joi, 29 noiembrie 2012

„I-o dăm, i-o luăm, i-o ridicăm” sau imunitatea la români


Acum aproape 22 ani de zile, trebuia ca românii să-şi obişnuiască auzul cu noi cuvinte pe care majoritatea dintre ei nu le mai auziseră niciodată: implementare, consens, imunitate şi aşa mai departe. Între toţi aceşti termeni, doar imunitatea pare să fi rămas la modă. Şi este normal, din moment ce ea defineşte dreptul democratic al parlamentarilor la liberă exprimare în exercitarea atribuţiilor acestora. Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi a opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar, fără nici o excepţie.
Dar, pentru că la noi, ca la nimeni, deşi lucrurile ar trebui să fie cât se poate de clare, conceptul de imunitate continuă să fie un adevărat măr al discordiei pentru clasa politică românească (…). Absolut toată lumea îşi dă cu părerea – „i-o luăm, i-o dăm, i-o ridicăm” – dar, din păcate, cam puţintei ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară, iar pentru a afla, nu este necesar decât simpla citire a art. 72 alin. 1 din Constituţia României:
Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Textul defineşte cum nu se poate mai bine imunitatea parlamentară. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu-l protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în exercitarea mandatului ce i-a fost dat (încredinţat) în mod democratic de către alegători. Expresia „exercitarea mandatului” trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci, numai opiniile sau voturile exprimate în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate.
Imunitatea prevăzută de art.72 alin.1, după câte rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite (calomnie, insultă, ultraj) comise în febra dezbaterilor parlamentare. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă – fie-mi iertată expresia – un parlamentar îl face bou pe un alt coleg de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl face din nou bou la o întâlnire cu alegătorii săi, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic.
Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate mai sus – săvârşite în timpul exercitării acestuia. Nici senatorul ori deputatul, nici corpul legiuitor din care el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.
Aşadar, imunitatea consacrată în art.72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului parlamentar, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează, automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare juridică pentru constatarea ei.
Desigur, dacă aflat la o recepţie, la o conferinţă sau în oricare alt loc public, parlamentarul nostru îşi gratulează colegul în aceeaşi manieră ca în exemplele de mai sus, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică (civilă ori disciplinară). Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exercitarea mandatului său. Mai mult chiar, atunci când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază, insultă sau instigă pe altul prin opiniile exprimate chiar în Parlament, este posibilă sancţionarea lui prin măsuri disciplinare pe care comisia de disciplină a corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Dar, de aici nu se poate însă deduce că art.72 alin.2 şi 3 – în cadrul aceluiaşi textul constituţional intitulat „Imunitatea parlamentară” – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale. Textul în discuţie dispune doar că: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin.2); „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (alin.3).
Ceea ce nu înseamnă decât că pentru faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni, străine exercitării mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3).
Aşadar, în astfel de cazuri imunitatea – sub forma imunităţii procedurale – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmări represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală nu suprimă represiunea penală, ci întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare (imunitate substanţială – art.72 alin.1), ci din cauza raţiunii sale (imunitate procedurală – art.72 alin.2 şi 3).
Este deci limpede că „imunitatea” la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie – sub forma imunităţii procedurale – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.
Într-adevăr, pentru a se evita consecinţele înscenărilor ce-l pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat (art.72 alin.2). Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – operează numai dacă parlamentarul nu a fost surprins asupra faptului. Căci, „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei” (art.72 alin.3). În acest caz, „Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (alin.3).
Este însă de la sine înţeles că, până în momentul revocării acestei măsuri pentru infracţiunea flagrantă nu implică anularea imunităţii absolute de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 alin.1 din Constituţie.
În concluzie, într-o zicere mai puţin academică, „în afară de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3).
Scopul "imunităţii" este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, perchiziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea (încuviinţarea) Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare), care intervine în urma unei proceduri speciale, a fost botezată de bravii noştri parlamentari ca fiind procedura „ridicării imunităţii parlamentare”.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Precizare necesară

Răspunzând întrebărilor formulate de cititori referitoare la articolul Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?, facem următoarele precizări:
Imunitatea prevăzută de art.71 alin.1 din Constituţie este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite care sunt comise în cursul exercitării mandatului de parlamentar (inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor membrilor Parlamentului. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză, din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o recepţie sau la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic. Dar dacă, aflat într-un restaurant sau într-un oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică.
Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Cu alte cuvinte, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”) referitoare la fapte ilicite străine mandatului nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. Scopul acestei inviolabilităţi (imunităţi procedurale) este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poate fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.

Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?

Se spune că multe dosare ale corupţiei au fost muşamalizate şi aproape că nu se mai ştie nimic de ele. Să fie vorba de inactivitatea, ca să nu zic incompetenţa, organelor abilitate să se ocupe cu această problematică, ori de girul pe care această indiferenţă l-a avut din partea guvernanţilor?
Guvernul a declarat că va adopta un pachet de măsuri concrete de luptă împotriva fenomenului corupţiei. Eu unul nu percep în niciun fel aceste măsuri concrete pe care guvernul le-ar fi întreprins de la începutul mandatului şi aceasta din cel puţin trei motive. Mai întâi, nu ştiu dacă, pe parcursul lunilor ce au trecut de la instalarea sa, actualul guvern a adoptat şi a pus în aplicare vreo măsură „concretă” pentru combaterea corupţiei. Apoi, oricum, chiar dacă asemenea măsuri au fost iniţiate – evident, pe planul intensificării acţiunilor de depistare şi cercetare a faptelor de corupţie – efectul acestora nu s-a reflectat, până acum, în activitatea instanţelor judecătoreşti. În fine, de câtva timp, probabil pentru a se degaja de multiplele-i şi gravele-i răspunderi, executivul şi-a adus aminte că suntem paralizaţi de corupţie şi s-a hotărât să declanşeze ostilităţile. Dar, după câte ştiu, cele câteva acuzaţii de luare de mită ce constituie obiectul proceselor în curs de judecată se referă la fapte mărunte, imputate unor persoane mai puţin importante: paznici care au primit bani pentru a permite unor persoane să comită furturi din unităţi; revizori contabili care, în schimbul unor avantaje materiale, au omis să înregistreze plusuri constatate cu ocazia verificărilor; conducători de tren cărora li s-au dat bani de către călători găsiţi fără bilet etc. Ceea ce este foarte departe de a exprima realitatea, pe care o cunoaştem cu toţii din viaţa de zi cu zi şi din dezvăluirile făcute de presă.
Pe primul loc în topul corupţiei se află, aş zice firesc, evaziunea fiscală ale cărei proporţii încep să depăşească imaginaţia. Se vehiculează sume astronomice, de ordinul a miliarde de euro! Personal nu mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Numai că preconizatele acte normative vor putea fi iniţiate abia după alegeri. Afară doar dacă nu se va apela, în scop electoral, la cunoscuta şi verificata „tehnică” a ordonanţei guvernamentale…
Cauzele acestei situaţii se află, în mod exclusiv, în activitatea nesatisfăcătoare a organelor de urmărire penală – am în vedere poliţia şi, în primul rând, parchetul –, singurele abilitate, potrivit competenţei lor, să descopere şi să cerceteze infracţiunile, precum şi să dispună trimiterea în judecată a infractorului? Categoric, nu!  Nu contest că infractorii sunt abili, că săvârşirea faptelor de corupţie are loc în mod ocult, că cei care le săvârşesc se înconjoară de măsuri de prevedere din cele mai ingenioase pentru a împiedica depistarea lor, dar nici profesionalismul organelor de urmărire penală, dovedit în atâtea alte împrejurări, nu poate fi subestimat. Atunci de ce, în domeniul la care ne referim, activitatea lor este atât de puţin productivă? De ce nici cel puţin cazurile devenite notorii – mai ales prin intermediul mass-media – nu sunt cercetate şi nu se soldează, dacă bineînţeles învinuirile se confirmă, cu trimitere în judecată?
Răspunsul a fost dat implicit de înşişi parlamentarii coaliţiei majoritare, care „uniţi în cuget şi în muget” – vorba liberalului Dinu Patriciu – cheamă la ordine procurorii desemnaţi să cerceteze pretinsele fraude electorale cu prilejul referendumului pentru demiterea Preşedintelui României. Fraude electorale, adică „orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus…” (art.30), respectiv anchetarea infracţiunilor prevăzute în art.52-61 din Legea nr.35/2008. Şi aceasta – vezi Doamne! – în lumina principiului separaţiei puterilor în statul de drept?! Ar fi un vis prea frumos să priveşti şiruri de corupţi aşteptând pe treptele Parchetului sosirea şefului DNA… ce urmează a fi numit, ca să îi trimită pe mieluşeii spovediţi la instanţa competentă.
De asemenea, consecvenţi ideii că parlamentul este cel care „are ultimul cuvânt” în raport cu Curtea Constituţională a României (garantul supremaţiei Constituţiei – art.142), cu Consiliul Superior al Magistraturii (garantul independenţei justiţiei – art.133) şi cu oricare altă componentă aparţinând „Autorităţii judecătoreşti”, aceiaşi parlamentari – şi, din păcate, nu numai domniile lor – continuă să susţină că imunitatea parlamentară ar acorda senatorilor şi deputaţilor o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.
Mă văd nevoit să sintetizez în ce constă realmente „imunitatea parlamentară” consacrată în art.71 alin.2 din Constituţia României. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu îl protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de alegători. Aşadar, imunitatea parlamentară nu adună sub poalele ei orice fapte infracţionale ce ar fi putut fi comise de un parlamentar, ci ea se rezumă numai la acele infracţiuni care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului de parlamentar (infracţiuni inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile sau voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători (art.71 alin.1 din Constituţie).
Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Ori, altfel spus, „În afara de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Într-un cuvânt, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”), referitoare la fapte penale străine mandatului, nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.

marți, 13 noiembrie 2012

Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie


În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), Constituţia admite în cuprinsul art. 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite delicte inerente dezbaterilor (calomnie, insultă, ultraj). Imunitatea se aplică chiar dacă opinia din care a rezultat fapta ilicită nu era în legătură cu chestiunea ce se dezbătea şi chiar dacă a fost formulată cu intenţia de a calomnia, insulta sau ofensa pe cineva. Când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază sau insultă ori instigă pe altul etc. prin opiniile exprimate în Parlament, singura sancţiune posibilă este aceea a măsurilor disciplinare pe care comisia corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Aşadar, imunitatea consacrată în articolul 72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei.
 De aici nu se poate deduce însă că articolul 72 alin.2 şi 3 din aceeaşi Constituţie – care tratează imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.
Potrivit art.72 alin.2: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Ceea ce nu înseamnă decât că pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. În astfel de cazuri, imunitatea – sub forma inviolabilităţii parlamentare – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca o consecinţă a urmăriri represive sau abuzive, inspirate de presupuse motive politice.
Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul urmăririi penale, momentul trimiterii în judecată sau al cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal ori contravenţional străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare, ci din cauza raţiunii sale.
Este deci limpede că imunitatea la care se referă art.72 alin.2 din Constituţie – sub forma inviolabilităţii parlamentarului – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare) este cunoscută sub numele de „ridicarea imunităţii parlamentare” şi intervine în urma unei proceduri speciale.
Aşadar, pentru a se evita consecinţele înscenărilor cel pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat. Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – intervine numai dacă parlamentarul nu a surprins asupra faptului. Căci, „în caz de infracţiune flagrantă deputatul sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (art.72 alin.3). Este însă de la sine înţeles că, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru o faptă străină exercitării mandatului, această restrângere a imunităţii – sub forma inviolabilităţii – nu semnifică anularea imunităţii de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 din Constituţie.

luni, 5 noiembrie 2012

Unele „mişculaţii” financiare ale Parlamentului

 
Deunăzi s-a făcut o tentativă de reincludere pe ordinea de zi a iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, în categoria cărora intră corectări salariale, printre care se numără şi parlamentarii din Senat şi Camera Deputaţilor.
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate prin care au înţeles unii dintre noi să susţină această iniţiativă, de parcă ar fi vorba de cine ştie ce mare secret de stat pe care nu trebuie să-l afle nimeni.
Eu unul, vă spun sincer, nu înţeleg care este baiul, de ce trebuie să ne ascundem şi, mai ales, de cine? De presă, de electorat? Din contră, această „blătuire” legislativă nu poate decât să dăuneze imaginii publice a Parlamentului României.
Lucrurile sunt cât se poate de clare, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe senatori. Şi, cu toate acestea, am auzit niscai voci care, din băncile Senatului, au anunţat indignaţi că se opun „îmbuibării” salariale, de parcă respectivii colegi au fost loviţi brusc de sindromul masochismului patriotard.
Şi nu mă pot opri să fac o paralelă cu cazul preşedintelui cubanez Fidel Castro, care, aflat în vizită oficială undeva în Vest, a tras la cel mai luxos hotel, în schimb, coborând la prânz spre a servi masa, a cerut chelnerilor – fireşte, zâmbind bliţurilor – „fasole fără cârnaţi, că sunt venit pe banii bravului popor cubanez”. Aşa că mai încet cu această falsă „mândrie patriotică”, pentru că, să fiţi siguri, domnilor, nu ne aude nimeni.
Şi atunci, unde este „îmbuibeala”? Este clar că această situaţie, această păguboasă aparenţă, se datorează de fapt inovaţiilor făcute de cei care au întocmit şi au votat Regulamentul Camerei Deputaţilor. Pentru că nu are nici un rost să ne ascundem după degete, s-o spunem limpede: îngrijorarea presei şi a opiniei publice, faţă de unele posibile „mişculaţii” financiare ale parlamentarilor, se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.
Presa a tras un cât se poate de bine venit semnal de alarmă privind acest inedit aspect, dar nu a ştiut că, de această plată în devălmăşie, beneficiază doar colegii deputaţi. Concret. Eu, ca senator, primesc doar salariul la care mă refeream. Restul plăţilor, privind chiria Biroului senatorial şi salarizarea dactilografei, a şoferului şi a şefului de cabinet şi – când este cazul – plata hotelului, le face direct Senatul. În cealaltă Cameră, lucrurile stau cu totul altfel. I se pun deputatului în braţe nişte milioane, nu ştiu exact câte, şi se descurcă omul cum poate; îşi plăteşte singur hotelul şi se achită şi faţă de subordonaţi. De aici şi posibilitatea de a se mai merge la „mica înţelegere”, de a mai locui la rude, de a-şi mai angaja vreo nepoată drept dactilografă, ginerele pe post de şofer şi nevasta şef de cabinet. Aceasta, subliniez, în cazul în care semnalele apărute în presă sunt veridice.
Deci, lucrurile stau cu totul altfel în cele două Camere. Şi, deşi este clar în favoarea cui, iată că, în timp ce la deputaţi respectivul proiect de majorare a trecut ca expresul prin haltă, la noi ca la nimeni. Pe de altă parte, se introduce legea pe ordinea de zi aşa, mai pe ascuns, clamăm populisme ieftine, refuzând, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, o eventuală corectare salarială.
În concluzie, cred că adevărata problemă este ca alegătorii noştri să ştie exact cum stau lucrurile.
(Monitorul Oficial nr. 224 din 23 decembrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

vineri, 26 octombrie 2012

ROLUL VOTULUI UNINOMINAL ÎN CONSOLIDAREA DEMOCRAŢIEI


«Prof. univ. dr. Corneliu Turianu a intrat în conştiinţa publică drept o personalitate cu o rectitudine neobişnuită în viaţa noastră politică şi tocmai de aceea incomodă prin ostilitatea arătată spiritului superficial, conjunctural, gregar, pus pe căpătuiala obţinută în dispreţul oricărei legi. Intervenţiile sale din Parlament, din viaţa publică, sunt de fiecare dată la obiect, exprimă idei trăite integral, deţin o decizie şi o naturaleţe a demonstraţiei care dezarmează dintr-un început adversarii. Aşa se şi explică faptul că, în vremea din urmă, aceştia nici nu mai încearcă să-l combată, ci se mulţumesc să conspire împotrivă-i, fie din umbră, fie prefăcându-se că îl aplaudă la scenă deschisă, dar – să reţinem – coalizaţi adesea în subteran, chiar dincolo de limitele organizatorice ale unui singur partid. Tocmai această solidaritate negativă a adversarilor de toate culorile, din toate partidele şi legislaturile, arată că opiniile prof.univ.dr. Corneliu Turianu nu aparţin unui curent – şi cu atât mai puţin unei grupări! – ci fac parte din fundamentele morale ale juristului, ale omului public, ale oricărei existenţe demne, cinstite, pentru care interesul naţional se situează deasupra oricărui interes privat.
Expresie a acestei priorităţi arătate interesului naţional este şi constituirea Alianţei pentru Lege şi Ordine din România (A.L.O.R.) sub preşedinţia prof.univ.dr. Corneliu Turianu. Prin însuşi statutul său, A.L.O.R. are drept scop promovarea, la nivel naţional, a unui cadru juridic elaborat, coerent, democratic şi care să fie integral respectat. Iar o primă condiţie pentru ca legea să fie lege, adică să fie corect aplicată şi respectată, să identifică în creşterea responsabilităţii cetăţeneşti, în primul rând a responsabilităţii personale a oamenilor politici. Ştiut fiind că respectul pentru lege se bazează nu doar pe coerciţie, ci şi pe puterea exemplului, iar un asemenea exemplu trebuie să vină de sus în jos.
Consecventă acestor principii, A.L.O.R. nu îşi propune să preia atribuţiile organelor menite să împartă dreptatea şi nici pe ale celor care au datoria să investigheze încălcările legii. „Ceea ce îşi propun membrii A.L.O.R. – citim în Statutul Alianţei – nu este nici pe departe transformarea lor în nişte justiţiari, ci doar să sesizeze organele competente în legătură cu fapte concrete de încălcare a legii. A.L.O.R. îşi propune, de asemenea, să sesizeze existenţa unor eventuale anomalii juridice, dar şi să sprijine, în special prin sensibilizarea opiniei publice şi a instituţiilor vizate, promovarea unor iniţiative legislative benefice. Aceasta este modalitatea prin care înţelege societatea civilă să sprijine activ procesul naţional de reînnoire a României, dar să-şi exercite, în acelaşi timp, dreptul democratic la control asupra instituţiilor existente într-un stat de drept”.
Din această perspectivă, senatorul Corneliu Turianu, preşedintele A.L.O.R., a avut iniţiativa organizării unei foarte interesante dezbateri cu tema „Rolul votului uninominal în consolidarea democraţiei”. Au participat reprezentanţi ai Forumului Civic Naţional, ai tuturor asociaţilor şi ligilor studenţeşti din capitală, profesori universitari şi cercetători ştiinţifici, analişti politici, reprezentanţi ai unor importante publicaţii. Participanţii s-au regăsit integral în concluzia că acum, în plin an electoral, există o presiune crescândă a alegătorilor pentru introducerea votului uninominal. Acest demers este sprijinit de toate asociaţiile şi organizaţiile reprezentative ale societăţii civile, de la centralele sindicale şi până la ligile studenţeşti. Pentru că ceea ce acuză insistent societatea civilă este tocmai lipsa responsabilităţii personale a oamenilor politici pentru acţiunile lor şi ea solicită renunţarea la păguboasa metodă atotprotectoarei „umbrelei” de partid.
În legătură cu aceste aspecte, s-a precizat că demersuri în sensul introducerii votului uninominal există de mai multă vreme din partea societăţii civile româneşti. Cei ce se opun sunt şefii de formaţiuni politice care, prin votul uninominal, ar pierde controlul dirijat asupra propriilor parlamentari, iar opţiunile electoratului le-ar da peste cap ierarhiile politice prestabilite. Aşa se face că, de fiecare dată când se discută această problemă, pe faţă ei îşi declară adeziunea, dar, în subteran, obstrucţionează introducerea votului uninominal. Şi, drept urmare, prin metoda „umbrelei” de partid, ajung în Parlament, de multe ori, rubedenii ale conducătorilor de formaţiuni politice, ca şi tot felul de oameni fără personalitate, incompetenţi, corupţi până în măduva oaselor. Dintre aceştia se recrutează celebrii „butonarzi”, parlamentari care, la comanda şefului de partid, apasă automat pe butonul votului electronic, al lor, dar şi al altor colegi ce lipsesc sistematic de la şedinţele parlamentare. Alte propuneri interesante au vizat eliminarea îngrădirilor artificiale la care sunt supuşi candidaţii independenţi. Cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională a decis recent că este corectă candidatura independenţilor. Importantă ni se pare şi opinia participanţilor potrivit căreia societatea civilă trebuie să fie mai bine sprijinită în aspiraţiile sale democratice. »
Opinia naţională din 5 iunie 2000
(a consemnat Mihai Iordănescu)

 

miercuri, 24 octombrie 2012

Conţinutul ofertei electorale

fragment din interviul acordat Top Business nr.6/2000
(a consemnat Constantin Dumitru)


Top Business: Dle senator, pentru început am vrea să schiţaţi o radiografie a contextului politic actual în perioada preelectorală, din perspectiva realizării unor oferte politice pentru mileniul trei. Cum credeţi că e pregătită clasa politică să participe la alegeri? Dar electoratul român poate opta, dacă nu corect, cel puţin mai profitabil şi performant?
‑ Corneliu Turianu: Eu cred că, la început de mileniu trei, s‑a făcut tot ce e posibil ca electoratul român să fie şi mai mult băgat în ceaţă. Astăzi se mai vorbeşte de vreo 20-30 de partide ale căror doctrine nu se mai cunosc pentru că politicienii, indiferent de poziţia lor pe eşicherul politic, nu prea cunosc principiile care guvernează formaţiunea politică din care face parte. Se ştie, în mare, că partidele de stânga, social democrate, vizează latura socială, că partidele liberale încurajează capitalismul, numai că, din punctul meu de vedere, liberalismul, aşa cum arată el în România, nu prea are succes deoarece e creat pentru bogaţi. Nu poţi să faci liberalism cu oameni care mor de frig şi foame. Liberalismul se referă la o clasă socială cel puţin mijlocie, la mici industriaşi care deţin o stare materială bună ce le permite să facă o politică liberală. Creştin democraţia este o altă orientare, înţeleasă prost de actualii lideri ai P.N.Ţ.C.D. Nu e suficient să te axezi numai pe probleme de retrocedare a pământurilor, lege care şi aşa a suferit numeroase propuneri şi arogări la dreptul de autor. În fond, legile reprezintă o operă colectivă, deoarece sunt iniţiate de unii, dar lucrăm toţi la îmbunătăţirea lor. De exemplu, la Legea 18 a fondului funciar, care era un simulacru de lege, am propus modificări la un număr de 48 de articole, iniţiativă pentru care am fost sfătuit să trimit materialul la Camera Deputaţilor. Acolo, unii domni deputaţi au fost intrigaţi de propunerea mea, dar surpriză, modificările au apărut în forma propusă de mine în Monitorul Oficial. Deci, trebuia schimbat doar autorul propunerilor. Este un lucru meschin pe care nu-l voi înţelege niciodată. Mai mult, mi s-a sugerat ca orice iniţiativă legislativă să fie semnată şi de colegii de grup şi, iar surpriză, la vot era susţinută de toate celelalte grupuri parlamentare minus ţărăniştii, adică mai puţin de colegii de partid. Nici acum nu îmi explic obstrucţia acestor termite politicianiste.
T.B.: În mileniul trei, clasa politică e pregătită să pună competenţa deasupra orgoliilor şi a interesului partizan?
C.T.: Trebuie să se accepte mai întâi ideea votului de persoană. Indiferent că este uninominal sau o combinaţie de vot uninominal cu vot pe listă.
T.B.: Credeţi că votul uninominal ar putea să tempereze reacţiile de orgoliu tocmai pentru faptul că acest vot ar constitui o grilă, o sită care ar cerne astfel oamenii, adică ar fi promovate persoanele competente care nu au nevoie de orgoliu?
C.T.: Da, s-ar schimba criteriul folosit astăzi, acela de a te include în lista de partid, cu cel de competenţă. Avem sute de mii de oameni competenţi care ar face faţă cu brio oricărei structuri parlamentare. Dar, din păcate, mulţi dintre ei sunt scârbiţi de evoluţia politică, alţii nu îndrăznesc să se implice, iar partidele îşi pierd creativitatea prin constituirea unor BCCC-uri unde se concentrează toată gândirea unui partid.
T.B.: Dacă politicul nu are o oarecare coerenţă, nici economicul nu poate fi controlat şi echilibrat. Credeţi că această realitate impune şi managementului politic o schimbare de atitudine?
C.T.: În viaţa social-economică, bătălia e între performanţă şi contraperformanţă, între succese şi eşecuri; în plan politic bătălia se duce între competenţă şi incompetenţă. În condiţiile în care România a acces la structurile europene, iar Uniunea Europeană nu mai lasă lucrurile chiar de capul lor şi, aşa cum constatăm cu toţii, există un control, o monitorizare pe care noi înşine am cerut-o, până la urmă, acestor foruri. Problema este că nu ai cum să funcţionezi în aceste structuri europene cu gândirea anilor ’60. Dacă se crede că politicul nu are nici o influenţă asupra economicului, atunci trebuie să se meargă pe ideea constituirii unor guverne de tehnocraţi şi să se renunţe la clamarea unor principii de dreapta, stânga sau de centru.
T.B.: Electoratul însuşi este pregătit să primească o nouă ofertă politică sau va fi încântat, ca mai deunăzi, de vorbe frumoase şi promisiuni deşarte?
C.T.: În primul rând, clasa politică ar trebui să-şi schimbe manierele sau să-şi reducă rolul social în favoarea tehnocraţilor. Dar eu cred că electoratul este singurul în măsură să selecteze acel colectiv pe criterii de competenţă, pentru că acum ştie să sancţioneze toate eşecurile politice. De asemenea, sunt convins că anul acesta nu se va merge pe votul uninominal, dar partidul care‑şi va promova pe liste oameni cu o imagine discutabilă şi care activează acum pe scena politică, cu siguranţă este un partid mort, fără şanse. Nu mai contează că e istoric sau că are în componenţă 15 milioane de oameni. Electoratul nu mai e cel pe care‑l ştiam şi va promova votul uninominal în mod inedit, alegând nu doar semne electorale ci şi conţinutul listelor.
T.B.: România ar trebui să traverseze reforma economică şi socială spre capitalism. Acest program este unul naţional general, poate fi însuşit de orice partid care succede la guvernare? Există o anumită spaimă într-un segment al electoratului că dacă vin ceilalţi strică tot ce au început predecesorii săi. Este posibilă o coerenţă politică, dincolo de promisiunile electorale?
C.T.: Coerenţa politică trebuie să existe obligatoriu. Nu poţi să accezi la ceva dacă nu urmezi anumite obiective care interesează întreaga Europă. Deci, dincolo de culoarea politică a partidelor care preiau puterea, programele de interes naţional necesită în mod imperios continuitate. Am asistat la o bătălie de principii, a unei opţiuni politice şi nu e vorba numai de cea europeană ci de cea lăuntrică. În mare parte, se poate accepta ideea că atât clasa politică, pe de o parte, cât şi electoratul au înţeles că avem un anumit drum de parcurs, dar au reuşit să înţeleagă acest lucru numai cei care s-au desprins de interese mărunte, meschine, de zi cu zi.
T.B.: Care credeţi că ar trebui să fie rolul societăţii civile, tocmai pentru că atât clarificările din interiorul clasei politice cât şi necesarele schimbări de mentalitate ale electoratului, ale întregii societăţi, presupun o adevărată muncă de educaţie, de informare?
C.T.: Până şi în domeniul societăţii civile s-a făcut o împărţire de către clasa politică. Unii consideră că reprezintă un segment al societăţii civile, alţii altul. Au politizat până şi electoratul. Este inadmisibil.
T.B.: Într-o societate matură, coerentă, democratică, oamenii competenţi care nu fac politică, mai exact, care nu devin miniştri sau senatori, intervin în cadrul sistemului societăţii civile prin fundaţii, asociaţii culturale, deci creează o atitudine cu efecte electorale, pentru că ei sunt cei care formează opinia publică.
C.T.: De exemplu, Alianţa pentru Lege şi Ordine este o asociaţie a societăţii civile şi care şi-a propus să facă nu operă justiţiară sau să joace rolul procurorului sau judecătorului, ci pur şi simplu să strângă idei pentru a crea iniţiative legislative interesante pentru segmente mari de oameni.
T.B.: Cum apreciaţi construirea unui feed-back, respectiv cum poate fi promovată o idee astfel încât oamenii să ştie dacă sunt sau nu păcăliţi? Şi nu din patru în patru ani, ci în fiecare zi?
C.T.: Asistăm acum la câteva paradoxuri. Cele câteva priorităţi economice care tacit sunt acceptate de toate forţele politice au nevoie de un suport social şi, implicit, de o afirmare clară în oferta electorală. Am în vedere performanţa în industrie, tehnologizarea adevărată, refacerea agriculturii pe criterii moderne, în plan cultural să reformăm învăţământul, în plan politic să facem reformă în Justiţie. La aceste obiective trebuie să se implice puternic şi societatea civilă, iar factorii politici trebuie să ţină cont şi să promoveze astfel de idei. Nu trebuie să se numească Legea Popescu sau Ionescu ci, mai degrabă, persoanele respective să vină cu sugestii din electorat dacă vor să câştige alegerile şi să se ţină de ele. Problemele mari ale electoratului vor avea susţinere necondiţionată cu siguranţă. Iniţiativele care vin la Senat trebuie să capete forma juridică, o înfăţişare care să satisfacă interesele celor interesaţi.

luni, 15 octombrie 2012

Pedeapsa cu moartea, o măsură de salubritate socială?

Câţi dintre noi şi-au imaginat vreodată sau chiar au fost puşi în situaţia de a decide asupra curmării vieţii unui om? În mod sigur, nu mulţi. Condamnarea la moarte a cuiva a fost şi mai este tratată de omul obişnuit drept o posibilitate teoretică acordată sau nu de legiuitor cuiva în anumite condiţii. Cine este acel „cuiva”? Cum reuşeşte el să facă faţă unei situaţii atât de stresante ca decizia de a întrerupe o existenţă? Ce pot spune despre aceasta rudele, prietenii, cunoştinţele acelui „cuiva”? Apar sau nu remuşcări, regrete, în conştiinţa judecătorului care rămâne ultima barieră a graniţei dintre viaţă şi moarte într-un asemenea caz? Toate aceste întrebări şi multe altele se ridică de la sine ori de câte ori discutăm ori ne gândim la o asemenea decizie. Probabil că o serie de răspunsuri puteţi găsi şi în rândurile ce urmează.
Problema pedepselor ca mijloc de luptă contra fenomenului infracţional reprezintă încă un semn de întrebare. Eficienţa pedepselor nu s-a dovedit însă nici curativă, nici preventivă. Fenomenul infracţional continuă să existe, el ia adesea aspecte alarmante, se foloseşte de mijloace tehnice perfecţionate, moderne şi adoptă forme bine organizate, bine puse la punct, manifestându-se, uneori, la scară inter­naţională.
În raport cu această evoluţie a infracţionismului, sistemul pedepselor nu a cunoscut o evoluţie corespunzătoare, pedepsele au rămas cam aceleaşi: amendă şi închisoare, – ba chiar în multe state, printre care şi România, s-a desfiinţat o pedeapsă de natură a preveni şi înspăimânta – pedeapsa cu moartea.
Pedeapsa cu moartea este o pedeapsă extrem de intimidantă şi exemplară, având un deosebit rol în prevenirea generală a infracţiunilor celor mai periculoase, ceea ce reprezintă rostul de căpetenie al acestei pedepse. Însă, în dreptul nostru penal, pedeapsa are un dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv (mijloc de reeducare), fiecare dintre aceste două caractere implicând o finalitate distinctă a pedepsei. Or, pedeapsa cu moartea este lipsită de unele însuşiri care se cer unei bune pedepse. Este indivizibilă şi deci nesusceptibilă de a fi individualizată, este ireversibilă şi deci ireparabilă în caz de erori judiciare, în fine, este lipsită de aptitudinea de a-l reeduca pe cel condamnat, aptitudine care corespunde uneia dintre principalele finalităţi ale pedepsei. Sub acest din urmă aspect, pedeapsa cu moartea, ducând la definitiva eliminare din societate a elementelor deosebit de periculoase, realizează doar prevenţia generală a pedepsei. Nu se poate însă susţine că ar realiza în acelaşi timp şi prevenţia specială a pedepsei, adică împiedicarea condamnatului de a săvârşi noi infracţiuni, dar nu prin reeducarea acestuia, ci prin suprimarea sa fizică.
Este şi motivul pentru care consider că pedeapsa cu moartea nu este o pedeapsă, ci mai degrabă o măsură de salubritate socială.
Din punctul de vedere al prevenirii generale a infracţiunilor, pedeapsa cu moartea este necesară pentru că ea are un efect intimidant dar, pe de altă parte, sunt şi multe piedici teoretice împotriva ei. Primul care s-a pronunţat împotrivă a fost celebrul penalist italian Becaria, fondatorul dreptului penal modern. Argumentele sale erau: pedeapsa este irevocabilă (ai greşit, nu mai ai cum s-o îndrepţi), este indivizibilă şi, în fine, este imorală, pentru că nu este de conceput ca un om să ia viaţa altui om. De atunci, a început un curent împotriva aplicării pedepsei şi, în general, aceasta este tendinţa pe plan mondial.
În faţa acestei situaţii, neavând o scară de pedepse care să corespundă gamei atât de largi a infracţiunilor şi a modalităţilor de comitere a acestora, organizatorii reacţiei represive folosesc metoda agravării pedepselor existente: prin durată – a celor privative de libertate, prin cuantum – a celor cu amendă. În fine, în locul pedepsei cu moartea, a fost introdusă pedeapsa cu detenţia pe viată, rezervată, desigur, unor fapte de o gravitate excepţională şi care implică o eliminare totală şi fără de sfârşit din viaţa socială a celui condamnat, o pecetluire a existenţei acestuia într-o stare de suferinţă perpetuă.
Într-o altă opinie, pedeapsa cu moartea nu trebuia scoasă din Codul penal. Ea însă trebuia restrânsă la o serie de infracţiuni bine determinate, cum ar fi cele de violenţă extremă: omoruri (calificat, deosebit de grav). Totuşi, pentru a se evita posibilitatea erorilor judiciare – un mare pericol – din momentul condamnării până în momentul executării trebuie trecut printr-o procedură îndelungată care să poată admite contestaţii, efectuarea de contraexpertize, cereri de graţiere etc. Toate acestea ar permite o corectare a situaţiei în cazul în care ar apare elemente noi utile. În ceea ce priveşte infracţiunile economice, cele politice, cred că nu se poate aplica pedeapsa cu moartea. Legiuitorul ar trebui să o înscrie doar în cazul infracţiunilor contra vieţii.

luni, 1 octombrie 2012

Dilema predării istoriei şi geografiei în limba română


S-a făcut multă vâlvă în jurul predării istoriei şi geografiei în limba română. S-au încins spiritele, a plouat cu acuze şi ameninţări şi puţin a lipsit să fie trase şi săbiile din teacă. Nu am înţeles şi nu înţeleg de ce a fost nevoie de atâta patimă devoratoare de timp şi nervi câtă vreme, dacă ne aruncăm puţin ochii în istorie, ne dăm seama că această inutilă dispută şi-a găsit rezolvarea încă din anul 1923, pe vremea când prim-ministru era liberalul Ionel Brătianu, unul din înfăptuitorii actului Marii Uniri.
Îngăduiţi-mi să vă reproduc cuvânt cu cuvânt argumentele prezentate de marele bărbat de stat, consemnate în lucrarea „Activitatea corpurilor legiuitoare şi a Guvernului de la ianuarie 1922 şi până la 27 martie 1926”, publicată în Bucureşti, Editura Cartea Românească în 1926, pagina 70, citez:
„Statul român are dreptul să ceară tuturor cetăţenilor săi să cunoască limba statului. Este în interesul tuturor locuitorilor acestei ţări să cunoască limba oficială, căci numai astfel se pot închega legăturile sufleteşti între toţi locuitorii unei ţări care trebuie să aibă aceleaşi interese generale şi aceleaşi năzuinţe. Neînvăţând limba statului, naţionalităţile se pun într-o stare de inferioritate, copiii lor care au aceleaşi drepturi ca ale românilor de baştină nu vor putea merge cu folos mai departe, în învăţământul secundar sau superior, şi nici concura cu elevii români. Statul are obligativitatea morală de a le înlesni învăţarea limbii oficiale. Impunând limba română nu înseamnă că se loveşte în limba maternă sau că nu se recunoaşte însemnătatea limbii în educaţia copiilor. Desigur că mijlocul cel mai firesc şi mai puternic pentru dezvoltarea sufletească a omului este limba sa proprie, iar locul pe care limba maternă trebuie să-l ocupe în şcoli este recunoscut de toţi pedagogii, de toţi educatorii.
Cu toate acestea, toată lumea este de acord că o limbă se învaţă mai uşor dacă se începe cu învăţarea ei de la vârstă mai fragedă şi că în învăţământul primar copilul poate începe învăţarea altei limbi pe lângă limba sa maternă.
Predarea limbii străine trebuie însă să se facă în mod sistematic fără să se îngreuneze mintea copilului, ci el să şi-o asimileze pe nesimţite.” Am încheiat citatul domnilor.
Condus de aceste principii, Ion. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a dat în septembrie 1923 două circulare prin care dispunea ca în şcolile minorităţilor naţionale de orice grad, cu limbă de predare străină, să se înveţe limba română. Citez: „a) În şcolile primare, o oră pe zi în clasele I şi a II-a citire, exerciţii de intuiţie şi compunere, şi două ore pe zi în clasa a III-a şi a IV-a, citire, exerciţii gramaticale, exerciţii de intuiţie şi compunere, istoria şi geografia ţării.
Celelalte materii se predau în restul orelor în limba maternă.
b) În şcolile secundare trebuie să se predea în româneşte: limba şi literatura română, istoria românilor, geografia ţării şi Constituţia în numărul de ore prevăzut în programa analitică”. Închei citatul.
După cum vedeţi, ca să nu zică cineva că torn gaz peste foc, trebuie să vă reamintesc că toată tevatura care se face în jurul celor două materii – geografia şi istoria ţării – nu a iscat în 1923 nici un fel de protest.
Îi rog, deci, pe colegii liberali să ţină seama de atitudinea ilustrului lor înaintaş, pe care, altminteri, nu contenesc să-l revendice.
Citiţi şi Predarea istoriei în şcolile minorităţilor naţionale

luni, 17 septembrie 2012

Intrăm în legalitate de la anu’!

Potrivit art.73 din Legea nr.35/2008 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – cu modificările şi completările efectuate prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – prevederile „referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu alegerile parlamentare 2012” (alin.1). Iar potrivit art.22 din lege „Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral…” (alin.3).
Reamintesc că datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral, care urmau a se aplica cu începere de la data de 30 mai 2012, au fost vehement contestate cu prilejul referendumului naţional din 29 iulie 2012. M-am întrebat dacă aceasta s-a datorat refuzului domnului Ioan Rus de a modifica numărul de 18.292.514 persoane cu drept de vot comunicate în 24 iulie de oficialii Ministerului Administraţiei şi Internelor, deci anterior referendumului naţional din 29 iulie 2012? Or „scrupulozităţii” Curţii Constituţionale care a cerut Guvernului să-i transmită până la 31 august 2012 listele electorale permanente actualizate în baza cărora urma să se desfăşoare referendumul din 29 iulie 2012? S-a dovedit până la urmă că motivul real al contestării datelor şi informaţiilor „destinate exclusiv proceselor penale” s-a datorat exclusiv inexistenţei la acea dată a Registrului electoral (care se „întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an” de către Autoritatea Electorală Permanentă).
Aşa arătam într-un alt articol, Guvernul nu poate pune la dispoziţie listele electorale permanente care, potrivit art.26 alin.1 din lege: „…se întocmesc de către primarul comunei, oraşului sau municipiului ori al sectorului municipiului Bucureşti, după caz, pe baza datelor şi informaţiilor cuprinse în Registrul electoral…”. Şi asta pentru simplul motiv că Registrul electoral nu a fost finalizat (dară-mi-te actualizat) nici până în ziua de azi.
Ulterior însă, Guvernul se orientează rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată prin actele normative emise până la 30 mai 2012 – modifică art.73 alin.1, după cum urmează: „prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Totodată, pentru ca tacâmul să fie complet, prin aceeaşi ordonanţă de urgenţă privind modificarea Legii nr.35/2008 – modificată şi completată – Guvernul precizează în art.73 alin.2 al legii electorale că prevederile art.26 privind listele electorale, cuprinzând „cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral” se aplică în mod corespunzător cu excepţia „Prevederile(lor) art.26 alin.(1), (4) şi (5) care se aplică începând cu 1 ianuarie 2013”. Cu alte cuvinte, ele se aplică numai proceselor electorale ulterioare datei de 1 ianuarie 2013…
În concluzie, abstracţie chiar făcând de înverşunarea cu care unii nu renunţă în ruptul capului nici post-referendum la realizarea visului neconstituţional ce le produce frisoane: demiterea Preşedintelui ales, este limpede că prin această ultimă „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul nu are de gând să asigure baza de date centralizată în Registrul electoral naţional în vederea asigurării cadrului de legalitate în care ar urma să se desfăşoare procesul electoral din decembrie 2012.
Aşadar, există o perspectivă de legalitate: la anu'... şi după muuulţi ani!

 

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Modificarea modificărilor


În articolul postat ieri, pornind de la faptul că ne despart doar câteva luni de data alegerilor parlamentare din toamnă, am gândit că este util ca cetăţenii români cu drept de vot, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, să ia cunoştinţă despre datele şi informaţiile conţinute în „Registrul electoral naţional” destinate proceselor electorale „şi care urmează a se aplica începând cu alegerile parlamentare din anul 2012”.
Cum Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului nu stabileşte data alegerilor parlamentare „din anul 2012”, am dedus din coroborarea textelor titlului I al legii electorale, cu modificările şi completările publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, că datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral „au intrat în vigoare cu începere de la data de 30 mai 2012 şi, pe cale de consecinţă, Registrul electoral naţional era în fiinţă la data referendumului din 29 iulie 2012”. Greşit!
Registrul electoral naţional, potrivit obligaţiei statornicite de lege în art.22 alin.3, potrivit căruia „Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la data de 31 martie a fiecărui an…”, nu este „în fiinţă” nici până în ziua de azi, dar, vorba ardeleanului, „nu-i bai!”, e timp suficient până în anul… 2013. Pentru simplul motiv că prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, prevederile art.73 alin.1 se modifică după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la Registrul electoral naţional se aplică începând cu 1 ianuarie 2013…”.
Această din urmă modificare a Legii nr.35/2008 prin OUG nr.46/2012 – contrasemnată de: ministrul administraţiei şi internelor, Mircea Duşa; ministrul delegat pentru administraţie, Radu Stroe; p. preşedintele Autorităţii Electorale permanente, Dan Vlaicu, vicepreşedinte; secretarul general al Guvernului, Ioan Moraru; Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice, Florin Georgescu – explică de ce ministrul administraţiei şi internelor de atunci, dl. Ioan Rus, a preferat să-şi dea demisia de onoare, precum şi de ce un judecător al Curţii Constituţionale, dna Aspazia Cojocaru, potrivit căreia „după mine, trebuia anulat referendumul pentru că totul s-a bazat pe date false”, nu a putut prevedea „tratamentul” la care a fost supusă ulterior acestei declaraţii.
Mărturisesc că menţionata inginerie a modificării modificărilor anterioare a Legii nr.35/2008 nu explică laşitatea amânării pronunţării Curţii Constituţionale asupra rezultatului referendumului încă din şedinţa din 2 august 2012.

marți, 11 septembrie 2012

Da’ cu imunitatea ce-aţi avut?


De la bun început mărturisesc că am fost preocupat de problema imunităţii parlamentare şi, de câte ori am avut ocazia, mi-am exprimat punctul de vedere. Acum, pentru a nu vă mai reţine atenţia cu chestiuni juridice, vă asigur deosebit de interesante, şi pentru a fi pe înţelesul celor care din păcate nu ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Iar pentru a afla, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.1 tratează imunitatea parlamentară („imunitatea profesională” sau „iresponsabilitatea politică specială”), în vreme ce art.72 alin 2 şi 3 soluţionează chestiunea inviolabilităţii parlamentare („imunitatea neprofesională” sau „imunitatea procesuală”), respectiv garanţiile procesuale derivând din imunitate.
Potrivit art.72 alin.1 din Constituţie, „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Arătam că imunitatea consacrată în acest text nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de alegători. Nu trebuie să fi expert în materie pentru a înţelege că acest articol, respectiv art.72 alin.1, reprezintă esenţa imunităţii parlamentare, care trebuie să apere, nu persoana, ci calitatea acesteia. Deci, ea nu poate funcţiona ca o „umbrelă” sau, dacă vreţi, ca o pavăză împotriva aplicării legii. Orice membru al legislativului este, înainte de toate, cetăţean al acestei ţări care trebuie să răspundă, egal în drepturi cu toţi ceilalţi, pentru faptele sale dacă ele se constituie într-o infracţiune, cu trimitere la legea penală. Nu s-a dorit sustragerea parlamentarului, indiferent cărui partid i-ar aparţine, de la rigorile legii, ci doar deplina libertate a opiniei politice, subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama ca cineva ar avea posibilitatea să-l supună la presiuni sau împotriva sa să se comită abuzuri. Din păcate, lucrurile s-au extrapolat şi, indiferent de delictul de care se face vinovat, întâlnim cazuri când parlamentarul respectiv se grăbeşte să fluture, zor nevoie, steagul imunităţii.
Articolul 72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu face decât să reglementeze „imunitatea procedurală”, care se referă numai la fapte străine exercitării mandatului (incriminate în Codul penal şi legile penale speciale), altele deci decât cele care derivă din opiniile emise „în exercitarea mandatului”. Citez: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (alin.2); „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri (alin.3)”.
După această disertaţie teoretică, să vedem şi cum stau exact lucrurile în practică.
-   La începutul lunii aprilie, DNA a sesizat procurorul general să solicite Camerei Deputaţilor declanşarea procedurilor pentru obţinerea cererii de urmărire penale faţă de Borbely Laszlo, deputat şi ministru al Mediului, pentru două infracţiuni de trafic de influenţă şi fals în declaraţiile de avere, în formă continuată.
-   În 10 august, Parchetul ÎCCJ a cerut Camerei Deputaţilor avizul pentru începerea urmăririi penale a fostului ministru al Administraţiei Victor Paul Dobre, care, alături de secretarul de stat Ioan Căbulea, au înaintat Curţii Constituţionale o adresă prin care precizau că MAI nu-şi poate asuma numărul de alegători.
Rezultă din cele ce preced că scopul inviolabilităţii parlamentare („imunitate neprofesională” sau „imunitate procedurală”) consacrate în art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie este de a împiedica ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Inviolabilitatea parlamentară referitoare la fapte străine mandatului nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul începerii urmăririi penale („dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”), şi nici momentul urmăririi şi trimiterii în judecată penală („numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”). În fine, potrivit aceluiaşi text de lege, competenţa de a judeca faptele penale străine mandatului comise de un parlamentar aparţine instanţei supreme („competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”).
În caz de infracţiune flagrantă – precizează legiuitorul constituant în art.72 alin.3 – „Deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei” fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. În această din urmă situaţie „ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei” (s.n.). Iar „În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (s.n.).
Hai să zicem că parlamentarii noştri, învestindu-se cu menţionatele solicitări, nu au dorit să transpună în viaţă principiile Constituţiei – deşi este de presupus că până la această dată au înţeles că în afară de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice – dar nu înţeleg nici în ruptul capului cum Camera Deputaţilor s-a învestit şi a respins, azi, solicitările de aprobare a începerii urmăririi penale împotriva foştilor miniştri Laszlo Borbely şi Victor Paul Dobre pentru infracţiuni străine exercitării mandatului.