Se afișează postările cu eticheta inamovibilitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta inamovibilitate. Afișați toate postările

marți, 23 februarie 2016

Ce este şi cum funcţionează în România inamovibilitatea judecătorilor



Potrivit Constituţiei, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3). Garantarea independenţei judecătorilor impune, evident, reglementarea activităţii acestora printr-un statut profesional aparte, individualizându-i ca un corp profesional bine determinat. Un atare statut este cuprins în Legea pentru organizarea judiciară nr.303/2004, care, reluând principiul constituţional al independenţei judecătorului, statuează că: „Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali” (art.2 alin.1).
În absenţa principiului independenţei judecătorului justiţia nu poate fi liberă şi deci nu poate funcţiona în condiţii de democraţie. Ca de obicei, principiul independenţei judecătorilor a fost recunoscut, dar tot ca de obicei nu s-a făcut nimic pentru ca el să fie consacrat în practică. S-a aplicat şi în acest caz regula cosmetizării, cunoscută la ruşi sub numele de perestroika.
Principiul independenţei judecătorilor se traduce prin inamovibilitatea acestora. Inamovibilitatea este o noţiune esenţială a statului de drept. Prin ea se garantează de fapt marele principiu constituţional al independenţei judecătorului. Aceasta înseamnă că nici un organ – indiferent dacă este al puterii legislative sau executive ori chiar un organ de conducere judiciară – nu poate influenţa judecătorii în desfăşurarea activităţii lor, nimeni deci nu-i poate obliga ori să le dea sugestii pentru a-i determina astfel să pronunţe o hotărâre împotriva convingerilor lor intime.
Inamovibilitatea nu priveşte persoana, demnitatea şi liniştea vieţii magistratului, ci situaţia justiţiabilului, încrederea lui ca magistratul este la adăpost de orice făgăduială sau ameninţare din afară, ca el judecă la fel pe oricine, de pe orice treaptă socială ar fi după lege şi conştiinţa sa; de aceea o inamovibilitate mai desăvârşită este când şi înaintarea în grad sau orice semn de distincţiune nu atârnă de puterea executivă. În Anglia, independenta magistratului merge aşa de departe, încât, odată numit, el rămâne întotdeauna în locul şi gradul de la început, nemaiavând nimic de aşteptat, din partea oricărei puteri.
Potrivit Constituţiei, „Judecătorii numiţi de Preşedintele României – la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii – sunt inamovibili, în condiţiile legii” (art.125 alin.1).
Şi dacă specificul activităţii de judecată face necesară existenţa principiului independenţei judecătorilor, să vedem dacă şi în ce măsură statutul acestora, cuprins în amintita lege, asigură aplicarea efectivă a acestui principiu fundamental.
Dar în ce anume consta inamovibilitatea? Semantic, termenul inamovibilitate derivă din latinescul perpetuus (in perpetuum factus) şi desemnează o situaţie juridică aparte creată acestei categorii profesionale (judecătorii), care nu pot fi destituiţi, înlocuiţi sau transferaţi din funcţia pe care o deţin pe timp nelimitat.  Aceasta în principiu. În realitate, actuala lege se abate de la definiţie.
Mai întâi, în actuala reglementare, inamovibilitatea nu este perpetuă, pe viaţă, adică atâta timp cât, potrivit art. 50 lit. e) din aceeaşi lege, judecătorul „este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea funcţiei”. Căci, în pofida acestei prevederi, magistraţii de la judecătorii şi tribunale pot fi menţinuţi în funcţie numai până la împlinirea vârstei de 65 de ani, cei de la curţile de apel numai până la 68 de ani, iar cei de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie numai până la vârsta de 70 de ani. Apoi, inamovibilitatea este drastic limitată în timp, dar – absurd – până şi în raport cu gradul instanţei. Această împrejurare aduce, firesc, prejudicii judecătorilor care doresc să fie avansaţi pe loc.
Aşadar, inamovibilitatea judecătorilor se limitează la aceea că nu pot fi mutaţi pentru interes de serviciu, iar mutarea, ca urmare a avansării, nu se poate face decât cu consimţământul lor. În fapt, suntem în prezenţa unei stabilităţi, aidoma celei recunoscute procurorilor.
Inamovibilitatea judecătorilor, consacrată prin articolul 124 din Constituţie, nu asigură în mod real independenţa judecătorilor. Or, numai în ipoteza în care se bucură de o reală independenţă, ştiindu-se ocrotiţi, sub aspectul promovării, transferării şi sancţionării, împotriva oricăror abuzuri ale puterii executive, judecătorii au libertatea psihică de a decide, întotdeauna, în deplin consens cu legea, cu conştiinţa lor. Este însă regretabil că şi actuala lege se abate de la definiţie, deşi nu există nici un motiv justificativ al acestei breşe în principiul inamovibilităţii, care ar putea să facă ca judecătorii să nu aibă conştiinţa unei independenţe totale faţă de puterea executivă, ceea ce, desigur, nu se va repercuta în mod benefic asupra actului de justiţie.
În concluzie, inamovibilitatea judecătorului român este superbă, dar nu prea există!