele germane. Şi atunci unde este, stimaţi colegi, marele avantaj?
Iată de ce, cel puţin în cazul în care capitalul societăţii, constituită ca persoană juridică română, este integral străin, singura soluţie, în acord cu prevederile articolului 41 alineatul 2 şi 135 alineatul 5 din Constituţia României, este concesionarea, nu vânzarea terenurilor agricole. Concesionarea, în condiţiile legii române, fie ea şi pe o durată de până la 49 de ani.
Se face mare tapaj pe două argumente, altele decât cele pe care le-am expus mai înainte.
Să vedem ce au spus teoreticienii de drept „Potrivit excepţiei consacrate de articolul 1 litera d) din Legea nr. 35/1991, text care rămâne în vigoare în actuala Lege a investiţiilor şi care spune că este interzisă vânzarea terenurilor către străini, articolul 1 litera b) spre deosebire de articolul 30 (care a fost introdus şi zice că se poate) nici un investitor străin nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui teren situat pe teritoriul României, pe când dobândirea construcţiei nu întâmpină nici un fel de obstacol”.
Textul în discuţie nu distinge între investiţia directă efectuată în nume propriu de către o persoană fizică de naţionalitate străină şi investiţia realizată prin mijlocirea unei societăţi comerciale din ţară cu capital integral străin.
Ca atare, nu credem că prin interpretare s-ar putea susţine că interdicţia din articolul 1 litera d) a Legii nr. 35/1991 priveşte pe investitorii străini persoane fizice, dar nu şi societatea comercială înfiinţată de ei în ţara noastră, cu capital integral străin.
Ce spune mai departe autorul, care este eminentul profesor de drept comercial, profesorul doctor Octavian Căpăţână: cum ar fi posibil din punct de vedere logic ca o persoană juridică română să nu aibă naţionalitate română? Dilema este numai aparentă. Rezolvarea ei, dată de suprema instanţă a României, rezidă în semnificaţia complexă a conceptului de naţionalitate, care în cadrul persoanelor juridice interesează atât dreptul internaţional privat, cât şi condiţia străinilor în România.
Din această perspectivă, articolul 2 din Legea nr. 31/1990 defineşte naţionalitatea română a societăţilor comerciale prin prisma dreptului internaţional privat.
Dimpotrivă, articolul 1 litera d) din Legea nr. 35/1991 a investiţiilor ţine seama de consideraţii referitoare la folosinţa drepturilor civile. Deci nu se poate vorbi în asemenea cazuri de existenţa unei duble naţionalităţi. În realitate, persoana juridică societate comercială rămâne titulara unei singure naţionalităţi, dar este supusă unor restricţii pe planul folosinţei drepturilor civile.
În concluzie, dacă doriţi să obţineţi pe teritoriul oricărui stat pământ, fie şi agricol, este bine să vă luaţi şi cetăţenia statului respectiv”.

(Monitorul Oficial nr. 179 din 24 octombrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea a II-a Ordinară)
 
 
 

 

joi, 29 august 2013

Legea privind circulaţia juridică a terenurilor


Discurs parlamentar

"Legea privind circulaţia juridică a terenurilor se vrea un pas înainte în depăşirea disputei cu privire la capacitatea juridical a investitorilor străini de a dobândi terenuri în România. Numai că ea nu face necesara distincţie între societatea comercială cu capital parţial străin şi cea cu capital integral străin şi nici între terenuri industriale construibile şi cele agricole şi forestiere.
Iată de ce, în perspectiva punerii de acord a acestor omisiuni cu prevederile constituţionale, permiteţi-mi, rogu-vă, să fac următoarele precizări.
Interdicţia de a cumpăra este stabilită de lege în consideraţia persoanei, a calităţii de cetăţean român şi nicidecum în consideraţia domiciliului persoanei fizice ori a sediului persoanei juridice.
Iată de ce art. 3 alineatul 1 al legii nu face decât să reproducă întocmai principiul constituţional conform căruia citez: „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Străinii şi apatrizii, în schimb, pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor de orice fel prin acte între vii sau prin moştenire, dar şi în acest caz se poate recunoaşte numai un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcţiei şi de dreptul de folosinţă, de concesiune asupra terenului.
Prin urmare, posibilitatea dobândirii dreptului proprietăţii asupra terenului este un atribut exclusiv al calităţii de cetăţean român. Tocmai de aceea, în alineatul 2 al acestui art. 3 din prezenta lege se precizează că, citez, „Persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot dobândi în România prin acte juridice între vii şi prin moştenire terenuri de orice fel”. Deci, repet, calitatea de cetăţean român, şi nu domiciliul persoanei fizice ori, după caz, sediul persoanei juridice conferă dreptul de a dobândi terenuri pe teritoriul României. Astfel, dacă o persoană care nu are această calitate cumpără un teren, contractul este lovit de nulitate absolută şi această nulitate nu ar putea fi acoperită nici măcar prin revânzarea terenului către un cetăţean român.
Există însă şi un alt punct de vedere, şi anume că această incapacitate specială, prevăzută în privinţa străinilor, vizează doar pe investitorii străini care sunt, citez: „persoane fizice sau persoane juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate, care afectează investiţii în România”. Per a contrario, deduc adepţii acestei teze, societăţile comerciale cu capital străin, indiferent că este integral sau parţial, fiind considerate persoane juridice române, au capacitatea juridică de a dobândi terenuri în România.
Sună frumos, dar lucrurile nu stau chiar aşa de simplu.
Pentru că: 1. Mai întâi, naţionalitatea unei persoane juridice, inclusiv a societăţilor comerciale, este unică. Acelaşi subiect colectiv de drepturi nu poate fi concomitent şi român şi neromân.
Prin prisma dreptului internaţional privat, deci pe planul conflictelor de legi, naţionalitatea nu conferă decât parţial efectele corespunzătoare din punctul de vedere al folosinţei anumitor drepturi. Cu alte cuvinte, persoana juridică, societate comercială cu participare străină rămâne titulară a unei singure naţionalităţi, dar, atenţie, ea este supusă unor restricţii pe planul folosinţei drepturilor civile, cum este şi interdicţia de a se cumpăra terenuri în România.
Apoi, ce rost are să ne legăm de tot felul de critici juridice cu privire la conceptul de naţionalitate, când în materie de investiţii străine avem o lege, domnilor, încă în vigoare, Legea nr. 35 din 1991, care defineşte cât se poate de clar investiţia străină, înţelegând prin aceasta, citez: „Dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, a altor drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietatea asupra terenurilor”. Repet, Legea investiţiilor străine, inclusiv textul citat, este în vigoare şi nimic nu are de-a face cu amendamentul domnului Cataramă.
În articolul nou introdus, art. 301, ţin să vă reamintesc, cum spuneam şi la vremea potrivită, de fapt nu este vorba de nici o vânzare în sensul legii civile, ci, pur şi simplu, de sfânta concesiune. Motiv pentru care, eu unul nici nu m-am obosit să reclam acest „mutant” legislativ la Curtea Constituţională, ceea ce nu înseamnă că nu deplâng incredibila tehnică de a face din două texte bune unul prost. Un elementar bun-simţ juridic te obligă să recunoşti, chiar nespecialist fiind, că un investitor străin nu poate dobândi, pe cale indirectă, prin constituirea unei societăţi cu sediul în ţară, ceea ce nu poate dobândi, în mod direct, printr-un contract translativ de proprietate de drept comun.
Şi acuma, ca să fac plăcere, nu?, să repet o tâmpenie pe care o zice un anumit domn de aici şi să las limbajul juridic de o parte şi să vorbesc mai pe româneşte, poate pricepe. Să presupunem că un cetăţean străin vrea să-şi deschidă un „business” în România şi pe lângă aceasta, are nevoie, zice el, şi de nişte niscai hectare de pământ. Ca investitor străin, conform Constituţiei române, neavând cetăţenie română, el nu are voie să cumpere pământ. Dar, cum nimic nu-l împiedică pe străinul respectiv să-şi înregistreze societatea în România, străinul poate dobândi, bine mersi, pământul în calitate de, vezi Doamne, investitor. Că o fi investitor român, că o fi autohton, ce mai contează? Ba contează, aş zice eu, şi încă cum, că poate să înfiinţeze străinul nostru şi o sută de societăţi, în ghilimele „considerate persoane juridice române”, că el tot cetăţean străin rămâne. Un elementar bun-simţ juridic îţi indică faptul că societatea comercială capătă statut de persoană juridică română, şi nu cetăţeanul străin care a înfiinţat această societate.
2. În al doilea rând, se vorbeşte generic despre capacitatea juridică a societăţilor comerciale cu participare străină de a dobândi terenuri în România fără a se face necesara distincţie între cele cu capital parţial străin şi cele cu capital integral străin. În ceea ce priveşte pe cele din urmă, societăţi comerciale cu capital integral străin, însăşi instanţa supremă, Curtea Supremă de Justiţie, a decis că, citez: „Deşi considerată persoană juridică română, nu poate dobândi în România terenuri, deoarece ea îşi păstrează statutul de investitor străin” – Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 831/25 martie 1994. În ceea ce priveşte societăţile comerciale având capital parţial străin, sigur că pot dobândi în România terenuri, dar în nici un caz fiindcă ele sunt considerate „persoane juridice române”. Motivul pentru care au acest drept, unicul motiv de necontestat, este prezenţa în societate şi a investitorului român, mai exact, a aportului asociatului român.
Textul art. 31 din Legea nr. 35 cred că face inutilă orice altă demonstraţie. Citez: „În situaţiile în care investiţiile străine în România se realizează sub forma unor societăţi comerciale în asociere cu persoane fizice sau juridice române, asociaţii români pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenurilor”. Altfel, în lipsa unei atare prevederi, este clar că investitorul străin nu ar avea nevoie de aportul investitorului român în alcătuirea societăţilor mixte, pentru că el şi-ar putea cumpăra şi terenul care, până acum, a rămas singura monedă forte a românului".
 
 (Monitorul Oficial nr. 207 din 28 octombrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea a II-a Ordinară)