Idei puţine, da’ fixe!

Tot atât de bine aş fi putut intitula acest articol şi „După râs, vine plâns” pentru garanţiile date într-o veselie de guvernanţi, anterior pronunţării, că vor respecta fără rezerve Hotărârea Curţii Constituţionale… oricare ar fi ea. „Europenism” care, după pronunţare, miroase cam tare a cinism. Dar parcă este mult mai relevant titlul la care m-am oprit, „Idei puţine, da’ fixe!”, pentru a ilustra obstinaţia cu care puterea actuală nu renunţă în ruptul capului la realizarea visului neconstituţional ce se pare că le produce frisoane: demiterea cu orice preţ a Preşedintelui ales. Aidoma, aceeaşi atitudine o are şi dl Antonescu – cel care nu şi-a putut reprima curiozitatea şi a apăsat pe celebrul „buton 3” -  care, înainte de pronunţarea Curţii, promitea că în ipoteza invalidării referendumului se va retrage definitiv din viaţa politică, iar acum… se pare că va fi obligat de proprii săi colegi să-şi respecte promisiunea…

Reamintesc că, în speţă, Curtea Constituţională a stabilit că „au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum”, motiv pentru care Parlamentul nu are a decide asupra procedurii de urmat.

Mai nou, abstracţie făcând de faptul că Parlamentul nu este îndrituit să „decidă (?) asupra procedurii de urmat”, „trei jurişti cu experienţă în materie constituţională” se căznesc să demonstreze că „Hotărârea CCR reprezintă un abuz de drept şi este neconstituţională, Parlamentul este cel care poate decide” (Cotidianul, 25.08.2012).

Concret – susţin cei trei reputaţi anonimi – formularea hotărârea Curţii este definitivă şi general obligatorie „este neconstituţională, în legea fundamentală nu există vreo prevedere care să dea hotărârilor CCR această putere şi anume să fie definitive şi general obligatorii. Această formulare reprezintă un abuz de drept. Ţinând cont de acest asprect, Hotărârea nr.6 a CCR nu este opozabilă Parlamentului”, susţin la unison juriştii consultaţi.

Gravă eroare! Nu numai alin.4 al art.147 din Constituţie se referă la „deciziile” Curţii Constituţionale, ci întregul text al art.147 priveşte deciziile prin care Curtea constată neconstituţionalitatea dispoziţiilor din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente (alin.1), neconstituţionalitatea care priveşte legile, înainte de promulgarea acestora (alin.2), neconstituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional care nu poate fi ratificat (alin.3). Toate aceste decizii, de la data publicării, „sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Numai că, în opinia iluştrilor anonimi, întrucât „în legea fundamentală nu există vreo prevedere care să dea hotărârilor CCR această putere”, art.147 din Constituţie ar trebui să mai conţină un alineat prin care CCR să fie abilitată să decidă până şi asupra „excepţiilor de neconstituţionalitate la propriile decizii”!? Ori s-au gândit că Parlamentul ar fi competent să se pronunţe asupra neconstituţionalităţii hotărârilor Curţii Constituţionale?!? Nici măcar un braconier în materia dreptului nu ar putea invoca astfel de aberaţii!!! Nu, domnilor „jurişti cu experienţă în materie constituţională”! Nu legea fundamentală, ci Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale – reluând textul constituţional de principiu – prevede în art.11 alin.3 că „Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Legea specială nu zice că sunt „în general” obligatorii, ci obligatorii erga omnes (adică opozabile tuturor, inclusiv Parlamentului).

Singura cale de urmat

Întrucât Hotărârea Curţii Constituţionale nr.6 din 21 august 2012 – ce urmează a fi prezentată luni Camerei deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună – a fost dată publicităţii, nu voi face decât unele aprecieri de principiu pe marginea afirmaţiilor belicoase ale unor parlamentari care au declarat cu emfază că, după pronunţarea Curţii, Parlamentul este cel chemat să stabilească „calea de urmat”. Cu alte cuvinte, în situaţia în care Curtea Constituţională va constata că „nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, Parlamentul României va lua act de hotărârea acesteia şi va decide asupra procedurii de urmat” (s.ns.).

Rezultă cu prisosinţă că numai în ipoteza în care Curtea ar fi constatat că „nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, Parlamentul României luând de confirmarea acestui rezultat al referendumului ar fi fost îndrituită să „decidă” (?) asupra procedurii de urmat”. Or, în speţă, nici Parlamentul, iniţiatorul suspendării din funcţie al Preşedintelui României, şi nici Guvernul, organizatorul referendumului pentru demiterea Preşedintelui, nu au motive să se plângă de constatarea că a fost respectată procedura referendumului naţional, ce urmează a se prezenta spre informare Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună. Mă mir că stimaţii deputaţi şi senatori nu au băgat de seamă – aşa cum a constatat Curtea la punctul 1 al dispozitivului hotărârii că „procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, a fost respectată” (s.ns.).

Motiv pentru care la punctul 2 al dispozitivului hotărârii, Curtea „confirmă rezultatele referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 comunicate de Biroul Electoral Central şi constată că din totalul de 18.292.464 persoane înscrise în listele electorale permanente au participat la vot 8.459.053 persoane (46,24%), din care 7.403.836 (87,52%) au răspuns „DA” la întrebarea „Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”, 943.375 (11,15%) au răspuns „NU”, precum şi cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate (s.ns.).

Cum arătam într-un alt articol, este de esenţa oricărui sistem democratic că majoritatea este cea care decide. Admiţând însă uneori că majoritatea se poate înşela, legiuitorul condiţionează eficienţa voinţei majoritare în materie de alegeri (constituţionale, parlamentare etc.) de realizarea unui anumit cvorum. Departe de noi gândul că facem abstracţie de voinţa celor 7.403.836 de electori prezenţi la urne care au votat „DA”. Dimpotrivă, vom adăuga la numărul total al electorilor prezenţi şi pe cei 943.375 care au votat „NU”, precum şi pe cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate. Indiscutabil că numărul de electori prezenţi la vot, de 8.459.052, este impresionant, dar nu este suficient pentru a depăşi pragul electoral de 9.146.232 plus unul (respectiv, 18.292.464:2+1) impus de lege.

Pe cale de consecinţă, la punctul 3 al dispozitivului Hotărârii, Curtea „constată că la referendum nu au participat cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente, pentru ca referendumul să fie valabil în conformitate cu prevederile art.5 alin.2 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului”.

Nu mă interesează, rogu-vă să mă credeţi, dacă dl Antonescu îşi va onora promisiunea publică în sensul căreia, în ipoteza invalidării referendumului, se va retrage din viaţa politică. Şi nici dacă dl Antonescu nu înţelege nici în ceasul al doisprezecelea că interimatul înseamnă provizorat! Mă tem însă că dl Antonescu, în afara de faptul că nu şi-a putut reprima curiozitatea şi a apăsat celebrul „buton 3”, nu a înţeles nimic, sau aproape nimic, dar absolut nimic nu a înţeles din scurta sa experienţa de interimar.

Motiv pentru care mă rezum a cita din dispozitivul aceleiaşi Hotărâri: „La data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României, Partea I, încetează interimatul domnlui George-Crin Laurenţiu Antonescu în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României” (pct.4). Precum şi că: „De la data publicării prezentei hotărâri în Monitorul Oficial al României, Partea I, domnul Traian Băsescu îşi reia exercitarea atribuţiilor constituţionale şi legale de Preşedinte al României” (pct.5).

Parlamentul, o masă de manevră

Tot mai multe voci afirmă în ultima vreme că Guvernul a transformat Parlamentul într-o „masă de manevră”. Se are în vedere intervenţia premierului care, cu dispreţ suveran faţă de dispoziţiile imperative ale legii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, anunţa că „Parlamentul (?) va transmite Curţii Constituţionale că în realitatea nu suntem 18 milioane”. Mă întrebam cui anume, dacă nu Guvernului, i-a revenit sarcina organizării referendumului, aducerii la zi a listelor electorale permanente şi a felului în care se calculează rezultatele? Ca urmare a unor astfel de „încurajări”, însuşi Parlamentul declară cu emfază că, după pronunţarea Curţii, el este cel chemat să stabilească „calea de urmat”. Mai exact, în situaţia în care Curtea Constituţională va constata că „nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege pentru referendum, Parlamentul României va lua act de hotărârea acesteia şi va decide asupra procedurii de urmat”.

Or, potrivit art.47 alin.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: „Înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii Constituţionale se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună” şi – Atenţie! – potrivit art. 45 alin.2 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului: „Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor referendumului”. Aşa cum potrivit art.37 alin.2 din Legea nr. 47/1992 „rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională” şi măsura repunerii în funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare, ope legis, la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale privind rezultatul referendumului.

De aici şi până la a ajunge să plângem soarta Parlamentului este cale lungă.

Apropo, dle Geoană, zicerea dvs. potrivit căreia „Curtea Constituţională a României într-un fel şi-a semnat actul de condamnare, fiind evident că în viitor algoritmul politic de numire al acestora va fi modificat” mă amuză teribil. Judecătorii Curţii – indiferent că au votat pro sau contra – şi-au făcut meseria, dar aceasta nu este un lucru deosebit. Când lauzi normalul, statul este anormal. Când ajungi să lauzi normalul asta nu mai este un stat de drept. Când vă laud eu pe dvs. că sunteţi unul dintre cei mai capabili politicieni, sunteţi, dar nu vă laud pentru asta, precum nu laud doctorul că a făcut o operaţie de apendicită şi nici pe judecător că judecă. Iar domniile lor au judecat deoarece pentru asta sunt plătiţi.

Revenirea la normalitate

Este de esenţa oricărui sistem democratic că majoritatea este cea care decide. Admiţând însă că uneori majoritatea se poate înşela, legiuitorul condiţionează eficienţa voinţei majoritare în materie de alegeri (constituţionale, parlamentare etc.) de realizarea unui anumit cvorum. Sigur că nu se va face abstracţie de voinţa celor 7.403.836 de electori prezenţi la urne care au votat „DA”. Indiscutabil că numărul de electori prezenţi la vot, de 8.459.052, este impresionant, dar nu este suficient pentru a depăşi pragul electoral de 9.146.232 impus de lege pentru valabilitatea referendumului.

Prin urmare, Plenul Curţii Constituţionale putea decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului pentru demiterea Preşedintelui (art.47 din Legea nr.47/1992, republicata în 2010), numai în situaţia depăşirii pragului electoral de 9.146.232 plus unul cetăţeni cu drept de vot, ceea ce în fapt nu s-a realizat.

Cum însă, în speţă, numărul de electori prezenţi la vot, de 8.459.052, nu era suficient pentru atingerea pragului electoral de 9.146.232 plus unul (respectiv 18.292.464:2+1), în vederea completării post-referendum a diferenţei de 1.374.357 electori, Guvernul a apelat la tot felul de găselniţe aberante (cum ar fi, de pildă, „mini-recensământ”,  punerea sub semnul întrebării a rezultatelor „centralizate la nivel naţional de către Biroul Electoral Central… înaintate, cu pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării”, excluderea de la vot a cetăţenilor români din străinătate, deşi era vorba de un referendum naţional etc.).

Reamintesc că, încă de la data de 2 august 2012, Curtea a demonstrat implicit nevalabilitatea referendumului, conchizând că „o majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.

Or, cum precizam într-un alt articol, cvorumul necesar pentru desfăşurarea referendumului naţional este calculat în raport de prevederile art.36 din Constituţie şi se referă la cetăţenii cu drept de vot oriunde s-ar afla ei, şi nu la „majoritatea cetăţenilor înscrişi în listele electorale permanente prezenţi la vot”.

Şi de aici toată strădania de a demonstra post-referendum, pe de o parte, că „în realitate nu suntem 18 milioane”, iar, pe de altă parte, că „cei 7,4 milioane de români, care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu, vor vedea că dacă nu este luat în seamă votul lor, atunci nu le rămâne decât să iasă în stradă”. Cu alte cuvinte, pragul electoral avut în vedere la referendum ar fi în fapt cu mult mai redus, adică… exact cu atât ar fi fost necesar pentru confirmarea referendumului!

Numai că iniţiatorii acestui demers se pare că nu au luat în calcul interdependenţa logică a modificării post-referendum a „pragului electoral” şi implicaţiile sale asupra numărului total al electorilor prezenţi la urne (respectiv, cei 7.403.836 care au votat „DA”, cei 943.375 care au votat „NU”, precum şi pe cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate). Şi refuz să cred că printre majoritarii de 7.403.836 care au votat "DA" nu au figurat şi niscai "morţi", cu buletine expirate etc. şi, de ce nu, şi printre ceilalţi care au votat "NU" ori căror voturi au fost anulate.

Priviţi, rogu-vă, imaginea alăturată, în care încerc să ilustrez consideraţiile pentru care, cred eu, Curtea nu avea de ales.

Presupun că domniile lor au realizat că neluarea în considerare a voturilor cetăţenilor români aflaţi în străinătate în cazul unui referendum naţional, a tinerilor care au împlinit 18 ani, a morţilor înregistraţi pe listele electorale ca prezenţi la vot, a cetăţenilor cărora le expiraseră buletinele etc., micşorează, desigur, pragul electoral, dar în mod corespunzător micşorează şi numărul de voturi DA sau NU ori anulate. Cu alte cuvinte, aceste strădanii nu făceau decât să conducă la aceeaşi concluzie, aceea a invalidării referendumului.

Aşa stând lucrurile, mă întreb şi azi ce i-a împiedicat pe judecătorii Curţii să se pronunţe explicit prin aceeaşi hotărâre din 2 august 2012.

Rugaciunea unui judecator

Ma asteptam ca dl fost secretar de stat, Dan Stoica, sa reproduca nu cugetarile poetice ale judecatorului Danilet, gen "ca la baie... (intelegeti voi)", ci povetele ce decurg din "Rugaciunea unui judecator":

 "Rugăciunea unui judecător

Doamne! Eu sunt unica fiinţă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a achita pe semenii mei.

În faţa mea persoanele se înclină; la cuvântul meu ele aleargă; la vorbele mele ele ascultă; poruncilor mele ele se supun; la sfaturile mele ele se împacă, se despart sau îşi părăsesc bunurile lor.

La semnul meu uşile închisorilor se închid, în urma condamnatului, sau de deschid, pentru libertate.

Sentinţa mea poate schimba sărăcia în belşug şi bogăţia în mizerie. De hotărârea mea depinde destinul multor vieţi.

Înţelepţi sau ignoranţi, bogaţi sau săraci, bărbaţi sau femei, cei care se vor naşte, copiii, tinerii, nebuni şi muribunzii, toţi sunt supuşi, de la naştere şi până la moarte, legii pe care eu o reprezint şi justiţiei pe care o simbolizez.

Ce grea şi teribilă povară ai pus, Doamne pe umerii mei!

Ajută-mă, Doamne, ca eu să fiu vrednic de această înaltă misiune! Măreţia acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte şi măririle deşarte să nu mă încurajeze.

Unge, Doamne, mâinile mele; încurajează fruntea mea, o Duh al meu, pentru ca să fiu ministrul dreptăţii pe care Tu ai creat-o, pentru societatea oamenilor.

Fă din toga mea o mantă incoruptibilă! Pana mea să nu fie un pumnal care răneşte, ci să fie săgeata care indică traiectoria Legii, pe drumul justiţiei.

Ajută-mă, Doamne! Fă-mă ca să fiu drept şi hotărât, cinstit şi curat, moderat şi blând, deschis şi umilit. Să fiu necruţător faţă de greşeli, dar înţelegător cu cei care greşesc. Prieten al Adevărului şi ghid pentru cei ce-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlineşte. Nu-mi permite niciodată să-mi spăl mâinile, ca Pilat în faţa nevinovăţiei şi nici să arunc, ca Irod, pe umerii celui batjocorit, haina de ruşine. Să nu mă tem de Cezar de împărat, şi nici de frica lui să întreb poporul: Baraba sau Iisus?

Verdictul mea să nu fie o anatemă dureroasă, ci un mesaj care regenerează, un cuvânt care reconfortează, lumina care clarifică, apa care spală, sămânţa care încolţeşte, floarea care ţâşneşte din amărăciunea unei inimi umane. Sentinţa mea să poată aduce uşurare celui mâhnit şi curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei şi să înceteze plânsul orfanilor. Iar când vor trece prin faţa scaunului de judecată, pe care eu şed, zdrenţăroşii, mizerabilii, dezmoşteniţii, fără credinţă şi fără nici o speranţă în oameni, călcaţii în picioare, alungaţii, chinuiţii, a căror gură salivează, fără a avea pâine ca să mănânce, a căror faţă se spală cu lacrimi de durere, de umilinţă şi de dispreţ, ajută-mă, Doamne, să alin foamea şi să astâmpăr setea lor după dreptate. Ajută-mă Doamne!

Când momente din viaţa mea vor fi umbrite, când spini şi pălămidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi mare, când flăcările urii se vor aprinde şi pumnul se va ridica să lovească; când machiavelismul şi înşelăciunea se vor introduce în locul Binelui şi vor răsturna legile raţiunii; când ispita va întuneca gândirea mea şi va tulbura simţurile mele, ajută-mă, Doamne!

Când mă voi frământa în nesiguranţă, luminează-mi mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însufleţeşte-mă; când voi cădea, ridică-mă!

Şi, în sfârşit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în Augusta ta faţă, pentru ultima judecată, priveşte cu milă spre mine, Pronunţă, Doamne, Sentinţa Ta!

Judecă-mă ca Dumnezeu.

Eu am judecat ca om.

Tradusă Dr. George Surdu"

 

La mâna Curţii Constituţionale

Atât invalidarea referendumului pentru demiterea Preşedintelui, în situaţia în care Curtea Constituţională va decide că nu au fost îndeplinite condiţiile de valabilitate stabilite de lege, cât şi anularea  acestuia, în situaţia în care cercetările întreprinse de procurori vor demonstra că neregulile electorale sunt de natură să curme starea de incertitudine, prelungirea crizei politice şi aruncarea economiei României într-un vârtej periculos.

De reţinut însă că şi într-un caz şi în altul – invalidarea sau anularea referendumului – legiuitorul condiţionează eficienţa voinţei majoritare de realizarea unui anumit cvorum. Astfel, pentru demiterea preşedintelui, Legea nr.3/2000 condiţionează voinţa majoritară a electorilor prezenţi la urne (în speţă, a celor 8.459.052 electori care şi-au exprimat explicit voinţa) de realizarea unui cvorum, condiţie ce în mod evident nefiind îndeplinită atrage invalidarea referendumului. Tot astfel, legiuitorul sancţionează cu anularea referendumului frauda electorală de proporţii şi care a avut ca rezultat crearea de avantaje concretizate prin îndeplinirea sau neîndeplinirea cvorumului de prezenţă la vot, respectiv „pentru modificarea rezultatului referendumului” (art.23 alin.3 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului).

Sunt însă voci care susţin că, dacă referendumul nu va fi validat, el „trebuie repetat până când va avea loc un referendum valid. În tot acest timp, Preşedintele rămâne suspendat”, a declarat dl Dan Mihalache la B1 TV. Cu acelaşi dispreţ suveran faţă de dispoziţiile imperative ale legii, Premierul anunţa deunăzi că „Parlamentul (?) va transmite Curţii Constituţionale că în realitate nu suntem 18 milioane”. Cu alte cuvinte, pragul electoral avut în vedere la referendum este în realitate cu mult mai redus, mai exact… cu atât cât ar fi necesar pentru confirmarea referendumului şi, pe cale de consecinţă, demiterea Preşedintelui. Mă întreb însă cui anume, dacă nu Guvernului, i-a revenit sarcina organizării referendumului, aducerii la zi a listelor electorale permanente şi a felului în care se calculează rezultatele.

Este de esenţa oricărui sistem democratic că majoritatea este cea care decide. Admiţând însă că uneori majoritatea se poate înşela, legiuitorul condiţionează eficienţa voinţei majoritare în materie de alegeri (constituţionale, parlamentare etc.) de realizarea unui anumit cvorum. Departe de noi gândul că vom face abstracţie de voinţa celor 7.403.836 de electori prezenţi la urne care au votat „DA”. Dimpotrivă, vom adăuga la numărul total la numărul electorilor prezenţi şi cele 943.375 care au votat „NU”, precum şi pe cei 111.842 ale căror voturi au fost anulate. Indiscutabil că numărul de electori prezenţi la vot, de 8.459.052, este impresionant, dar nu este suficient pentru a depăşi pragul electoral de 9.146.232 (respectiv, 18.292.464:2+1) impus de lege pentru valabilitatea referendumului, aşa cum am încercat să ilustrez în imaginea alăturată.

Prin urmare, în speţă, pentru valabilitatea referendumului era necesar ca încă 1.374.357 cetăţeni cu drept de vot să se prezinte le urne şi să voteze cum le dicta conştiinţa, cu „DA” sau „NU” ori să voteze aiurea ştiind că li se va anula votul, ceea ce în fapt nu s-a întâmplat.

Cum arătam într-un alt articol, argumentele aduse de Curte în sprijinul respingerii, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului naţional demonstrează implicit nevalabilitatea acestuia. Prin urmare, - conchide Curtea – „o majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.

În fine, Curtea mai preciza că „în situaţia în care ar da curs celor solicitate de autorii sesizării, respectiv ar constata aplicabilitatea prevederilor în vigoare la data declanşării procedurii referendumului şi anume a prevederilor Legii nr. 3/2000, aşa cum aceasta a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012, soluţia pe care Curtea Constituţională ar pronunţa-o în ceea ce priveşte respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia ar fi tot aceea de invalidare a referendumului…”. Acestea sunt şi motivele pentru care într-un alt articol menţionam că nu văd de ce, respingând la 2 august 2012, ca neîntemeiate, contestaţiile referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional, Curtea nu s-a pronunţat totodată explicit şi asupra invalidării referendumului.

În raport de cele ce preced, mă văd obligat să accept că prin bombardarea Curţii Constituţionale cu fel de fel de „însărcinări” post-electorale nu s-a dorit altceva decât stabilirea post-referendum unui prag electoral care să justifice valabilitatea referendumului, ceea ce nu explică de ce Curtea nu şi-au luat în serios rolul de garant al Constituţiei.

Inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”)

 

Arătam că imunitatea consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde juridic ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.

Articolul 72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu face decât să reglementeze „imunitatea procedurală”, care se referă numai la fapte străine exercitării mandatului (incriminate în Codul penal şi legile penale speciale), altele deci decât cele care derivă din opiniile emise „în exercitarea mandatului”. Scopul acestei „imunităţi neprofesionale” sau „imunităţi procedurale” este de a împiedica un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Citez:

„(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.

Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite „infracţiuni”, derivând din opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care – potrivit Constituţiilor noastre din 1886 şi 1923 – „nu poate fi urmărit sau prigonit”. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o recepţie sau la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic. Dar dacă, aflat într‑o vizită particulară, într-un restaurant sau în oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi este supusă incidenţei legii penale. Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exercitarea mandatului său. Mai mult chiar, atunci când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază, insultă sau instigă pe altul prin opiniile exprimate chiar în Parlament, este posibilă sancţionarea lui numai prin măsuri disciplinare pe care comisia de disciplină a corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.

Şi atunci, stau şi mă întreb, cum pot înţelege unii că imunitatea parlamentară ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, ar scăpa incidenţei legii penale?

Pentru a da un răspuns convenabil, este nevoie să aruncăm o privire asupra soluţiilor date în alte constituţii, de pildă cea franceză, al cărei art. 26 stabileşte că: „Nici un membru al Parlamentului nu poate, pe durata sesiunilor, să fie urmărit sau arestat în materie criminală sau corecţională decât cu autorizarea adunării din care face parte, în afara cazului de flagrant delict. Nici un membru al Parlamentului nu poate fi, în afara sesiunii, arestat decât cu autorizarea biroului adunării din care face parte, în afara cazului de flagrant delict, a urmăririlor autorizate sau a condamnărilor definitive. Detenţia sau urmărirea unui membru al Parlamentului este suspendată dacă adunarea din care face parte o cere”. Este de remarcat că textul Constituţiei franceze coincide cu textul Constituţiei noastre din 1923, făcându-se cuvenita distincţie între faptele săvârşite în timpul sau în afara sesiunii, distincţie vădit obligatorie. Precum se vede, răspunderea civilă sau contravenţională nu fac obiectul imunităţii De aprobarea uneia sau alteia dintre Camere nu e nevoie în caz de flagrant delict. Se face apoi o distincţie netă între infracţiunile săvârşite în timpul şi în afara sesiunilor, cele din urmă putând fi cercetate fără nici o oprelişte, protecţia privind doar starea de libertate a infractorului de fapt, în cazul de faţă membru al Parla­mentului. Totodată este de remarcat că nu se prevede vreo competenţă specială nici în materie de urmărire, nici în materie de judecată. Şi aceasta pentru bunul motiv că în legislaţia altor ţări nu este vorba de privilegii acordate parlamentarului privit ca persoană privată, ceea ce ar fi şocant, ci de a proteja suveranitatea poporului al cărui man­datar este parlamentarul. Imunitatea – atenţie! – nu constă în aceea că parlamentarul să nu poată fi urmărit sau reţinut, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea adunării de care aparţine. Această autorizare poartă numele de ridicarea imunităţii parlamentare şi intervine în urma unei proceduri speciale.

Inviolabilitatea parlamentară („imunitatea nepro­fesională” sau „imunitatea procedurală”), referitoare la fapte penale străine mandatului, nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.

Dura lex, sed lex

Virtualii mei prieteni, ca  şi cei peste 5000 de cititori ai blogului meu din ultima luna, au diagnosticat fără greş motivul pentru care Curtea Constituţională a evitat să se pronunţe tranşant chiar din ziua de 2 august a.c. asupra rezultatului referendumului. Înţeleg până la un punct temerea judecătorilor somaţi să dea prin verdictul lor aparenţa de legalitate încălcării unei exigenţe a legii electorale. Raportându-mă însă la consecinţele dezastruoase pentru ţară ale amânării, pe plan intern şi internaţional, nu au nici o scuză.

Să-i fi impresionat într-atât pe domniile lor, judecătorii Curţii, sloganul vânturat de cei câţiva braconieri în domeniul ştiinţei dreptului şi cei câţiva specialişti în arta de a fluiera ori autorii sinistrului ultimatum „dacă Curtea nu ţine cont de voinţa celor 7.403.836 milioane care au spus DA demiterii Preşedintelui suspendat, atunci nu ne rămâne decât să ieşim în stradă!”. Chiar aşa dle colonel, dna istoric, dlor şi dnelor formatori de opinie?

Răspunsul Curţii, zic eu, trebuia să sune conform dictonului „Legea e dură, dar e lege!”. Departe de noi gândul că vom face abstracţie de voinţa celor 7.403.836 de electori prezenţi la urne care au votat DA . Dimpotrivă, vom adăuga la numărul total al electorilor prezenţi şi cei 943.375 care au spus NU , precum şi pe cei care 111.842 ale căror voturi au fost anulate. În total, deci, 8.459.052 de electori care şi-au exprimat explicit voinţa.

Numai că, dle colonel Dogaru – amintesc aici numai pe incitatorul la nesupunere civică – totalul celor 8.459.052 electori prezenţi la urne este SUB PRAGUL ELECTORAL  de 50% + 1 din numărul cetăţenilor cu drept de vot, deci sub pragul de 9.146.232 (adică 18.292.464 / 2) impus de lege pentru valabilitatea referendumului. Cu alte cuvinte, dle colonel, în timpul campaniei electorale, si nu postreferendum trebuia să ieşiţi în stradă şi să mai determinaţi 1.374.357 cetăţeni cu drept de vot să se prezinte la urne şi să voteze cum le dicta conştiinţa, cu DA sau NU, ori să voteze aiurea ştiind că li se va anula votul. Sper că înţelegeţi acum de ce, refuzând să „completeze” cifra rezultată realmente din numărarea voturilor, un om de onoare şi-a dat demisia.

Asedierea ultimei redute: CCR

Consider că zicerea dnei Zoe Petre (Realitatea TV, 08.09.2012) potrivit căreia „dacă cei 7,4 milioane de români, care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu vor vedea că nu este luat în seamă votul lor, atunci nu le rămâne decât să iasă în stradă” constituie o veritabilă incitare ce contravine flagrant principiilor democratice. Atât timp cât acceptăm tacit ignorarea Constituţiei din 2003, atât timp cât acceptăm tot felul de speculaţii şi sofisme juridice, cu totul în afara textelor constituţionale, nu avem voie să ne batem între noi pe tot felul de chestiuni aluvionare. Motiv pentru care propun purtătorilor de „cabală vopsită civic”, vorba unui prieten, să renunţe la propaganda electorală şi, mai cu seamă, la această „nefericită” formulă a incitării, cu intenţia vădită de a influenţa decizia finală a Curţii Constituţionale.

Indiscutabil, este de esenţa oricărui sistem democratic că majoritatea este cea care decide, democraţia fiind inseparabilă de respectarea drepturilor omului şi cetăţeanului, printre care şi dreptul de a alege şi a fi ales.
Admiţând însă că uneori majoritatea se poate înşela, legiuitorul condiţionează eficienţa voinţei majoritare în materie de alegeri (constituţionale, parlamentare etc.) de realizarea unui anumit cvorum. Motiv pentru care, şi în materie de referendum pentru demiterea Preşedintelui, legiuitorul condiţionează voinţa majoritară a electorilor prezenţi la urne (în speţă, a celor 7,4 milioane care au votat „DA”) de realizarea unui cvorum, de 9,14+1 (în speţă, toţii cetăţenii cu drept de vot înscrişi pe lista pentru referendum), condiţie ce în mod evident nu este îndeplinită, dar cu privire la care Guvernul – prin tot felul de artificii, chiar cu riscul ca anumite persoane să-şi petreacă bătrâneţea la puşcărie – cere Curţii Constituţionale, post-referendum, să revină asupra hotărârilor anterioare referitoare la stabilirea pragului electoral, ceea ce este inadmisibil.

În raport de cele ce preced, este limpede că se cere post-referendum Curţii Constituţionale să aducă la acelaşi nivel majoritatea celor care au spus „DA” (7,4 milioane+1) cu pragul electoral, calculat în raport de cei înscrişi pe „listele electorale permanente”. Apropos, să nu fi observat judecătorii Curţii Constituţionale că legea fundamentală se referă la cetăţenii cu drept de vot, şi nu la cei înscrişi pe „listele electorale permanente”? Astfel, potrivit art.36: „Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv” (alin.1); „nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale” (alin.2), iar potrivit art.17: „Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară”. Să fi înţeles oare organizatorul alegerilor, Guvernul, că dreptul la vot al cetăţenilor români din străinătate nu are ar reprezenta un drept constituţional, ci o obligaţie incompatibilă „cu absenţa lor din ţară”? Mă îndoiesc!

Laşitatea amânării

Judecătorii Curţii Constituţionale, prin robusteţea argumentelor care motivează respingerea, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului pentru demiterea Preşedintelui României, demonstrează neîntrunirea condiţiilor pentru valabilitatea acestuia. Dacă este să cumpănim lucrurile cu obiectivitate şi, mai ales, cu legea în mână, nu avem nici cel mai mic motiv să privim cu suspiciune dispozitivul Hotărârii nr. 3 din 2 august 2012, redactat cu ocazia pronunţării şi citit în şedinţă publică. Mă întrebam însă deunăzi ce (cine) i-a împiedicat pe judecătorii Curţii să se pronunţe explicit, prin aceeaşi hotărâre din 2.08.2012 şi asupra rezultatului referendumului, fiind de notorietate că tergiversarea conduce inevitabil la prelungirea crizei politice, şi la aruncarea economiei într-un vârtej periculos.

Departe de mine gândul de a contrazice inteligentele presupuneri ale cititorilor noştri cu privire la această întrebare. Eu, unul, cred însă că ei înşişi, judecătorii Curţii Constituţionale a României, au permis – intenţionat ori ba – menţinerea stării de incertitudine prin amânarea la date ulterioare a pronunţării. De ce nu presiunile politice, partizanatul etc. sunt cauzele reale ale păguboaselor consecinţe ale amânării, ci înşişi judecătorii? Sub acest aspect, cred că rămâne valabilă şi azi concepţia lui Francis Bacon: „Pentru ca cineva să fie un bun judecător, trebuie să fie un bun cunoscător al profesiunii sale, prudent în administrarea justiţiei,…, drept în hotărârile sale şi, în sfârşit, trebuie să fie un om de curaj, temător de Dumnezeu şi detestând lăcomia. Un ignorant nu poate fi, un laş nu îndrăzneşte să fie bun judecător” (s.n.). Despre sarcina magistratului, cităm şi din lucrările celebrului om politic şi jurist roman Cicero: „Sarcina proprie magistraţilor este de a înţelege că ei reprezintă statul şi că trebuie să-i păstreze demnitatea şi onoarea, să-i respecte legile, să-i asigure justiţia, să-şi aducă aminte că toate acestea sunt lăsate pe seama răspunderii lor morale” (s.n.). Nu îndrăznesc să comentez aceste înţelepte vorbe.

Ce (cine) îi împiedică pe judecătorii Curţii să curme păguboasa stare de incertitudine?

Referindu-se la unul şi acelaşi document – Hotărârea Curţii Constituţionale din 2 august 2012 asupra contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României – oamenii politici şi mass-media de toate culorile elogiază la unison virtuţile acestuia. Numai că, în vreme ce unii invocă argumentele pentru presupusa soluţie a „validării” referendumului şi, implicit, a demiterii Preşedintelui României, alţii susţin că argumentele aduse de Curte în sprijinul respingerii, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului naţional, demonstrează neîntrunirea condiţiilor pentru valabilitatea acestuia.

Perceperea diferită a „combatanţilor” are totuşi, cred eu, o explicaţie cât se poate de simplă: necunoaşterea conţinutului actului de dispoziţie a Curţii Constituţionale. Reamintesc aici numai că hotărârea oricărui organ jurisdicţional se compune din trei părţi: practica, considerente şi dispozitiv. Practicaua este prima parte a hotărârii. Aici se consemnează, printre altele, motivarea sesizărilor formulate, probele care au fost administrate la acel termen de judecată etc. Considerentele sau motivarea hotărârii care arată motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. Motivarea trebuie făcută în concret, pentru ca să se poată urmări raţionamentul logic al judecătorului. Dispozitivul este a treia și ultima parte a hotărârii. El consistă în reproducerea în finalul hotărârii a dispozitivului (minutei) redactat cu ocazia pronunţării şi citit în şedinţă.

Este limpede că, în speţă, unii s-au raportat numai la consemnările din practicaua hotărârii (partea expozitivă), conţinând numele contestatarilor (Liga Internaţională a Românilor, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Liberal, Preşedintele Camerei Deputaţilor, Preşedintele interimar al Senatului, Gheorghe Hogea, şi Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului), precum şi la propria motivare a sesizărilor formulate de ei şi pe baza cărora au concluzionat că „boicotarea deschisă a referendumului de către unele forţe politice – precum Partidul Democrat Liberal şi Uniunea Democrată Maghiară din România – reprezintă un abuz de drept în sensul art.57 din Constituţie”. Pe cale de consecinţă, contestatarii conchid că boicotul referendumului a împiedicat exercitarea liberă a dreptului la vot al cetăţenilor, ceea ce a determinat lipsirea de efecte juridice a voturilor celorlalţi cetăţeni români care s-au prezentat la consultarea populară”.

Alţii, referindu-se la considerentele hotărârii privind motivele de fapt şi de drept, relevă că „legea nu prevede obligaţia cetăţenilor de a participa la referendum, ci dreptul acestora. De altfel, Constituţia consacră dreptul la vot, şi nu obligaţia de a vota”. În această idee, ca să nu lase loc de dubiu, Curtea precizează că: „exprimarea unei opţiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci şi chiar prin neparticiparea la acesta, mai ales în situaţiile în care legislaţia relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetăţenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu îşi exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă îşi pot impune voinţa politică. Astfel, alegând să nu îşi exercite un drept constituţional, cetăţenii îşi văd realizate propriile lor convingeri prin neacceptare, în mod indirect, a celor contrare. De aceea, neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului la vot, este tot o formă de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor şi de participare la viaţa politică”. În fine, pentru a fi adoptată o lege ordinară trebuie îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de cvorum şi de majoritate de vot. Prin urmare – conchide Curtea – „o majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.

Cum arătam într-un alt articol, argumentele aduse de Curte în sprijinul respingerii, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului naţional din 29 iulie 2012, demonstrează implicit nevalabilitatea acestuia şi, pe cale de consecinţă, impun încetarea suspendării Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu (simultan cu încetarea ope legis a interimatului funcţiei prezidenţiale) şi revenirea la situaţia anterioară.

În fine, Curtea a remarcat faptul că „în situaţia în care ar da curs celor solicitate de autorii sesizării, respectiv ar constata aplicabilitatea prevederilor în vigoare la data declanşării procedurii referendumului şi anume a prevederilor Legii nr. 3/2000, aşa cum aceasta a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012, soluţia pe care Curtea Constituţională ar pronunţa-o în ceea ce priveşte respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia ar fi tot aceea de invalidare a referendumului…”.

În raport de cele ce preced, nu văd de ce, respingând la 2 august 2012, ca neîntemeiate, contestaţiile referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional, Curtea nu s-a pronunţat totodată explicit şi asupra invalidării referendumului.

De ce oare au zăbovit judecătorii Curţii Constituţionale?

„A face dreptate repede înseamnă a face dreptate de două ori”, observă Francis Bacon în legătură cu tergiversarea proceselor. Acelaşi sfat îl dă şi La Bruyère, nu însă fără puţină ironie: „Datoria judecătorilor este să facă dreptate; meseria lor este să o amâne. Unii nu îşi cunosc datoria, dar îşi fac meseria”. Nu mi-am reamintit aceste înţelepte cugetări până ieri, în momentul lecturării Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 2 august 2012, asupra contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu. Ca să fiu bine înţeles, argumentele care motivează respingerea, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului sunt la adăpost de orice critică. Curtea subliniază necesitatea stabilităţii legilor în materie electorală şi în materia referendumului, „ca expresie a principiului stabilităţii juridice”, dovedind cu prisosinţă că judecătorii constituţionali „îşi cunosc datoria”: aceea de a face dreptate.

Astfel, în motivarea soluţiei, Curtea a subliniat că: „susţinerea inaplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 731 din 10 iulie 2012 procedurii referendumului din data de 29 iulie 2012, pe motiv că această procedură a fost declanşată la o dată anterioară pronunţării deciziei prin care instanţa constituţională sancţiona o anumită interpretare a normelor legale aplicabile acestei proceduri, ar echivala, pe de o parte, cu lipsirea de efecte juridice a actului jurisdicţional al Curţii, ceea ce contravine flagrant dispoziţiilor art.147 din Constituţie, şi pe de altă parte, cu acceptarea unei situaţii de neconceput, respectiv ca procedura referendumului să fie guvernată de dispoziţii legale care şi-au pierdut legitimitatea constituţională, în vădită contradicţie cu principiile statului de drept şi al supremaţiei Constituţiei, prevăzute de art.1 din Legea fundamentală”. Precum şi că: „legea nu prevede obligaţia cetăţenilor de a participa la referendum, ci dreptul acestora. De altfel, Constituţia consacră dreptul de vot, şi nu obligaţia de a vota (…) De aceea, acest drept este inclus în Titlul II Capitolul II al Constituţiei – intitulat Drepturile şi libertăţile fundamentale, şi nu în Titlul II Capitolul III – intitulat Îndatoririle fundamentale; aşadar, ţine de voinţa fiecărui cetăţean de a decide în mod liber dacă îşi exercită acest drept. Acesta nu poate fi obligat să îl exercite sau dimpotrivă să nu îl exercite din moment ce art.30 alin.2 din Constituţie garantează libertatea conştiinţei”. În această idee, ca să nu lase loc de dubiu, Curtea precizează că: „exprimarea unei opţiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci şi chiar prin neparticiparea la acesta, mai ales în situaţiile în care legislaţia relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetăţenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu îşi exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă îşi pot impune voinţa politică. Astfel, alegând să nu îşi exercite un drept constituţional, cetăţenii îşi văd realizate propriile lor convingeri prin neacceptare, în mod indirect, a celor contrare. De aceea, neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului la vot, este tot o formă de exprimare a voinţei politice a cetăţenilor şi de participare la viaţa politică”. În fine, pentru a fi adoptată o lege ordinară trebuie îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de cvorum şi de majoritate de vot. Prin urmare – conchide Curtea – „o majoritate de voturi în sensul demiterii Preşedintelui nu îndeplineşte condiţiile de reprezentative în lipsa cvorumului necesar pentru desfăşurarea referendumului”.

Este lesne de observat că argumentele aduse în sprijinul respingerii, ca neîntemeiate, a contestaţiilor referitoare la respectarea procedurii referendumului naţional din data de 29 iulie 2012, demonstrează implicit nevalabilitatea acestuia şi, pe cale de consecinţă, încetarea suspendării Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu (simultan cu încetarea interimatului funcţiei prezidenţiale) şi revenirea ope legis la situaţia anterioară.

Nu pricep însă în ruptul capului de ce judecătorii constituţionali, ce s-a dovedit cu prisosinţă că „îşi cunosc datoria” de a face dreptate, nu s-au pronunţat explicit asupra rezultatului referendumului încă din 2 august 2012, preferând să îşi însuşească defectuoasa concepţie că „meseria lor este să amâne”, ce conduce inevitabil la o situaţie aberantă, respectiv perpetuarea stării de incertitudine.

Prag electoral post-referendum, un bluf juridic

Despre pragul electoral am mai scris. Nu îmi propun să analizez raţiunea acestei instituţii procedurale în materie de alegeri. Reamintesc aici doar că, raportat la totalul numărului românilor înscrişi în listele electorale permanente, cvorumul legal cerut pentru valabilitatea referendumului era de 9.146.232 plus unul persoane (adică 18.292.464 : 2 plus unul). La referendumul din 29 iulie a.c., din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot, însumând 18.292.464 persoane, au participat la vot 8.459.052 electori, din care 7.403.836 au spus „da”, 943.375 au spus „nu” şi 111.842 persoane ale căror voturi au fost anulate, conform BEC. Presupunând că, urmare a aducerii la zi a listelor electorale pe baza „mini-recensământului” pentru actualizarea listelor electorale, acest număr s-ar reduce cu 1.374.357 persoane, care se va dovedi că nu au fost la vot, rezultă că cvorumul post-referendum ar fi 8.459.004 plus unul (adică 16.918.107 : 2 plus unul).

Este adevărat, nu rezultă din spusele dlui judecător Ion Predescu, la sfârşitul şedinţei CCR de ieri, care va fi rezultatul referendumului dacă se va dovedi în mod cert „realitatea cetăţenilor cu drept de vot la 29 iulie”, adică a celor 7.403.836 electori „vii” prezenţi la urne şi care au spus „da” demiterii Preşedintelui. Dar cum pragul electoral ce urmează a fi stabilit post-referendum (?!?) presupune eforturi considerabile din partea instituţiilor abilitate, Curtea a amânat dezbaterile legate de stabilirea numărului de persoane aflate realmente pe listele electorale permanente la 29 iulie pentru data de 12 septembrie a.c. Aflu acum că instanţa constituţională s-a răzgândit şi a preschimbat termenul acordat în acest caz de la 12 septembrie la 31 august. Abstracţie chiar făcând de urmările dezastruoase pentru ţară a acestei tergiversări, consider că nu este câtuşi de puţin justificată această prelungire a stării de incertitudine, fie ea preschimbată pentru 31 august.

Părerea dnei judecător Aspazia Cojocaru, potrivit căreia „trebuia anulat referendumul pentru că totul s-a bazat pe date false”, mi se pare mai aproape de adevăr. Căci datele false, de natură să influenţeze esenţial rezultatele referendumului, respectiv numărul de 18.292.514 persoane pretins a se afla pe  listele electorale în 29 iulie, au fost comunicate în 13 şi 24, iulie chiar de oficialii ministerului Administraţiei şi Internelor, deci anterior desfăşurării referendumului şi deşi nu aveau corespondenţă în realitate.

Mai mult, chiar în ziua dezbaterilor, Curtea a menţionat că au fost primite cele 18.548 de procese-verbale întocmite în secţiile de votare din ţară şi străinătate şi au fost înregistrate 3 dosare care au ca „obiect contestaţii, precum şi mai multe cereri din partea cetăţenilor cu privire la rezultatul referendumului din data de 29 iulie”. Este limpede deci că pragul electoral avut în vedere la referendum a fost calculat în raport de cifre ireale. Să nu fi fost suficient pentru Curte să se reţină că „datele false” au influenţat substanţial rezultatul alegerilor şi, pe cale de consecinţă, să constate nevalabilitatea referendumului? Mă îndoiesc.

Din punct de vedere juridic puţin interesează dacă după finalizarea acestei operaţii anevoioase se va stabili un alt prag electoral post-referendum mai mare (peste numărul de 8.459.004 plus unul) pentru a conchide că referendumul nu este valabil ori, dimpotrivă, un prag electoral post-referendum mai redus pentru ca instanţa constituţională să fie „obligată” – vezi, Doamne – să ţină seama de această „realitate” şi să confirme demiterea.

Să fie interesată Curtea să ştie cu cât anume a fost redus electoratul prezent la vot? Tot ceea ce e posibil, de vreme ce dacă se va dovedi că pragul electoral post-referendum este peste cifra de 8.459.004 + 1, referendumul nu este valabil. Dimpotrivă, dacă pragul electoral post-referendum este în realitate mai redus, Curtea va motiva că ar fi obligată – vezi, Doamne – să ţină seama de această „realitate” şi să confirme demiterea.

(IN)DECIZIA Curţii Constituţionale a României

Vedeta legislativă de necontestat în cadrul dezbaterilor referitoare la valabilitatea  referendumului pentru demiterea Preşedintelui ales a fost, incontestabil, Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. Acest lucru era, de altfel, previzibil, ţinând cont că este vorba de rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, care „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă – iar nu „validează” sau „invalidează” – rezultatele acestuia” (art.146 lit.i din Constituţie).

USL însă a bătut un adevărat „cui al lui Pepelea” în sala de dezbateri a Curţii Constituţionale, sub forma unei „nevinovate” contestaţii, susţinând că „numărul cetăţenilor cu drept de vot este mai mic decât cel anunţat iniţial”. Cu alte cuvinte, pragul electoral avut în vedere la 29 iulie a.c. ar fi în realitate cu mult mai redus… exact atât cât este necesar pentru confirmarea valabilităţii referendumului. Prin urmare, Curtea se vede obligată să ţină seama de această obiecţie de ultimă oră şi, pe cale de consecinţă, amână pronunţarea la 12 septembrie a.c. cerând Guvernului să transmită până la 31 august a.c. „listele electorale permanente actualizate în baza cărora s-a desfăşurat referendumul din 29 iulie 2012”.

Este limpede că tot ce se vrea este a se stabili post-referendum un prag electoral care să justifice voinţa celor 8.235.369 cetăţeni „vii” şi, deci, valabilitatea referendumului.

Dar iată că ministrul Administraţiei şi Internelor a anunţat, marţi, 24 iulie 2012, că numărul total al cetăţenilor cu drept de vot este 18.292.514. Adică exact numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente care au fost perfect valabile pentru alegerile locale care au avut loc cu numai două luni în urmă. Oficialii MAI, la cererea Curţii Constituţionale, au precizat din nou, miercuri, că numărul de persoane aflat pe listele electorale în 29 iulie este de 18.292.514. La rândul său, Institutul Naţional de Statistică informează CCR pe 1 august că „este incorect a se face comparaţii între doi indicatori – populaţia legală calculată de DEPABD şi populaţia stabilă calculată de INS – între care există diferenţe semnificative din punct de vedere al sferei de cuprindere şi care au rol diferit în evaluarea şi caracterizarea populaţiei unei ţări”.

Într-un cuvânt, în raport de cele ce preced, mă întreb la ce conduce „scrupulozitatea” Curţii Constituţionale: la prelungirea interimatului şi la un alt referendum?

Departe de mine gândul de a pune la îndoială justificarea dlui judecător Ion Predescu, în sensul că s-a vrut a se stabili „realitatea cetăţenilor (?) cu drept de vot la 29 iulie”. Dar mai raţională mi se pare poziţia dnei judecător Aspazia Cojocaru, potrivit căreia „după mine, trebuia anulat referendumul, pentru că totul s-a bazat pe date false!”

Eu sunt de acord că legea poate fi fentată, poate fi driblată, poate fi şi cotonogită câteodată, dar legea nu poate fi batjocorită. Cu asemenea interpretare a Legii referendumului se vrea a se ignora, nu spun batjocori, Legea Legilor care este Constituţia României.

Nimeni nu îşi poate îngădui să facă abstracţie de prevederile Constituţiei

Înainte ca Biroul Electoral Central să comunice rezultatul final al referendumului, premierul Victor Ponta – dând curs îndemnului ambasadorului american – a adresat aseară un apel prin care a cerut tuturor să se abţină de la orice comentariu de natură să influenţeze Curtea Constituţională. Primul care a încălcat însă acest îndemn a fost – cine altul? – Preşedintele interimar Crin Antonescu, care a intenţionat să convingă CCR că, în fapt, demiterea Preşedintelui ales a operat deja, ea exprimând voinţa electorilor „vii”, care s-au prezentat la vot, şi care anulează discutarea, în drept, a realizării  sau nu a pragului electoral necesar pentru „validarea” referendumului.

La urma urmelor, dl. Antonescu recidivează. El nu face decât să reia atacurile dezonorante îndreptate împotriva Preşedintelui ales, atât cu prilejul susţinerii în Parlament a propunerii de suspendarea din funcţie a acestuia, cât şi, mai grav, după ce domnia sa a fost desemnat să asigure interimatul participând efectiv la o veritabilă campanie electorală împotriva adversarului său politic, respectiv prin participări la mitinguri organizate de USL, declaraţii belicoase de la înălţimea tribunei prezidenţiale. Într-un cuvânt, a săvârşit fapte grave, prin care a încălcat prevederile Constituţiei şi care sunt de natură să atragă răspunderea Preşedintelui interimar (art.99 raportat la art.95 şi 98 din Constituţie).

Să zicem că dl interimar nu a avut timp să se familiarizeze cu prevederile art.98 alin.2 din Constituţie, potrivit cărora „atribuţiile prevăzute la art.88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale”.  Implicarea Preşedintelui – fie el şi interimar – în campania electorală pentru referendum este profund neconstituţională şi încalcă litera şi spiritul Constituţiei. În Legea fundamnetală se stipulează foarte clar că şeful statului – fie el şi interimar – trebuie să fie garantul respectării legii şi trebuie să fie echidistant.

Dar mi-e greu să accept ca dl Antonescu a uitat şi prevederile imperative ale art.84 alin.1 din Constituţie, potrivit cărora „În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată”. Să fi crezut că interimarul nu este ţinut să respecte aceste prevederi constituţionale şi că poate să desfăşoare mai departe activitatea de om politic făcând propagandă şi susţinând public la mitinguri şi adunări publice formaţiunea din care chipurile formal a demisionat?

Este cât se poate de grav că tocmai domnia sa este prima persoană care uită de litera Constituţiei şi interpretează textele acesteia în favoarea unei formaţiuni politice.

Eu, unul, sunt dispus să iert ignoranţa dlui interimar, de vreme ce ea s-a manifestat şi la alţii. Mă gândesc de exemplu la dl Constantinescu care, în calitatea sa de fost preşedinte, a scris dlui Preşedinte al Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, că este oportună demiterea actualului Preşedinte ales. Şi aceasta spre deosebire foştii preşedinţi ai Statelor Unite – Gerald Ford, Jimmy Carter şi Bill Clinton, precum şi a oamenilor care au lucrat în echipele lor (sau a preşedinţilor Bush şi Reagan) – care, după terminarea mandatelor, au fost ambasadorii cei mai de seamă ai noului preşedinte ales şi ai intereselor SUA.

Reamintesc dlui Crin Antonescu că, potrivit Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, după ce Biroul Electoral Central înaintează la Curtea Constituţională rezultatele centralizate la nivel naţional, „cuprinzând voturile valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe buletinul de vot şi numărul voturilor nule” (art.44), „Curtea Constituţională prezintă Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional şi confirmă rezultatele acestuia” (art.45 alin.1). Tot astfel, potrivit Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, „Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia” (art.46). Pe cale de consecinţă, garantul Constituţiei, Curtea Constituţională, cum semnalam şi în articolul Prag electoral post-referendum, nu este chemată prin hotărârea ce urmează să o pronunţe să „valideze” ori să „invalideze” rezultatele referendumului, ci doar să stabilească „dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia”.