Se afișează postările cu eticheta graţierea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta graţierea. Afișați toate postările

marți, 10 decembrie 2013

Proiectul de lege pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse

În viaţa social‑politică apar momente când, datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse arătate în actul de graţiere.
Cum spuneam, graţierea este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecă­toreşti. Este limpede că este vorba de pedepse privative de libertate aplicate prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Potrivit Proiectului de lege PL x nr.162/2013 pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, aflat în clipa de faţă în dezbaterea Camerei Deputaţilor, „Se graţiază în întregime pedepsele cu închisoare de până la 6 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă, aplicate de instanţa de judecată” (art.2 alin.1).
Deci, pentru a înţelege tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecă­toreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care, aflându-se în faza de apel ori recurs, nu a fost încă condamnat definitiv?!
Proiectul de lege cuprinde şi alte erori grave. Astfel, actul normativ în discuție „graţiază în întregime măsura internării într-un centru de reeducare, luată faţă de minori de către instanţele de judecată” (art.2 alin.3). Din păcate, această prevedere nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).
Numai că art.120 alin.4 din Codul penal prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol, trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar rigorile Codului penal.
 

duminică, 16 iunie 2013

Ideea graţierii redivivus


„Ion Iliescu este mai mult decât ispitit să-l graţieze pe Miron Cozma. A promis-o voalat în campania electorală, apoi, odată revenit la Cotroceni, a început să-şi nuanţeze declaraţiile: ba că n-a primit încă o cerere oficială în acest sens, ba că, în calitate de şef al statului, poate doar aproba propunerile Consiliului Superior al Magistraturii, ba că e nevoie de avizul prealabil al ministrului Justiţiei... Exigenţe închipuite, ambiguităţi perfect aiuritoare. Potrivit preve­derilor constituţionale, preşedintele este acela care acordă graţierea individuală (art.94 lit.d), nici numitul consiliu şi nici ministrul Justiţiei neavând vreo atribuţie în acest sens.
Faptul că preşedintele se codeşte să exprime o poziţie clară este de înţeles. De fiecare dată însă, când a mai fost ridicată această problemă, domnia sa pare să uite că de numele Miron Cozma se leagă toate ororile mineriadelor. Poate că pentru Iliescu invaziile minereşti nici n-au fost atât de odioase. Cea din iunie 1990 1-a scăpat de coşmarul Pieţei Universităţii, cea din toamna lui 1991 l-a scăpat de Petre Roman, iar cea din ianuarie 1999 era cât pe-aci să-l scape de Emil Constantinescu. Pentru România însă fiecare mineriadă a însemnat un mare pas înapoi, izolând-o de lumea civilizată.
Condamnarea la 18 ani închisoare la care reflectează adânc preşedintele a fost pronunţată numai pentru rolul jucat de Cozma în mineriada din septembrie 1991, soldată cu căderea guvernului Roman. Altfel spus, graţierea deţinutului nr. 1 din Rahova ignoră faptul că nu au fost finalizate cercetările pentru mineriadele din iunie 1990 şi ianuarie 1999.
S-ar putea obiecta că acum principala învinuire care i s-ar putea aduce lui Cozma pentru rolul jucat în mineriada din 1990, anume de subminare a instituţiilor statului, este cel puţin ciudată, dacă nu absurdă. În iunie 1990, minerii au venit tocmai pentru a consolida regimul politic cu toate instituţiile sale, la cererea şefului statului. Miron Cozma l-a prins pe Dumnezeu de picior atunci când i-a strâns mâna preşedintelui Iliescu şi a primit mulţumirile acestuia. Numai că Miron Cozma este un infractor care, fără nici un dubiu, a încălcat legile ţării!
În realitate, ceea ce s-a urmărit atunci a fost lichidarea brutală a Opoziţiei şi a oricărei încercări de contestare a regimului instaurat de Ion Iliescu. A nu se uita devastarea sediilor PNŢCD, PNL şi AFDPR, devastarea sediului ziarului „România liberă”, devastarea Universităţii, devastarea locuinţelor unora din personalităţile politice. În toate aceste acţiuni minerii au fost conduşi pas cu pas de ofiţeri de securitate şi poliţie, care au înmânat minerilor liste cu adresele unor importanţi lideri politici. Complici ori instigatori la infracţiunile săvârşite de Cozma sunt cam toţi membrii guvernului, ca să nu mai vorbim de preşedintele de atunci, Ion Iliescu.
Oricât de nedreaptă i s-ar părea preşedintelui ca persoană condamnarea la 18 ani închisoare, oricâte aranjamente s-ar face pentru a bagateliza rolul jucat de Miron Cozma în mineriada din 1990, domnia sa ar trebui să se abţină să uzeze de dreptul de a graţia până când Justiţia nu se va fi pronunţat asupra celei mai grave din acţiunile acestuia împotriva ordinii de stat: tentativa de puci din ianuarie 1999.
Pentru cei cu memoria scurtă readucem în atenţie câteva din reperele ultimei şi celei mai aprige năvăliri minereşti puse la cale de Miron Cozma: Defileul Jiului Horezu, Costeşti, Râmnicu Vâlcea. Puţin a lipsit ca detaşamentele sale de asalt să ajungă la Bucureşti pentru a răsturna ordinea constituţională. Acţiunile violente ale minerilor (agresarea a 17 ziarişti, rănirea gravă, cu bestialitate a 123 de poliţişti şi jandarmi, luarea de prizonieri, prin forţă, a 1120 de poliţişti, umilirea acestora şi batjocorirea însemnelor militare, însuşirea tehnicii şi armamentului etc.) au căpătat evidente conotaţii politice, iar din punct de vedere al legislaţiei penale în vigoare îmbracă calificarea juridică a infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art.162 Cod penal.
Închei citând din editorialul regretatului jurnalist Dumitru Tinu: „A cocheta acum cu ideea graţierii, a veni cu fandoseli de tipul voi analiza cu atenţie, să vedem ce-o fi, c-o păţi, este o dovadă de dispreţ faţă de Justiţie şi de iresponsabilitate politică. Orice iniţiativă din partea Preşedinţiei în sensul graţierii pedepsei aplicată prin sentinţa actuală înaintea finalizării procesului pentru tentativa de lovitură de stat din ianuarie 1999 ar însemna un amestec impardonabil în actul de justiţie”.
(Ziua – 27 noiembrie 2003)