sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Dreptul la imagine


În urmă cu ceva vreme, prin 1995, filarea şi fotografierea unui ziarist pe celebra „Terasă Anda” a stat în atenţia comisiei parlamentare însărcinate cu supravegherea activităţilor S.R.I. La capătul unei îndelungate, sinuoase şi, mai presus de orice, inutile investigaţii şi deliberări, membrii acesteia au ajuns – stupefiant – în unanimitate, la concluzia că fapta celor doi sereişti nu constituie o încălcare a legii (!).
Este o chestiune de elementară şi decepţionantă morală politică, dar nu asupra ei doresc să mă opresc acum. Ceea ce mă interesează este o chestiune pur juridică şi anume, dacă luarea imaginii unei persoane, fără acordul acesteia, constituie sau nu o faptă ilicită. Enunţul acestui subiect derivă din principiul constituţional (art.26 alin.2) potrivit căruia: persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, adică inclusiv de propria sa imagine. Evident, de vreme ce intimitatea vieţii private presupune printre altele şi respectarea dreptului la propria sa imagine. Astfel cum s-a relevat în doctrină, în lipsa unui act normativ care să reglementeze concret faptele de natură a leza dreptul la imagine, încălcarea acestui drept este posibilă şi în cazul captării, conservării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a unei persoane, făcută prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii, filme imprimate, emisiuni de televizor etc. (a se citi şi Dreptul la propria imagine). Oricare din aceste modalităţi de a încălca dreptul la imagine, chiar fără să ajungă la cunoştinţa publicului, prejudiciază totuşi persoana în cauză.
Îmbrăţişând fără rezerve ideea că „S.R.I. nu a încălcat legea”, este limpede că onorabilii membri ai comisiei parlamentare au ignorat litera şi spiritul Constituţiei. Oare pentru domniile lor Constituţia nu e lege? Dumnealor ar fi trebuit să ştie că potrivit legii fundamentale a ţării nimănui nu‑i este permis să fixeze imaginea unei persoane fără consimţământul ei. Rezultă deci neîndoios că, indiferent că este vorba de fapte de captare, conservare şi difuzare a imaginii unei persoane ori de fapte de montaj , toate acestea sunt ilicite în lipsa acordului persoanei vătămate.
Subliniez că nu este vorba de o interpretare personală sau subiectivă a Constituţiei, ci de idei însuşite de majoritatea covârşitoare a specialiştilor care susţin, cu deplină îndreptăţire, că „luarea imaginii unei persoane care se află într-un loc privat nu este posibilă fără acordul expres sau tacit, situaţie similară cu cea în care persoana se află într‑un loc public, dar nu desfăşoară activitate publică” (în revista „Dreptul” nr.5-6/1993). Au avut cei doi sereişti acordul ziariştilor filmaţi pe ascuns, într-un moment când aceştia îşi beau în tihnă cafeaua ca simpli particulari? Or, poate, în cadrul acelui moment de destindere, ziariştii au lezat „drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”? Categoric, nu! Şi atunci iarăşi m-am întrebat cum şi-au permit membrii comisiei S.R.I. să susţină că legea nu a fost încălcată. A fost încălcată şi încă grosolan! Este o realitate căreia numai cu rea-credinţă i te poţi sustrage, deformându-i abuziv sensul.
Regretabil este însă altceva. Şi anume faptul că, deşi dreptul la propria imagine şi-a găsit consacrarea chiar în legea fundamentală, protecţia juridică a persoanei în ce priveşte acest drept este insuficientă. Este evident că, pe lângă o protecţie civilă (ceea ce atrage, în prezent, doar aplicarea dispoziţiilor art. 1349 C.civ.), se impune şi o protecţie penală, prin incriminarea acelor fapte care compromit dreptul la imagine. Important este însă că, chiar şi în aceste condiţii, fapta prin care se încalcă acest drept constituie totuşi un delict civil.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

GARANTUL INDEPENDENŢEI JUSTIŢIEI

Ceea ce vom semnala aici, credeţi-mă, nu este o simplă difuzare de informaţii şi nici un atac politic.
Din păcate, cei care nu cunosc principiile organizării judecătoreşti sunt tentaţi să mute disputa privind Consiliul Superior al Magistraturii pe tărâm politic, în ciuda faptului, de exemplu, că 46 de instanţe (care sunt apolitice!) cer revocarea judecătorului care pledează pentru numirea unui procuror în fruntea Consiliului Superior al Magistraturii.
Voi încerca să vă explic de ce unii insistă – pe bună dreptate – pe ideea conducerii CSM-ului de către un judecător. Cum arătam pe larg în articolul Ce este şi cum funcţionează în România inamovibilitatea judecătorilor, judecătorii se bucură de inamovibilitate, în vreme ce procurorilor le este recunoscută doar stabilitatea, noţiune vidată, practic, de conţinut. Cele două categorii de „magistraţi” au, potrivit Constituţiei şi legii de organizare judiciară, un statut complet diferit. Şi nu este normal ca „garantul independenţei justiţiei”, aşa cum defineşte Constituţia CSM-ul, să fie condus de un procuror, amovibil, care se „bucură” doar de stabilitate.
Ministerul Public are o activitate independentă în cadrul sistemului judiciar, intrând în componenţa Guvernului, pentru că, într-adevăr, el are o poziţie de apărare a intereselor generale ale societăţii, în calitate de agent guvernamental. Dispoziţiile art. 131 din Constituţie, plasând Ministerul Public între autorităţile puterii judecătoreşti, iar pe procurorii constituiţi în parchete „sub autoritatea ministrului justiţiei”, creează însă o stare de ambiguitate în realizarea înfăptuirii justiţiei în numele legii. Căci, potrivit principiului constituţional al independenţei judecătorilor Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3), în vreme ce „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art.132 alin.1). Tot astfel, potrivit legii fundamentale „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art.126 alin.1), în vreme ce „Parchetele funcţionează pe lângă (deci nu „în cadrul”, n.n.) instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetarea penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii” (art.131 alin.3). Legea privind organizarea judiciară nr.304/2004 precizează că „Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice” (art.59 alin.4).
Pe cale de consecinţă, plasarea Ministerului Public, parte a Executivului, şi a procurorilor constituiţi în parchete „sub autoritatea ministrului justiţiei”, membru marcant al Guvernului, constituie o gravă abatere de la principiile pe care se întemeiază organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti.
În fine, calitatea de „magistrat” a procurorului este discutabilă, el acţionând în ipostaza de agent guvernamental, care reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ceea ce îi atribuie ipso facto, într-o măsură apreciabilă, culoarea politică a Executivului pe care îl serveşte.
Aşa fiind, este logic că „procurorii constituiţi în parchete”, în condiţiile Constituţiei şi ale Legii privind organizarea judiciară nr.304/2004, nu ar putea intra în compunerea organismelor puterii judecătoreşti, respectiv „instanţele judecătoreşti” şi „Consiliul Superior al Magistraturii”. Adică singurele îndrituite a exercita „Autoritatea judecătorească”.
Culmea este că în speţă, deşi actualul ministru justiţiei, judecător de carieră, a fost desemnat din rândul tehnicienilor neangajaţi politic, militează în acord cu cei câţiva judecători din CSM pentru conducerea acestui organism de către un judecător de carieră, alţi câţiva judecători din cadrul aceluiaşi organism susţin că această preşedinţie Consiliului se cuvine unui procuror, agent al puterii executive, ceea ce este inadmisibil. Motiv pentru care până acum 46 de instanţe (?!) solicită revocarea partizanilor rocadei la şefia colegiului ce a aparţinut unui judecător în favoarea… unui procuror.
Citiţi şi Ce este şi cum funcţionează în România inamovibilitatea judecătorilor

luni, 7 ianuarie 2013

Ce este „POLIŢIA POLITICĂ”?

"Opinia publică din România a luat act cu satisfacţie de aprobarea raportului întocmit de Comisia de mediere pentru soluţionarea textelor adoptate în redactări diferite de către cele două Camere ale Parlamentului la proiectul de Lege privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică. Toată lumea a răsuflat uşurată – mai puţin membrii fostei poliţii politice bineînţeles – că după atâta aşteptare, amânări şi tergiversări, această lege atât de importantă pentru recăpătarea demnităţii noastre naţionale va fi trimisă, spre promulgare, preşedintelui României. Numai că, surpriză de proporţii, după ce senatorii au votat fără probleme cele 108 propuneri ale Comisiei de mediere ‑ fie textele Senatului, fie cele ale Camerei Deputaţilor şi nu puţine texte comune, rezultate din cele două variante – s-a strecurat în finalul raportului o chichiţă de ultimă oră care amână din nou, pentru a câta oară, promulgarea şi intrarea în vigoare a „legii Ticu”. Astfel, cu de la sine putere, membrii comisiei de mediere au găsit de cuviinţă ca, în final, respectiv la poziţia 109, să introducă un „Articol nou”, şi anume art. 24. Urmarea imediată a acestei nepermise adăugiri – şi păguboasei încăpăţânări a unora de a fi totuşi luată în consideraţie – este faptul că proiectul urmează a fi retrimis spre discutare sub acest din urmă aspect Camerei Deputaţilor, zic unii, ba chiar camerelor reunite, zic alţii. Sigur, însă că, până una alta, mai va până la declanşarea „Dosariadei”.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că „Articol(ul)” nou este, şi-mi pare rău că trebuie s-o spun, o aberaţie juridică de zile mari. Dar iată acest buclucaş art. 24: „Orice alte prevederi legale în vigoare contra reglementărilor prezentei legi privind regimul documentelor nu pot fi invocate pentru a împiedica aplicarea acesteia”. Este de-a dreptul ridicol ca membrii vreunui organism statal să poată interzice cetăţenilor României să invoce prevederile unor alte legi aflate în vigoare.
Ceea ce aduce „nou” varianta textului ce defineşte „poliţia politică”, aflat la poziţia 47, contrazice flagrant raţiunile pentru care art. 2 din aceeaşi lege „asigură dreptul de acces la informaţiile de interes public,... al persoanelor care ocupă următoarele funcţii”. În varianta Senatului, textul prevedea că „Prin poliţie politică se înţeleg acele structuri ale Securităţii create în scopul menţinerii puterii discreţionare a fostului Partid Comunist Român, prin suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Era vorba despre o definiţie a „poliţiei politice” cât se poate de echilibrată, rezultată în urma a numeroase dezbateri, şi care îi incrimina doar pe acei securişti care au acţionat explicit împotriva drepturilor şi libertăţilor funda­mentale ale omului.
Însă să vedem ce au reuşit să scoată membrii Comisiei de mediere din logica şi raţiunea acestui articol: „Prin poliţie politică se înţeleg toate acele structuri ale Securităţii create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Are loc astfel o nepermisă incriminare globală, de-a valma, a tuturor lucrătorilor fostei Securităţi, chiar şi a celor care, de exemplu, au lucrat în domeniul contraspionajului economic sau militar. Domenii care nu au nici un fel de legătură cu poliţia politică şi care fiinţează în toate marile democraţii ale lumii. Iar gafa cu Securitatea a acţionat pentru „instaurarea” puterii totalitar comuniste în România, şi nu după instaurarea forţată a acestei puteri, poate fi privită ca banală eroare de exprimare!
Reţin aici numai că această neaşteptată incriminare in integrum vine la puţin timp de la înaintarea unei propuneri legislative privind modificarea prevederilor Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Pe scurt, proiectul prevede ca doritorii de demnităţi publice din cele enunţate la art. 2 lit. a-z, foşti membri ai poliţiei politice şi persoanele cu antecedente penale să nu poată intra în Parlament. Propunerea legislativă survenită într-un moment în care se vorbeşte atât de asanarea vieţii noastre politice, a fost salutată de mass-media şi de reprezentanţii societăţii civile. Mă întreb dacă, după încriminarea in corpore a fostei Securităţi ca „poliţie politică”, vor mai exista suficienţi susţinători ai modificării şi în acest sens a legii electorale.
Pe de altă parte, încă de la alegerile trecute am constatat cu surprindere că Legea nr. 68/1992 nu cuprinde o interdicţie pentru persoanele cu antecedente penale de a candida. Aşa cum, de pildă, se prevede în Legea pentru organizarea judecătorească. De ce n-ar funcţiona o asemenea interdicţie şi în cazul parlamentarilor. Ar exista un minim de garanţie socială că persoana care aspiră la o demnitate publică se bucură de stima, consideraţia, respectul celor din jur şi care alcătuiesc laolaltă reputaţia (prestigiul) unui om".
(Adevărul – 19 octombrie 1999)
 

joi, 3 ianuarie 2013

marți, 25 decembrie 2012

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui – Partea a V-a

- Partea a V-a -

„Procesul procesului” s-a încheiat. De atunci a intrat în amintirea românilor ca o încercare inedită. Timpul va hotărî importanţa acestui proces. Dacă istoria îi va acorda vreo importanţă. Şi tot timpul va face să aflăm dacă demersul Curţii Morale a Revoluţiei va rămâne singular sau dacă el va fi urmat de un alt proces, eventual unul al comunismului.
OCTAVIAN PALER: „Scriu aceste rânduri înainte să înceapă rejudecarea procesului Ceauşescu… Constat că nu reuşesc să găsesc răspunsuri satisfăcătoare la multe întrebări. Cât de reală e o apărare, după ce inculpaţilor li s-a închis gura? Cât de legal este un rechizitoriu pronunţat după ce plutonul de execuţie a tras? Şi ce ar trebui să fie, la urma urmei, procesul de acum? Un proces penal? Sau un proces politic? Un proces în care să se judece săptămâna dintre 16-22 decembrie 1989? Sau un proces în care să se judece un sfert de veac de dictaturi? Un proces în care să fie judecat răul săvârşit de cuplul Ceauşescu? Sau un proces în care să fie judecat, totodată, sistemul care a permis cuplului Ceauşescu să săvârşească răul săvârşit? … Câţi dintre noi ar putea să jure că nu au dorit în decembrie 1989 moartea lui Ceauşescu? Bănuiesc că inclusiv avocaţii apărării din actualul proces au dorit-o. Din păcate, procesul de la Târgovişte a arătat cum a arătat. Cu excepţia celor interesaţi să justifice, nimeni nu se îndoieşte, cred, că el a fost o caricatură judiciară. Un tipic proces stalinist, cu sentinţa fixată dinainte. Din această cauză, în loc să fie o pedeapsă în numele Justiţiei, moartea soţilor Ceauşescu s-a transformat în asasinat politic. … Mascarada înscenată în cazarma de la Târgovişte s-a vrut învestită cu autoritatea actului judecat. De şase ani, organizatorii acestei parodii ne spun, cu alte vorbe decât Machiavelli, că scopul scuză mijloacele, că, atunci, la 25 decembrie 1989, scopul nu putea fi atins decât prin executarea rapidă a lui Ceauşescu. Dar care era scopul real? Să-i se închidă gura, cât mai iute, celui înlăturat de la putere, cum zic cei care susţin teza loviturii de stat? Sau să fie descurajaţi teroriştii, cum afirmă succesorii lui Ceauşescu? Şi încă ceva. Chiar scuză scopul orice mijloc? …
Nu românii, în general, au pus la cale simulacrul judiciar de la Târgovişte, ci doar câteva persoane. Noi, ca popor, nu avem ce spăla. Noi nu am ştiut în acele zile nici măcar că soţii Ceauşescu fuseseră prinşi de la 22 decembrie. Noi am crezut în basmele care ni s-au îndrugat despre urmărirea «odiosului dictator» şi a «sinistrei sale soţii», cum ne spuneau, invariabil, crainicii Televiziunii. După cum am crezut şi, exceptându-i pe cei care uită prea repede, credem mai departe în vinovăţia lui Ceauşescu… Într-un recent interviu, ministrul Justiţiei, dl. Iosif Gavril Chiuzbaian, zice, pudic, doar că «procesul lui Ceauşescu nu a fost un model într-un stat de drept». Dacă pentru ministrul actual al Justiţiei distanţa dintre «ruşine» şi «model» este atât de mică, nu văd ce şanse apropiate are justiţia să şteargă din memoria noastră imaginea unui tribunal grotesc în care avocatul apărării era mai furibund acuzator decât procurorul”. (Octavian Paler, Procesul lui Ceauşescu, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1996)
SMARANDA DOBRESCU, deputat PDSR: „Cred că rejudecarea procesului Ceauşescu este un fapt pozitiv, şi nu din complezenţă spun acest lucru. Magistratura în totalitatea ei are nevoie de credibilitatea necesară în actele de justiţie şi de repunere în drepturi din acest punct de vedere. Prezenţa lui Turianu va da acestui proces un plus de credibilitate morală şi ţinută. Consider că procesul este binevenit pentru ca justiţia română să poată începe o viaţă nouă, spălată de blamurile care o acopereau”. (A.R., Rejudecarea procesului Ceauşescu bate la uşă, în „Ziua” din 8 ianuarie 1996)
CORNELIU TURIANU: „«Procesul Ceauşescu» trebuia să fi fost de fapt «procesul tuturor crimelor şi fărădelegilor comuniste», săvârşite în numele unei ideologii absurde şi al intereselor clicii ce a acaparat puterea prin fraudă şi abuz în urmă cu aproape 50 de ani. Or, un asemenea proces nu este şi nu va fi cu putinţă câtă vreme România nu va ajunge la o democraţie autentică”. (Dan Străuţ, Recursul Ceauşescu, în „Exclusiv”, din 11 ianuarie 1996)

sâmbătă, 22 decembrie 2012

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui – Partea a IV-a

Realităţi paralele din decembrie 1989

„Cel ales să prezideze acest proces, Corneliu Turianu, oferă, la rândul său, amănunte de ultimă oră despre această judecată insolită.
-În ce calitate veţi participa dumneavoastră în acest proces?
- Mie mi s-a cerut să prezidez această instanţă morală din punct de vedere tehnic. Va fi de fapt o Curte cu Juri, judecătorul este în afara Curţii. În funcţie de verdictul care se pronunţă, el îl va transpune în limbaj juridic. Eu nu am nici măcar un vot consultativ în deliberare. Deliberarea va aparţine Curţii Morale a Revoluţiei.
- Cine va face parte din această Curte Morală a Revoluţiei?
- Curtea va fi constituită din 12 revoluţionari (autentici!), reprezentând 12 oraşe-martir ale Revoluţiei române. Aşa au hotărât cele 54 de asociaţii de revoluţionari. Nu este vorba de rejudecarea procesului «Ceauşescu», fiindcă nu este posibil acest lucru. Nici nu ar fi de competenţa unei Curţi Morale. Ar însemna înfiinţarea unei instanţe extraordinare în afara sistemului juridic. Ar contraveni până si Constituţiei, care interzice expres constituirea unor tribunale excepţionale.
- Ce se urmăreşte prin această «judecată a judecăţii»?
- Procesul «Ceauşescu» nu reprezintă un proces etalon. Ca procesul «Ceauşescu», în decursul celor 45 de ani, au fost mii şi zeci de mii, în aceleaşi condiţii. Întâmplător, s-a început cu acest proces. Părerile sunt împărţite, dovada faptului că şi asociaţiile revoluţionarilor sunt împărţite. Unii susţin că acest proces a avut loc în condiţii de extremă legalitate. Alţii susţin că a fost vorba de o parodie judiciară. Curtea Morală vrea să stabilească dacă a avut loc un proces care s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale, în cadrul strict al legalităţii procedurale. Se doreşte a se constata – nu a se pronunţa o hotărâre! – a se pronunţa un act de constatare în care să fie prinse aceste ilegalităţi, pentru ca pe viitor să nu se mai repete aşa ceva. Doctrina comunistă nu poate fi judecată. Eventual, să fie sesizat Parchetul General. Acesta este adevăratul proces al comunismului. Procesul «Ceauşescu» este un caz tipic de recurs în anulare. Asociaţiile revoluţionare sunt acelea care fac sesizarea.
- Domnule judecător, veţi lua în discuţie şi varianta omorârii soţilor Ceauşsescu de Voican Voiculescu, înainte de a fi duşi în faţa plutonului de execuţie?
- Da, bineînţeles, eu am în vedere şi declaraţia lui Voican Voiculescu, din «Cronica Română». El recunoaşte că a fost o crimă. El a fost executantul, iniţiatorul. Voi avea în vedere şi acel interviu din ziarul «Ziua» al acelui procuror Dan Voinea. Pe mine m-a intrigat un lucru! Domnia sa susţine că a făcut rechizitoriul cu mâna dumnealui, şi eu aş vrea să îl întreb pe dl. Dan Voinea: De unde a luat dumnealui cifrele cu 60.000 de morţi? Cine i-a furnizat dumnealui conturile lui Ceauşescu? De unde a avut aceste date?... Eu nu îmi explic, ca judecător cu experienţă de 29 de ani, propoziţia următoare: «Inevitabil că s-a hotărât condamnarea la moarte…». Cum, dle procuror, faci rechizitoriul şi dai şi soluţia instanţei? De aici pot să deduc o serie de lucruri…”

Interviu „Vor apărea noutăţi în procesul Ceauşescu?”, consemnat de Dana Balint, în „Cotidianul”, din 10 ianuarie 1996

miercuri, 19 decembrie 2012

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea a III-a)

- Partea a III-a -
 
„Noi, Curtea Morală a Revoluţiei, compusă din 15 juraţi desemnaţi de 54 de organizaţii revoluţionare, prezidată de doctor în drept Corneliu Turianu, constatăm următoarele:
Rejudecarea procesului Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci ca un act cu valoare pur morală, prin care se urmăreşte restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie, grav afectate de simulacru judiciar de la Târgovişte. Nu ne propunem absolvirea de răspundere a cuplului dictatorial, vinovat de încălcarea sistematică a drepturilor omului, de atmosfera de teroare propagată prin toate pârghiile statului comunist, de degradarea vieţii, de distrugerea patrimoniului spiritual al ţării şi, nu în cele din urmă, de reprimarea sângeroasă a oricărei mişcări de împotrivire, culminând cu masacrul ordonat la Timişoara şi Bucureşti în perioada 17-22 decembrie 1989. «Procesul Ceauşescu» trebuia să fi fost, de fapt, procesul tuturor crimelor şi fărădelegilor comuniste săvârşite în numele unei ideologii absurde şi al intereselor clicii ce a acaparat puterea prin fraudă şi abuz în urmă cu aproape 50 de ani. Ori, un asemenea proces nu este şi nu va fi cu putinţă câtă vreme România nu ajunge la o democraţie autentică.
Şi atunci ce a urmărit procesul care a avut loc astăzi, 11 ianuarie 1996? Un obiectiv important, şi anume dacă a fost îndeplinit actul de justiţie cu observarea strictă a tuturor drepturilor pe care le are oricine din cei ce compar în faţa completului de judecată! Procesul soţilor Ceauşescu a repetat, prin abuz şi ilegalitate «procesele» la a căror montare a contribuit din plin voinţa lor dictatorială, dispreţul lor suveran faţă de lege şi oameni. Procesul soţilor Ceauşescu se integrează perfect în suita nesfârşitelor abuzuri ale comunismului. Din acest punct de vedere el seamănă perfect cu înscenarea pusă la cale de către Gheorghiu Gheorghiu-Dej lui Lucreţiu Pătrăşcanu în scopul eliminării unui rival politic. Şi dacă ne-am oprit asupra lui, asta este din dorinţa Curţii Morale a Revoluţiei de a se pune capăt odată pentru totdeauna înscenărilor judiciare. Repetăm, nu reabilitarea soţilor Ceauşescu a fost pusă în cauză, ci reabilitarea ideii de dreptate şi justiţie.
Ascultând părţile şi consultând părţile existente, Curtea Morală a Revoluţiei reţine următoarele: 1) În ceea ce priveşte faza de urmărire penală au fost încălcate următoarele norme procedurale: nu a fost efectuată urmărirea penală; a fost încălcat principiul asigurării dreptului de apărare prin neparticiparea apărătorilor la prezentarea materialului de urmărire penală; instanţa a fost sesizată, prin rechizitoriu, fără a exista un dosar de urmărire penală, acţiunea penală fiind pusă în mişcare în lipsa unui atare material; 2) În ceea ce priveşte faza judecăţii: procesul s-a desfăşurat în condiţii nelegale de o instanţă înfiinţată în afara legii; a fost încălcat principiul dreptului la apărare; nu s-a dispus efectuarea expertizei psihiatrice obligatorie în cauzele care au ca obiect de judecată infracţiuni ce atrag pedeapsa cu moartea; 3) În ceea ce priveşte punerea în executare: a fost încălcată prevederea legală conform căreia punerea în executare se face numai după rămânerea definitivă a sentinţei judecătoreşti; a fost încălcată prevederea legală care precizează că hotărârea judecătorească rămâne definitivă numai după scurgerea a 10 zile de la pronunţare; a fost ignorat dreptul condamnaţilor de a face cerere de graţiere ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; a fost încălcată prevederea legală conform căreia sentinţa nu poate fi executată decât după minimum 5 zile de la respingerea cererii de graţiere şi după rămânerea definitivă a hotărârii.
Ţinând cont de aceste grave încălcări ale Codului de procedură penală în vigoare la data de 25 decembrie 1989, dintre care multe atrag nulitatea absolută a sentinţei, Curtea Morală a Revoluţiei constată că procesul soţilor Ceauşescu nu s-a desfăşurat în condiţii de legalitate şi, în consecinţă, sesizează Parchetul General în vederea promovării recursului în anulare.
Membrii Curţii Morale a Revoluţiei: Claudiu Iordache, Lorin Fortuna, Dumitru Iuga, Adrian Dumitrescu, Gheorghe Pastor, Dorin Maxim, Ioan Demi, Radu Chesaru, Anghel Vasile, Viorel Tocan, Nica Leon”. 
Acesta a fost sfârşitul procesului.

Citiţi şi De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea I), (Partea a II-a)

marți, 18 decembrie 2012

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea a II-a)

- Partea a II-a -
„Onorată Curte,
Doamnelor şi domnilor,
În calitate de om al legii, am fost invitat să prezidez dezbaterile Curţii Morale a Revoluţiei, care îşi propune rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu.
Incontestabil că acest proces a reprezentat pentru viaţa juridică din ţara noastră un eveniment cu totul ieşit din comun. Motiv pentru care o bună parte a opiniei publice, naţionale şi internaţionale, acuză justiţia română că a organizat pe 25 decembrie 1989, nu un proces, ci o mascaradă judiciară. Se susţine în acest sens că, printr-o inversare a succesiunii fireşti din activitatea judiciară, hotărârea de condamnare a fost în realitate, anterioară dezbaterilor care nu au constituit decât o simplă formalitate lipsită de conţinut, menită să dea aparenţă juridică unui act discreţionar. Pe de altă parte, există personalităţi politice proeminente, reputaţi analişti politici, jurnalişti şi, nu în ultimul rând, jurişti care susţin teza că cele petrecute la Târgovişte şi execuţia soţilor Ceauşescu se înscriu într-un proces revoluţionar, fiind motivate prin logica momentului istoric.
De la bun început trebuie precizat că nu este vorba de o judecată în accepţiunea bine statornicită a cuvântului – acesta este şi motivul pentru care nu mă vedeţi în robă – ci, dacă îngăduiţi o exprimare oarecum neobişnuită de un «proces al procesului de la Târgovişte».
Rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci de un act cu valoare pur morală prin care se urmăreşte, nu absolvirea de vinovăţie a soţilor Ceauşescu, ci restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie grav afectate, chiar anihilate, de-a lungul deceniilor comuniste.
Vă propun ca atare să analizaţi, pas cu pas, desfăşurarea procesului de la Târgovişte, în încercarea de a stabili dacă şi în ce măsură poate fi calificat drept act de justiţie subordonat legii sau mascaradă judiciară.
Instanţa chemată să se pronunţe în această privinţă este alcătuită din revoluţionari autentici, reprezentând oraşele martir ale Revoluţiei, care s-au ridicat de la început împotriva comunismului, şi nu numai împotriva clanului Ceauşescu.
În ce mă priveşte, cum spuneam, nu particip în calitate de judecător, ci în aceea de om al legii obligat la obiectivitate şi imparţialitate, situat în afara oricărui partizanat politic. În acest context, consider că trebuie să limpezim aspecte esenţiale: 1). Caracterizarea juridică dată faptelor imputate soţilor Ceauşescu este sau nu conformă conţinutului normelor legale?; 2). Sunt sau nu stabilite aceste fapte printr-o apreciere obiectivă a probelor?; 3). Au beneficiat sau nu soţii Ceauşescu de drepturile şi garanţiile procesuale necesare pentru apărarea intereselor poziţiei lor procesuale?; 4). Pedeapsa cu moartea aplicată celor doi a fost sau nu corect pusă în executare?
Acestea sunt, onorată Curte, probleme asupra cărora trebuie să decideţi. Ceea ce nu înseamnă că lista acestora nu ar putea fi completată cu cele ce se vor ivi în cursul dezbaterilor. Ca de pildă, aceea dacă a fost nu legală înfiinţarea tribunalului extraordinar? Dumneavoastră, domnilor, vă revine sarcina de a cântări lucrurile şi a decide prin vot, punct cu punct, concluziile la care veţi ajunge, sub forma unui act de constatare, ce urmează a fi înaintat Parchetului General în vederea promovării unui recurs în anulare.
Acestea fiind spuse, dau cuvântul celor ce consideră că pot contribui în mod esenţial la clarificarea punctelor enumerate”.
Acesta a fost începutul procesului.
- Va urma -

luni, 17 decembrie 2012

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea I)

 
- Partea I - 
 

Interviu acordat cotidianului „Exclusiv” din 11 ianuarie 1996
(a consemnat Dan Străuţ)
- Domnule Corneliu Turianu, sunteţi magistratul care va prezida rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu. Aţi putea să ne spuneţi ce urmăreşte această reconsiderare a faptelor petrecute atunci, în decembrie 1989?
- Rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci ca un act cu valoare pur morală prin care se urmăreşte restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie, grav afectate de mascarada judiciară de la Târgovişte. Nu ne propunem – şi subliniez acest lucru din capul locului – absolvirea de răspundere a cuplului dictatorial vinovat de încălcarea sistematică a drepturilor omului, de atmosfera de teroare propagată prin toate pârghiile statului comunist, de degradarea calităţii vieţii, de distrugerea patrimoniului spiritual al ţării şi, nu în cele din urmă, de reprimarea sângeroasă a oricărei mişcări de împotrivire, culminând cu masacrul ordonat la Timişoara şi Bucureşti în perioada 17-22 decembrie 1989. Pentru toate acestea meritau să fie judecaţi şi condamnaţi.
- Cum credeţi că şi-ar fi interpretat Nicolae Ceauşescu propriul proces, dacă i s-ar fi asigurat toate drepturile?
- Este interesant de reţinut că Ceauşescu, dispus oricând să-i judece pe cei din jurul lui, se considera, în cel priveşte, mai presus de orice lege, beneficiar al unei imunităţi generale şi absolute, fiind pur şi simplu incapabil să se vadă adus vreodată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Această mentalitate nu a dispărut, din păcate, odată cu el. Procesul soţilor Ceauşescu a repetat, prin abuz şi ilegalitate, «procesele» la a căror montare a contribuit din plin voinţa lor dictatorială, dispreţul lor suveran faţă de lege şi oameni. Cele ce s-au întâmplat în procesul de la Târgovişte nu sunt, aşa cum s-ar putea crede, o execuţie nefericită, ci ritualul bine pus la punct al represiunii comuniste şi astfel de procese au avut loc cu zecile de mii în anii comunismului. Putem da oare uitării procesele din anii 1950, când oamenii erau condamnaţi la moarte sau la ani grei de puşcărie pe baza unor învinuiri imaginare, lipsiţi de dreptul elementar de a se apăra, cu sentinţe decise dinainte de către organele securităţii?
- Cum se raportează acest proces la înscenările pe care le făceau comuniştii?
- Întotdeauna comuniştii au ţinut să dea aparenţă de legalitate represiunii, terorii şi crimei. Să nu uităm că legea în comunism era impregnată de interesele luptei de clasă şi aşa-zisa legalitate a avea aceeaşi sorginte. Să nu omitem apoi miile de execuţii fără nici măcar un simulacru de proces, să nu omitem iarăşi anii de închisoare în baza unor decizii pur administrative care nu aveau nici o tangenţă cu ideea de justiţie. În lumina acestei priviri de ansamblu, procesul soţilor Ceauşescu se integrează perfect în suita nesfârşitelor abuzuri ale comunismului. Din acest punct de vedere, el seamănă perfect cu înscenarea pusă la cale de către Gh. Gheorghiu-Dej lui Lucreţiu Pătrăşcanu în scopul eliminării unui rival politic. Şi dacă ne oprim asupra lui, asta este din dorinţa noastră de a se pune capăt o dată pentru totdeauna înscenărilor judiciare. Repet, nu de reabilitarea soţilor Ceauşescu este vorba, ci de reabilitarea ideii de dreptate şi justiţie. Aşa stând lucrurile, ne propunem să examinăm cu toată detaşarea felul în care a fost pus la cale, ca multe altele, acest simulacru de proces în care au fost grosolan încălcate cele mai elementare principii ale dreptului”.

joi, 29 noiembrie 2012

„I-o dăm, i-o luăm, i-o ridicăm” sau imunitatea la români


Acum aproape 22 ani de zile, trebuia ca românii să-şi obişnuiască auzul cu noi cuvinte pe care majoritatea dintre ei nu le mai auziseră niciodată: implementare, consens, imunitate şi aşa mai departe. Între toţi aceşti termeni, doar imunitatea pare să fi rămas la modă. Şi este normal, din moment ce ea defineşte dreptul democratic al parlamentarilor la liberă exprimare în exercitarea atribuţiilor acestora. Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi a opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar, fără nici o excepţie.
Dar, pentru că la noi, ca la nimeni, deşi lucrurile ar trebui să fie cât se poate de clare, conceptul de imunitate continuă să fie un adevărat măr al discordiei pentru clasa politică românească (…). Absolut toată lumea îşi dă cu părerea – „i-o luăm, i-o dăm, i-o ridicăm” – dar, din păcate, cam puţintei ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară, iar pentru a afla, nu este necesar decât simpla citire a art. 72 alin. 1 din Constituţia României:
Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Textul defineşte cum nu se poate mai bine imunitatea parlamentară. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu-l protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în exercitarea mandatului ce i-a fost dat (încredinţat) în mod democratic de către alegători. Expresia „exercitarea mandatului” trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci, numai opiniile sau voturile exprimate în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate.
Imunitatea prevăzută de art.72 alin.1, după câte rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite (calomnie, insultă, ultraj) comise în febra dezbaterilor parlamentare. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă – fie-mi iertată expresia – un parlamentar îl face bou pe un alt coleg de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl face din nou bou la o întâlnire cu alegătorii săi, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic.
Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate mai sus – săvârşite în timpul exercitării acestuia. Nici senatorul ori deputatul, nici corpul legiuitor din care el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public şi, deci, este de ordine publică.
Aşadar, imunitatea consacrată în art.72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului parlamentar, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează, automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare juridică pentru constatarea ei.
Desigur, dacă aflat la o recepţie, la o conferinţă sau în oricare alt loc public, parlamentarul nostru îşi gratulează colegul în aceeaşi manieră ca în exemplele de mai sus, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică (civilă ori disciplinară). Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exercitarea mandatului său. Mai mult chiar, atunci când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază, insultă sau instigă pe altul prin opiniile exprimate chiar în Parlament, este posibilă sancţionarea lui prin măsuri disciplinare pe care comisia de disciplină a corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Dar, de aici nu se poate însă deduce că art.72 alin.2 şi 3 – în cadrul aceluiaşi textul constituţional intitulat „Imunitatea parlamentară” – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale. Textul în discuţie dispune doar că: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin.2); „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (alin.3).
Ceea ce nu înseamnă decât că pentru faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni, străine exercitării mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3).
Aşadar, în astfel de cazuri imunitatea – sub forma imunităţii procedurale – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmări represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală nu suprimă represiunea penală, ci întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare (imunitate substanţială – art.72 alin.1), ci din cauza raţiunii sale (imunitate procedurală – art.72 alin.2 şi 3).
Este deci limpede că „imunitatea” la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie – sub forma imunităţii procedurale – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.
Într-adevăr, pentru a se evita consecinţele înscenărilor ce-l pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat (art.72 alin.2). Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – operează numai dacă parlamentarul nu a fost surprins asupra faptului. Căci, „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei” (art.72 alin.3). În acest caz, „Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (alin.3).
Este însă de la sine înţeles că, până în momentul revocării acestei măsuri pentru infracţiunea flagrantă nu implică anularea imunităţii absolute de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 alin.1 din Constituţie.
În concluzie, într-o zicere mai puţin academică, „în afară de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3).
Scopul "imunităţii" este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, perchiziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea (încuviinţarea) Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare), care intervine în urma unei proceduri speciale, a fost botezată de bravii noştri parlamentari ca fiind procedura „ridicării imunităţii parlamentare”.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Precizare necesară

Răspunzând întrebărilor formulate de cititori referitoare la articolul Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?, facem următoarele precizări:
Imunitatea prevăzută de art.71 alin.1 din Constituţie este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite care sunt comise în cursul exercitării mandatului de parlamentar (inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor membrilor Parlamentului. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză, din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o recepţie sau la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic. Dar dacă, aflat într-un restaurant sau într-un oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică.
Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Cu alte cuvinte, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”) referitoare la fapte ilicite străine mandatului nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. Scopul acestei inviolabilităţi (imunităţi procedurale) este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poate fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.

Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?

Se spune că multe dosare ale corupţiei au fost muşamalizate şi aproape că nu se mai ştie nimic de ele. Să fie vorba de inactivitatea, ca să nu zic incompetenţa, organelor abilitate să se ocupe cu această problematică, ori de girul pe care această indiferenţă l-a avut din partea guvernanţilor?
Guvernul a declarat că va adopta un pachet de măsuri concrete de luptă împotriva fenomenului corupţiei. Eu unul nu percep în niciun fel aceste măsuri concrete pe care guvernul le-ar fi întreprins de la începutul mandatului şi aceasta din cel puţin trei motive. Mai întâi, nu ştiu dacă, pe parcursul lunilor ce au trecut de la instalarea sa, actualul guvern a adoptat şi a pus în aplicare vreo măsură „concretă” pentru combaterea corupţiei. Apoi, oricum, chiar dacă asemenea măsuri au fost iniţiate – evident, pe planul intensificării acţiunilor de depistare şi cercetare a faptelor de corupţie – efectul acestora nu s-a reflectat, până acum, în activitatea instanţelor judecătoreşti. În fine, de câtva timp, probabil pentru a se degaja de multiplele-i şi gravele-i răspunderi, executivul şi-a adus aminte că suntem paralizaţi de corupţie şi s-a hotărât să declanşeze ostilităţile. Dar, după câte ştiu, cele câteva acuzaţii de luare de mită ce constituie obiectul proceselor în curs de judecată se referă la fapte mărunte, imputate unor persoane mai puţin importante: paznici care au primit bani pentru a permite unor persoane să comită furturi din unităţi; revizori contabili care, în schimbul unor avantaje materiale, au omis să înregistreze plusuri constatate cu ocazia verificărilor; conducători de tren cărora li s-au dat bani de către călători găsiţi fără bilet etc. Ceea ce este foarte departe de a exprima realitatea, pe care o cunoaştem cu toţii din viaţa de zi cu zi şi din dezvăluirile făcute de presă.
Pe primul loc în topul corupţiei se află, aş zice firesc, evaziunea fiscală ale cărei proporţii încep să depăşească imaginaţia. Se vehiculează sume astronomice, de ordinul a miliarde de euro! Personal nu mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Numai că preconizatele acte normative vor putea fi iniţiate abia după alegeri. Afară doar dacă nu se va apela, în scop electoral, la cunoscuta şi verificata „tehnică” a ordonanţei guvernamentale…
Cauzele acestei situaţii se află, în mod exclusiv, în activitatea nesatisfăcătoare a organelor de urmărire penală – am în vedere poliţia şi, în primul rând, parchetul –, singurele abilitate, potrivit competenţei lor, să descopere şi să cerceteze infracţiunile, precum şi să dispună trimiterea în judecată a infractorului? Categoric, nu!  Nu contest că infractorii sunt abili, că săvârşirea faptelor de corupţie are loc în mod ocult, că cei care le săvârşesc se înconjoară de măsuri de prevedere din cele mai ingenioase pentru a împiedica depistarea lor, dar nici profesionalismul organelor de urmărire penală, dovedit în atâtea alte împrejurări, nu poate fi subestimat. Atunci de ce, în domeniul la care ne referim, activitatea lor este atât de puţin productivă? De ce nici cel puţin cazurile devenite notorii – mai ales prin intermediul mass-media – nu sunt cercetate şi nu se soldează, dacă bineînţeles învinuirile se confirmă, cu trimitere în judecată?
Răspunsul a fost dat implicit de înşişi parlamentarii coaliţiei majoritare, care „uniţi în cuget şi în muget” – vorba liberalului Dinu Patriciu – cheamă la ordine procurorii desemnaţi să cerceteze pretinsele fraude electorale cu prilejul referendumului pentru demiterea Preşedintelui României. Fraude electorale, adică „orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus…” (art.30), respectiv anchetarea infracţiunilor prevăzute în art.52-61 din Legea nr.35/2008. Şi aceasta – vezi Doamne! – în lumina principiului separaţiei puterilor în statul de drept?! Ar fi un vis prea frumos să priveşti şiruri de corupţi aşteptând pe treptele Parchetului sosirea şefului DNA… ce urmează a fi numit, ca să îi trimită pe mieluşeii spovediţi la instanţa competentă.
De asemenea, consecvenţi ideii că parlamentul este cel care „are ultimul cuvânt” în raport cu Curtea Constituţională a României (garantul supremaţiei Constituţiei – art.142), cu Consiliul Superior al Magistraturii (garantul independenţei justiţiei – art.133) şi cu oricare altă componentă aparţinând „Autorităţii judecătoreşti”, aceiaşi parlamentari – şi, din păcate, nu numai domniile lor – continuă să susţină că imunitatea parlamentară ar acorda senatorilor şi deputaţilor o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.
Mă văd nevoit să sintetizez în ce constă realmente „imunitatea parlamentară” consacrată în art.71 alin.2 din Constituţia României. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu îl protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de alegători. Aşadar, imunitatea parlamentară nu adună sub poalele ei orice fapte infracţionale ce ar fi putut fi comise de un parlamentar, ci ea se rezumă numai la acele infracţiuni care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului de parlamentar (infracţiuni inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile sau voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători (art.71 alin.1 din Constituţie).
Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Ori, altfel spus, „În afara de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Într-un cuvânt, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”), referitoare la fapte penale străine mandatului, nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.

marți, 13 noiembrie 2012

Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie


În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), Constituţia admite în cuprinsul art. 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite delicte inerente dezbaterilor (calomnie, insultă, ultraj). Imunitatea se aplică chiar dacă opinia din care a rezultat fapta ilicită nu era în legătură cu chestiunea ce se dezbătea şi chiar dacă a fost formulată cu intenţia de a calomnia, insulta sau ofensa pe cineva. Când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază sau insultă ori instigă pe altul etc. prin opiniile exprimate în Parlament, singura sancţiune posibilă este aceea a măsurilor disciplinare pe care comisia corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.
Aşadar, imunitatea consacrată în articolul 72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor în cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei.
 De aici nu se poate deduce însă că articolul 72 alin.2 şi 3 din aceeaşi Constituţie – care tratează imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) – ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.
Potrivit art.72 alin.2: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Ceea ce nu înseamnă decât că pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural. În astfel de cazuri, imunitatea – sub forma inviolabilităţii parlamentare – are ca scop să împiedice ca un deputat sau senator să fie privat de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca o consecinţă a urmăriri represive sau abuzive, inspirate de presupuse motive politice.
Cu alte cuvinte, imunitatea procedurală („inviolabilitatea parlamentară”) nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul urmăririi penale, momentul trimiterii în judecată sau al cercetării judecătoreşti pentru faptele cu caracter penal ori contravenţional străine exercitării mandatului. Aceasta este deci o consecinţă procedurală, iar nu substanţială, derivată nu din întinderea imunităţii parlamentare, ci din cauza raţiunii sale.
Este deci limpede că imunitatea la care se referă art.72 alin.2 din Constituţie – sub forma inviolabilităţii parlamentarului – nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine. Această autorizare (încuviinţare) este cunoscută sub numele de „ridicarea imunităţii parlamentare” şi intervine în urma unei proceduri speciale.
Aşadar, pentru a se evita consecinţele înscenărilor cel pot viza cu precădere pe omul politic, Constituţia pretinde autorizarea (încuviinţarea) Camerei din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat. Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – intervine numai dacă parlamentarul nu a surprins asupra faptului. Căci, „în caz de infracţiune flagrantă deputatul sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri” (art.72 alin.3). Este însă de la sine înţeles că, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru o faptă străină exercitării mandatului, această restrângere a imunităţii – sub forma inviolabilităţii – nu semnifică anularea imunităţii de care se bucură parlamentarul în virtutea art.72 din Constituţie.

luni, 5 noiembrie 2012

Unele „mişculaţii” financiare ale Parlamentului

 
Deunăzi s-a făcut o tentativă de reincludere pe ordinea de zi a iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, în categoria cărora intră corectări salariale, printre care se numără şi parlamentarii din Senat şi Camera Deputaţilor.
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate prin care au înţeles unii dintre noi să susţină această iniţiativă, de parcă ar fi vorba de cine ştie ce mare secret de stat pe care nu trebuie să-l afle nimeni.
Eu unul, vă spun sincer, nu înţeleg care este baiul, de ce trebuie să ne ascundem şi, mai ales, de cine? De presă, de electorat? Din contră, această „blătuire” legislativă nu poate decât să dăuneze imaginii publice a Parlamentului României.
Lucrurile sunt cât se poate de clare, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe senatori. Şi, cu toate acestea, am auzit niscai voci care, din băncile Senatului, au anunţat indignaţi că se opun „îmbuibării” salariale, de parcă respectivii colegi au fost loviţi brusc de sindromul masochismului patriotard.
Şi nu mă pot opri să fac o paralelă cu cazul preşedintelui cubanez Fidel Castro, care, aflat în vizită oficială undeva în Vest, a tras la cel mai luxos hotel, în schimb, coborând la prânz spre a servi masa, a cerut chelnerilor – fireşte, zâmbind bliţurilor – „fasole fără cârnaţi, că sunt venit pe banii bravului popor cubanez”. Aşa că mai încet cu această falsă „mândrie patriotică”, pentru că, să fiţi siguri, domnilor, nu ne aude nimeni.
Şi atunci, unde este „îmbuibeala”? Este clar că această situaţie, această păguboasă aparenţă, se datorează de fapt inovaţiilor făcute de cei care au întocmit şi au votat Regulamentul Camerei Deputaţilor. Pentru că nu are nici un rost să ne ascundem după degete, s-o spunem limpede: îngrijorarea presei şi a opiniei publice, faţă de unele posibile „mişculaţii” financiare ale parlamentarilor, se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.
Presa a tras un cât se poate de bine venit semnal de alarmă privind acest inedit aspect, dar nu a ştiut că, de această plată în devălmăşie, beneficiază doar colegii deputaţi. Concret. Eu, ca senator, primesc doar salariul la care mă refeream. Restul plăţilor, privind chiria Biroului senatorial şi salarizarea dactilografei, a şoferului şi a şefului de cabinet şi – când este cazul – plata hotelului, le face direct Senatul. În cealaltă Cameră, lucrurile stau cu totul altfel. I se pun deputatului în braţe nişte milioane, nu ştiu exact câte, şi se descurcă omul cum poate; îşi plăteşte singur hotelul şi se achită şi faţă de subordonaţi. De aici şi posibilitatea de a se mai merge la „mica înţelegere”, de a mai locui la rude, de a-şi mai angaja vreo nepoată drept dactilografă, ginerele pe post de şofer şi nevasta şef de cabinet. Aceasta, subliniez, în cazul în care semnalele apărute în presă sunt veridice.
Deci, lucrurile stau cu totul altfel în cele două Camere. Şi, deşi este clar în favoarea cui, iată că, în timp ce la deputaţi respectivul proiect de majorare a trecut ca expresul prin haltă, la noi ca la nimeni. Pe de altă parte, se introduce legea pe ordinea de zi aşa, mai pe ascuns, clamăm populisme ieftine, refuzând, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, o eventuală corectare salarială.
În concluzie, cred că adevărata problemă este ca alegătorii noştri să ştie exact cum stau lucrurile.
(Monitorul Oficial nr. 224 din 23 decembrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)