Se afișează postările cu eticheta imunitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta imunitate. Afișați toate postările

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Precizare necesară

Răspunzând întrebărilor formulate de cititori referitoare la articolul Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?, facem următoarele precizări:
Imunitatea prevăzută de art.71 alin.1 din Constituţie este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite care sunt comise în cursul exercitării mandatului de parlamentar (inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor membrilor Parlamentului. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză, din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o recepţie sau la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic. Dar dacă, aflat într-un restaurant sau într-un oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică.
Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Cu alte cuvinte, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”) referitoare la fapte ilicite străine mandatului nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. Scopul acestei inviolabilităţi (imunităţi procedurale) este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poate fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.

Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?

Se spune că multe dosare ale corupţiei au fost muşamalizate şi aproape că nu se mai ştie nimic de ele. Să fie vorba de inactivitatea, ca să nu zic incompetenţa, organelor abilitate să se ocupe cu această problematică, ori de girul pe care această indiferenţă l-a avut din partea guvernanţilor?
Guvernul a declarat că va adopta un pachet de măsuri concrete de luptă împotriva fenomenului corupţiei. Eu unul nu percep în niciun fel aceste măsuri concrete pe care guvernul le-ar fi întreprins de la începutul mandatului şi aceasta din cel puţin trei motive. Mai întâi, nu ştiu dacă, pe parcursul lunilor ce au trecut de la instalarea sa, actualul guvern a adoptat şi a pus în aplicare vreo măsură „concretă” pentru combaterea corupţiei. Apoi, oricum, chiar dacă asemenea măsuri au fost iniţiate – evident, pe planul intensificării acţiunilor de depistare şi cercetare a faptelor de corupţie – efectul acestora nu s-a reflectat, până acum, în activitatea instanţelor judecătoreşti. În fine, de câtva timp, probabil pentru a se degaja de multiplele-i şi gravele-i răspunderi, executivul şi-a adus aminte că suntem paralizaţi de corupţie şi s-a hotărât să declanşeze ostilităţile. Dar, după câte ştiu, cele câteva acuzaţii de luare de mită ce constituie obiectul proceselor în curs de judecată se referă la fapte mărunte, imputate unor persoane mai puţin importante: paznici care au primit bani pentru a permite unor persoane să comită furturi din unităţi; revizori contabili care, în schimbul unor avantaje materiale, au omis să înregistreze plusuri constatate cu ocazia verificărilor; conducători de tren cărora li s-au dat bani de către călători găsiţi fără bilet etc. Ceea ce este foarte departe de a exprima realitatea, pe care o cunoaştem cu toţii din viaţa de zi cu zi şi din dezvăluirile făcute de presă.
Pe primul loc în topul corupţiei se află, aş zice firesc, evaziunea fiscală ale cărei proporţii încep să depăşească imaginaţia. Se vehiculează sume astronomice, de ordinul a miliarde de euro! Personal nu mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Numai că preconizatele acte normative vor putea fi iniţiate abia după alegeri. Afară doar dacă nu se va apela, în scop electoral, la cunoscuta şi verificata „tehnică” a ordonanţei guvernamentale…
Cauzele acestei situaţii se află, în mod exclusiv, în activitatea nesatisfăcătoare a organelor de urmărire penală – am în vedere poliţia şi, în primul rând, parchetul –, singurele abilitate, potrivit competenţei lor, să descopere şi să cerceteze infracţiunile, precum şi să dispună trimiterea în judecată a infractorului? Categoric, nu!  Nu contest că infractorii sunt abili, că săvârşirea faptelor de corupţie are loc în mod ocult, că cei care le săvârşesc se înconjoară de măsuri de prevedere din cele mai ingenioase pentru a împiedica depistarea lor, dar nici profesionalismul organelor de urmărire penală, dovedit în atâtea alte împrejurări, nu poate fi subestimat. Atunci de ce, în domeniul la care ne referim, activitatea lor este atât de puţin productivă? De ce nici cel puţin cazurile devenite notorii – mai ales prin intermediul mass-media – nu sunt cercetate şi nu se soldează, dacă bineînţeles învinuirile se confirmă, cu trimitere în judecată?
Răspunsul a fost dat implicit de înşişi parlamentarii coaliţiei majoritare, care „uniţi în cuget şi în muget” – vorba liberalului Dinu Patriciu – cheamă la ordine procurorii desemnaţi să cerceteze pretinsele fraude electorale cu prilejul referendumului pentru demiterea Preşedintelui României. Fraude electorale, adică „orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus…” (art.30), respectiv anchetarea infracţiunilor prevăzute în art.52-61 din Legea nr.35/2008. Şi aceasta – vezi Doamne! – în lumina principiului separaţiei puterilor în statul de drept?! Ar fi un vis prea frumos să priveşti şiruri de corupţi aşteptând pe treptele Parchetului sosirea şefului DNA… ce urmează a fi numit, ca să îi trimită pe mieluşeii spovediţi la instanţa competentă.
De asemenea, consecvenţi ideii că parlamentul este cel care „are ultimul cuvânt” în raport cu Curtea Constituţională a României (garantul supremaţiei Constituţiei – art.142), cu Consiliul Superior al Magistraturii (garantul independenţei justiţiei – art.133) şi cu oricare altă componentă aparţinând „Autorităţii judecătoreşti”, aceiaşi parlamentari – şi, din păcate, nu numai domniile lor – continuă să susţină că imunitatea parlamentară ar acorda senatorilor şi deputaţilor o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.
Mă văd nevoit să sintetizez în ce constă realmente „imunitatea parlamentară” consacrată în art.71 alin.2 din Constituţia României. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu îl protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de alegători. Aşadar, imunitatea parlamentară nu adună sub poalele ei orice fapte infracţionale ce ar fi putut fi comise de un parlamentar, ci ea se rezumă numai la acele infracţiuni care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului de parlamentar (infracţiuni inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile sau voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători (art.71 alin.1 din Constituţie).
Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Ori, altfel spus, „În afara de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Într-un cuvânt, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”), referitoare la fapte penale străine mandatului, nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.

marți, 13 noiembrie 2012

Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie


În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), Constituţia admite în cuprinsul art. 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite delicte inerente dezbaterilor (calomnie, insultă, ultraj). Imunitatea se aplică chiar dacă opinia din care a rezultat fapta ilicită nu era în legătură cu chestiunea ce se dezbătea şi chiar dacă a fost formulată cu intenţia de a calomnia, insulta sau ofensa pe cineva. Când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază sau insultă ori instigă pe altul etc. prin opiniile exprimate în Parlament, singura sancţiune posibilă este aceea a măsurilor disciplinare pe care comisia corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Aşadar, imunitatea consacrată în articolul 72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei.
 De aici nu se poate deduce însă că articolul 72 alin.2 şi 3 din aceeaşi Constituţie – care tratează imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.
Potrivit art.72 alin.2: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Ceea ce nu înseamnă decât că pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. În astfel de cazuri, imunitatea – sub forma inviolabilităţii parlamentare – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca o consecinţă a urmăriri represive sau abuzive, inspirate de presupuse motive politice.
Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul urmăririi penale, momentul trimiterii în judecată sau al cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal ori contravenţional străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare, ci din cauza raţiunii sale.
Este deci limpede că imunitatea la care se referă art.72 alin.2 din Constituţie – sub forma inviolabilităţii parlamentarului – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare) este cunoscută sub numele de „ridicarea imunităţii parlamentare” şi intervine în urma unei proceduri speciale.
Aşadar, pentru a se evita consecinţele înscenărilor cel pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat. Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – intervine numai dacă parlamentarul nu a surprins asupra faptului. Căci, „în caz de infracţiune flagrantă deputatul sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (art.72 alin.3). Este însă de la sine înţeles că, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru o faptă străină exercitării mandatului, această restrângere a imunităţii – sub forma inviolabilităţii – nu semnifică anularea imunităţii de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 din Constituţie.

marți, 11 septembrie 2012

Da’ cu imunitatea ce-aţi avut?


De la bun început mărturisesc că am fost preocupat de problema imunităţii parlamentare şi, de câte ori am avut ocazia, mi-am exprimat punctul de vedere. Acum, pentru a nu vă mai reţine atenţia cu chestiuni juridice, vă asigur deosebit de interesante, şi pentru a fi pe înţelesul celor care din păcate nu ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Iar pentru a afla, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.1 tratează imunitatea parlamentară („imunitatea profesională” sau „iresponsabilitatea politică specială”), în vreme ce art.72 alin 2 şi 3 soluţionează chestiunea inviolabilităţii parlamentare („imunitatea neprofesională” sau „imunitatea procesuală”), respectiv garanţiile procesuale derivând din imunitate.
Potrivit art.72 alin.1 din Constituţie, „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Arătam că imunitatea consacrată în acest text nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de alegători. Nu trebuie să fi expert în materie pentru a înţelege că acest articol, respectiv art.72 alin.1, reprezintă esenţa imunităţii parlamentare, care trebuie să apere, nu persoana, ci calitatea acesteia. Deci, ea nu poate funcţiona ca o „umbrelă” sau, dacă vreţi, ca o pavăză împotriva aplicării legii. Orice membru al legislativului este, înainte de toate, cetăţean al acestei ţări care trebuie să răspundă, egal în drepturi cu toţi ceilalţi, pentru faptele sale dacă ele se constituie într-o infracţiune, cu trimitere la legea penală. Nu s-a dorit sustragerea parlamentarului, indiferent cărui partid i-ar aparţine, de la rigorile legii, ci doar deplina libertate a opiniei politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama ca cineva ar avea posibilitatea să-l supună la presiuni sau împotriva sa să se comită abuzuri. Din păcate, lucrurile s-au extrapolat şi, indiferent de delictul de care se face vinovat, întâlnim cazuri când parlamentarul respectiv se grăbeşte să fluture, zor nevoie, steagul imunităţii.
Articolul 72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu face decât să reglementeze „imunitatea procedurală”, care se referă numai la fapte străine exercitării mandatului (incriminate în Codul penal şi legile penale speciale), altele deci decât cele care derivă din opiniile emise „în exercitarea mandatului”. Citez: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (alin.2); „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri (alin.3)”.
După această disertaţie teoretică, să vedem şi cum stau exact lucrurile în practică.
-   La începutul lunii aprilie, DNA a sesizat procurorul general să solicite Camerei Deputaţilor declanşarea procedurilor pentru obţinerea cererii de urmărire penale faţă de Borbely Laszlo, deputat şi ministru al Mediului, pentru două infracţiuni de trafic de influenţă şi fals în declaraţiile de avere, în formă continuată.
-   În 10 august, Parchetul ÎCCJ a cerut Camerei Deputaţilor avizul pentru începerea urmăririi penale a fostului ministru al Administraţiei Victor Paul Dobre, care, alături de secretarul de stat Ioan Căbulea, au înaintat Curţii Constituţionale o adresă prin care precizau că MAI nu-şi poate asuma numărul de alegători.
Rezultă din cele ce preced că scopul inviolabilităţii parlamentare („imunitate neprofesională” sau „imunitate procedurală”) consacrate în art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie este de a împiedica ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Inviolabilitatea parlamentară referitoare la fapte străine mandatului nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul începerii urmăririi penale („dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”), şi nici momentul urmăririi şi trimiterii în judecată penală („numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”). În fine, potrivit aceluiaşi text de lege, competenţa de a judeca faptele penale străine mandatului comise de un parlamentar aparţine instanţei supreme („competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”).
În caz de infracţiune flagrantă – precizează legiuitorul constituant în art.72 alin.3 – „Deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei” fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. În această din urmă situaţie „ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei” (s.n.). Iar „În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (s.n.).
Hai să zicem că parlamentarii noştri, învestindu-se cu menţionatele solicitări, nu au dorit să transpună în viaţă principiile Constituţiei – deşi este de presupus că până la această dată au înţeles că în afară de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice – dar nu înţeleg nici în ruptul capului cum Camera Deputaţilor s-a învestit şi a respins, azi, solicitările de aprobare a începerii urmăririi penale împotriva foştilor miniştri Laszlo Borbely şi Victor Paul Dobre pentru infracţiuni străine exercitării mandatului.

miercuri, 15 august 2012

Inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”)


 
Arătam că imunitatea consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde juridic ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Articolul 72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu face decât să reglementeze „imunitatea procedurală”, care se referă numai la fapte străine exercitării mandatului (incriminate în Codul penal şi legile penale speciale), altele deci decât cele care derivă din opiniile emise „în exercitarea mandatului”. Scopul acestei „imunităţi neprofesionale” sau „imunităţi procedurale” este de a împiedica un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Citez:
„(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite „infracţiuni”, derivând din opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care – potrivit Constituţiilor noastre din 1886 şi 1923 – „nu poate fi urmărit sau prigonit”. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o recepţie sau la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic. Dar dacă, aflat într‑o vizită particulară, într-un restaurant sau în oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi este supusă incidenţei legii penale. Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exercitarea mandatului său. Mai mult chiar, atunci când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază, insultă sau instigă pe altul prin opiniile exprimate chiar în Parlament, este posibilă sancţionarea lui numai prin măsuri disciplinare pe care comisia de disciplină a corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Şi atunci, stau şi mă întreb, cum pot înţelege unii că imunitatea parlamentară ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, ar scăpa incidenţei legii penale?
Pentru a da un răspuns convenabil, este nevoie să aruncăm o privire asupra soluţiilor date în alte constituţii, de pildă cea franceză, al cărei art. 26 stabileşte că: „Nici un membru al Parlamentului nu poate, pe durata sesiunilor, să fie urmărit sau arestat în materie criminală sau corecţională decât cu autorizarea adunării din care face parte, în afara cazului de flagrant delict. Nici un membru al Parlamentului nu poate fi, în afara sesiunii, arestat decât cu autorizarea biroului adunării din care face parte, în afara cazului de flagrant delict, a urmăririlor autorizate sau a condamnărilor definitive. Detenţia sau urmărirea unui membru al Parlamentului este suspendată dacă adunarea din care face parte o cere”. Este de remarcat că textul Constituţiei franceze coincide cu textul Constituţiei noastre din 1923, făcându-se cuvenita distincţie între faptele săvârşite în timpul sau în afara sesiunii, distincţie vădit obligatorie. Precum se vede, răspunderea civilă sau contravenţională nu fac obiectul imunităţii De aprobarea uneia sau alteia dintre Camere nu e nevoie în caz de flagrant delict. Se face apoi o distincţie netă între infracţiunile săvârşite în timpul şi în afara sesiunilor, cele din urmă putând fi cercetate fără nici o oprelişte, protecţia privind doar starea de libertate a infractorului de fapt, în cazul de faţă membru al Parla­mentului. Totodată este de remarcat că nu se prevede vreo competenţă specială nici în materie de urmărire, nici în materie de judecată. Şi aceasta pentru bunul motiv că în legislaţia altor ţări nu este vorba de privilegii acordate parlamentarului privit ca persoană privată, ceea ce ar fi şocant, ci de a proteja suveranitatea poporului al cărui man­datar este parlamentarul. Imunitatea – atenţie! – nu constă în aceea că parlamentarul să nu poată fi urmărit sau reţinut, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea adunării de care aparţine. Această autorizare poartă numele de ridicarea imunităţii parlamentare şi intervine în urma unei proceduri speciale.
Inviolabilitatea parlamentară („imunitatea nepro­fesională” sau „imunitatea procedurală”), referitoare la fapte penale străine mandatului, nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.


luni, 9 iulie 2012

Un preşedinte are, iar alt preşedinte nu are dreptul la independenţa opiniilor?!?

Constat că propunerea prin care se cere suspendarea din funcţie a Preşedintelui României pentru săvârşirea unor fapte grave prin care ar fi încălcat prevederile Constituţiei în ideea că numai astfel va fi „restabilită” pretins încălcata ordine constituţională păcătuieşte ea însăşi prin încălcarea gravă a acestei ordini.
Printre „faptele grave” este imputată „încălcarea gravă şi repetată a independenţei justiţiei”, prin declaraţii făcute în contextul conflictului pe tema rolului CSM în reforma justiţiei. Reamintesc că în Avizul Consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea Constituţională a rămas unor acuze similare la adresa Preşedintelui, arătând că acesta are, conform Constituţiei, un rol activ, şi nu protocolar sau simbolic în viaţa politică.
Să nu ştie, oare, iniţiatorii că legea noastră fundamentală admite că: „Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile art. 72 alin. 1 se aplică în mod corespunzător” (art. 84 alin. 2). Iar potrivit art. 72 alin. 1, „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Aşadar, prevederile art. 72 alin. 1 se aplică Şefului Statului „în mod corespunzător”, ele circumscriind obiectul imunităţii atât a deputaţilor şi senatorilor, cât şi a Şefului Statului „…pentru… opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Aş dori să vă reamintesc că în urmă cu 15 ani, dl. Iliescu fusese acuzat că se amestecă în treburile puterii judecătoreşti. Curtea Constituţională a decis că – citez – „Legea ca expresie a voinţei naţionale se impune tuturor iar încălcarea acestui principiu nu poate conduce decât la grave conflicte sociale, pentru prevenirea cărora Preşedintele României, în temeiul art. 80 din Constituţie, nu poate rămâne pasiv (subl.n.). De aceea, poziţia sa este expresia unei opţiuni politice (subl.n.) privind reglementarea prin lege a problemei caselor naţionalizate şi nu prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât intră sub incidenţa art. 84 alin. 2 coroborat cu art. 70 din Constituţie privind independenţa opiniilor…, care în ce-l priveşte pe preşedinte este aceeaşi cu a parlamentarilor”.
Păi, cum vine asta, un preşedinte are şi alt preşedinte nu are dreptul la independenţa opiniilor? A căzut cumva în desuetudine Avizul Curţii Constituţionale din 5 iulie 1994?
Un alt exemplu, la ultima şedinţă a CSAT, Preşedintele Emil Constantinescu, a recomandat Justiţiei să nu se mai tărăgăneze procesele, ci să se judece odată! Reacţia celor vizaţi nu a întârziat, conducerea Asociaţiei Magistraţilor din România caracterizând, în mod public, solicitarea lui Preşedintelui drept un amestec în actul de justitie. Am explicat într-un interviu la acea vreme că Emil Constantinescu nu le-a cerut o imixtiune în actul de justiţie la care sigur că nu s-ar fi putut preta în raport cu funcţia prezidenţială. Le-a cerut, pur şi simplu, o chestiune de ordin administrativ: justiţia să nu stea pe loc! Tot ce s-a cerut a fost să-şi facă datoria, adică să judece. Asta le-a cerut. Nu să intervină să dea soluţii, ci să asigure judecarea proceselor, pentru că asta e treaba unui judecător – să judece („Preşedintele Constantinescu n-a cerut Justiţiei decât să-şi facă datoria”, în Ediţie Specială. Interviuri. Articole. Scrisori deschise, Editura Universitară, Bucureşti, p. 76).
Mă opresc aici, nădăjduind că pe viitor iniţiatorii vor fi mai atenţi când doresc să speculeze textele unei Constituţii, de ale cărei grave carenţe sunt, precum se vede, conştienţi. Şi au dreptate să fie nemulţumiţi de această Constituţie. Este într-adevăr cazul să fie revizuită cu toată atenţia, articol cu articol.