Proprietatea publică şi regimul juridic a acesteia

Discurs parlamentar

 “Eram aproape sigur că art. 6 va isca o dispută ieşită din comun şi poate este bine să fie aşa din toate punctele de vedere.

Permiteţi-mi să încerc să vă explic de ce consider eu că acest art. 6 nu are ce căuta în această lege, de ce trebuie eliminat din această lege şi ce avem de făcut, în opinia mea.

Prin forţa unor acte de putere emise după 6 martie 1946 ca naţionalizarea, etatizarea, exproprierea, o mare parte din bunurile imobile a unor categorii de persoane au trecut în proprietatea statului. Respectivele bunuri au fost scoase din circuitul civil şi, cu excepţia terenurilor agricole, nu au putut fi dobândite pe cale judiciară nici până în zilele noastre.

Precizez, de la bun început că nu înţeleg în nici un fel să ignor situaţia juridică precară a foştilor proprietari spoliaţi care, indiscutabil, sunt îndreptăţiţi să pretindă restituirea proprietăţilor trecute în posesia statului, dar nici să trecem cu uşurinţă peste raţiunea şi spiritul legii. De aceea, mă văd obligat să fac unele precizări cu referire la controversatul art. 6 al legii aflate în discuţie.

1. Pe de o parte, cred eu, retrocedarea acestor bunuri nu se poate face nici în condiţiile de azi, decât tot prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială, recurgându-se în special la metoda retroactivităţii radicale a noilor legi edictate şi nu apelând la umilitoare chichiţe avocăţeşti.

Consider eronată şi totodată periculoasă prevederea potrivit căreia sunt exceptate de la restituire acele bunuri imobiliare, citez: „dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat” (alin. 1).

Altfel spus, a fost respectată legea? Dacă da, consecinţele ei le omologăm noi azi. Capătă valoarea unui titlu valabil. Potrivit acestei filosofii, prea puţin contează că statul comunist a intervenit brutal în relaţiile de proprietate distrugând aproape în totalitate proprietatea individuală, ci numai dacă a respectat sau nu aparenţa de legalitate atunci când a adoptat seria de acte normative, pentru a legitima în fapt furtul de proprietate. Iar această „legitimare”, stimaţi colegi, este, credeţi-mă, desăvârşită şi corespunde furtului calificat din Codul penal. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns această „legitimare” a raptului, comisia noastră juridică s-a grăbit să arunce colacul de salvare al unui înşelător amendament. Citez: „Nu sunt valabile titlurile obţinute pe bază de discriminare politică, economică, socială ori de presiune”.

Încercând deunăzi să justifice raţiunea acestei găselniţe ilogice – şi o cataloghez „găselniţă ilogică” pentru că una şi aceeaşi realitate este de la un alineat la altul riguros acceptată sau evaziv respinsă, ceea ce este inadmisibil – ilustrul invitat afirma ţanţoş că ea nu este decât rezultatul unei decizii politice. Cu alte cuvinte, adevărul ar depinde de numărul de voturi pe care îl impune sau nu, şi nu de valabilitatea în context logic al acestei aserţiuni.

Nu vi se pare, colega, îi spun eu domnului acela, că admiţând că actul de naţionalizare, de expropriere, ar putea fi privit ca reprezentând un titlu valabil câtă vreme excepţia, adică găselniţa Domniei voastre, nu face decât să confirme regula? Nu faceţi decât să legitimaţi cotropirea fundamentată prin violenţă fizică şi morală a dreptului de proprietate? Altfel spus, aceste reglementări specifice perioadei totalitariste, deşi în mod evident şi în întregime incompatibile cu noile principii fundamentale de organizare socială, ar fi cu putinţă ca ele să supravieţuiască?

Apoi, stimaţi colegi, nu vi se pare că prin această stratagemă, pisica este aruncată, în cele din urmă, pasată tot instanţelor judecătoreşti? Care instanţe vor fi obligate să admită că au existat titluri valabile şi titluri nevalabile! Ca să nu mai vorbesc de imposibilitatea obiectivă a succesorului persoanei spoliate, naţionalizate, expropriate, de a proba după o jumătate de secol cum că părintele său ar fi fost supus unei constrângeri fizice sau morale.

2. Pe de altă parte, repunerea foştilor proprietari în situaţia anterioară nu poate fi soluţionată în nici un caz prin introducerea textului art. 6 în cuprinsul legii privind regimul proprietăţii publice, act normativ care vizează exclusiv regimul general al proprietăţii publice, un act care nu este reparatoriu. Este o lege-cadru ce va putea fi soluţionată numai prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială. Reamintesc că printre legile post-decembriste cele mai importante, care afectează direct dreptul de proprietate imobiliară, se numără, când vorbim de terenuri, Legea nr. 18/1991 asupra fondului funciar şi, când vorbim de construcţii, Legea nr. 112/1995 privind locuinţele naţionalizate. În aceste legi cu caracter reparatoriu, într-adevăr, şi nu în legea în discuţie, trebuie să-şi găsească rezolvare spinoasa problemă a retrocedării bunurilor imobile, terenuri şi construcţii, trecute în proprietatea statului comunist.

Vă mai reamintesc, domnilor colegi, că Legea fondului funciar a reglementat formele de proprietate asupra terenurilor. Iată că a putut să o facă. Această lege nu s-a limitat la definirea noţiunii şi natura domeniului public (art. 4 alin. 2), ci a enumerat categoriile de terenuri care aparţin domeniului public (art. 5), precizând totodată că „pot intra în această categorie şi alte terenuri cărora, prin lege specială, li se dau astfel de destinaţii”. Dar, atenţie, dispune care anume terenuri intrate în proprietatea statului aflate la data aplicării legii în exploatarea cooperativelor urmează să se restituie adevăraţilor proprietari. Iată că Legea nr. 18 a făcut-o. Poate nu complet, dar a făcut-o!

În consecinţă, eu voi propune în final – nu ştiu în ce măsură avem şi avizul grupului parlamentar ca acest art. 6 să fie eliminat şi, eliminându-l, vom putea discuta şi poate terminăm şi cele 36 de articole ale acestei legi.”

(Monitorul Oficial nr. 136 din 1 septembrie 1998, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea Extraordinară)

PERMANENŢĂ

 

PERMANENŢĂ

 

Trec paseri spre zenit

Cu aripi de zăpadă

Iar zboru-i nesfârşit

Pe-a cerului arcadă!

 

Trec oameni mulţi, în cete

Pe drumurile vieţii

Îi scaldă margarete

În boarea dimineţii…

 

E iarăşi primăvară

În inimi doruri cresc

Cu timpul se măsoară

Destinul omenesc…

 

Şi fiecare ştie

Că porţile-s deschise

Natura ne îmbie

La împliniri de vise…

CONTINUITATE

CONTINUITATE

 

Din ceruri cad

Luceferi grei.

Eu îi măsor

Cu anii mei… 

Din depărtări

Vin primăveri

Prea bine ştim

C-au fost şi ieri… 

Toamnele trec

Prin văi de fum

Semnând în alb

Final de drum 

Apoi se duc

Aşa cum sunt

Într-un neant

Cu zborul frânt. 

Dar tot mereu

Tu, Om, rămâi

În lupta vieţii

Cel dintâi!

ALTERNANŢĂ

ALTERNANŢĂ

 

Picături mari

Minuscule stele

Visele mele

Fluturi polari…

Sunt parcă răvaşe

Din norii hoinari;

Picături reci

Căzând nărăvaşe

Pe triste poteci

În hore se prind

Când hăuie vântul

Sălbatic, nebun;

Aş vrea deodată

Şi ploaia şi vântul

În pumni să le-adun

Strivindu-le cântul…

Ca iarăşi să vină

O zi minunată

Să fie lumină!

HRISTOS A ÎNVIAT!

DICŢIONAR JURIDIC – PROBA VERITĂŢII

PROBA VERITĂŢII

 

Admisibilitatea probei verităţii este condiţionată, în cadrul prevederilor art.207 din anteriorul Cod penal, de existenţa unui interes legitim, în apărarea căruia să se fi făcut afirmaţia sau imputarea calomnioasă.

Este de observat că subsumarea probei verităţii unei condiţii, oricare ar fi aceasta, implică ideea că numai în mod excepţional, şi anume atunci când condiţia este îndeplinită, adevărul afirmat scapă de sub incidenţa textului sancţionator. Altminteri, în regulă generală, afirmarea unor fapte, chiar adevărate, dar cu semnificaţii negative privind comportarea unei persoane, nu este îngăduită, având caracter infracţional. Ajungem în acest fel la situaţia oarecum curioasă în care, cel ce a săvârşit anumite fapte certate cu morala nu este sancţionat pentru săvârşirea acestor fapte, dar cel care nu a făcut decât să le divulge este sancţionat pentru această divulgare. Oare nu reprezintă aceasta o răsturnare a criteriilor de valorificare a faptelor antisociale, considerându-se mai gravă relatarea unor asemenea fapte decât însăşi săvârşirea lor?

Desigur că repulsia pentru colportarea unor comportări negative constituie o poziţie morală a cărei adoptare promovează un climat de înţelegere, armonie şi respect reciproc între membrii colectivităţii sociale. Acest climat reprezintă un câştig pentru societatea în care este cultivat şi exprimă un nivel pozitiv de moralitate publică.

Dar poate fi el preferat adevărului? Proba verităţii constituie o preemţiune acordată adevărului în viaţa socială. Atunci când recunoaştem că exprimarea adevărului nu poate constitui infracţiune, îi atribuim acestui adevăr o pondere socială bazată pe cele mai elementare şi permanente norme morale. Este oare normal să supunem valoarea morală şi juridică a adevărului unor condiţii legate de interese, fie ele chiar legitime? Nu atenuăm prin aceasta preponderenţa socială a adevărului şi rolul său moral în raporturile dintre oameni? Este oare mai important să menajăm susceptibilitatea unui membru al societăţii şi să nu dezvăluim faptele negative ale acestuia decât să lăsăm să se facă cunoscut adevărul asupra acestor fapte? La aceste întrebări s-ar putea răspunde în sensul că cei ce vor să nu se facă afirmaţii defavorabile despre faptele lor, trebuie să aibă tăria de a se abţine de la fapte ce pot da naştere unor asemenea afirmaţii. Dar să nu pretindă că dovada adevărului acestor fapte este inadmisibilă.

S-ar putea susţine că proba verităţii, în procesele de calomnie, trebuie să fie admisibilă întotdeauna şi fără condiţii. Iar cei pe care adevărul îi poate incomoda să evite, nu adevărul, ci săvârşirea faptelor al căror adevăr le este defavorabil.

DICŢIONAR JURIDIC – DEMNITATEA

DEMNITATEA

După ce, în primele alineate ale art.30 din Constituţie sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în alineatul 6 se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Demnitatea, la care se referă textul constituţional, este un atribut înnăscut al oricărei persoane, ocrotit de legea fundamentală ţării noastre şi, până de nu demult, de legea penală. Aceasta din urmă ocroteşte demnitatea omului sub ambele sale aspecte: bun moral, individual şi valoare socială.

Potrivit primului aspect, demnitatea reprezintă o condiţie indispensabilă, inerentă a existenţei omului, iar potrivit celui de-al doilea, o condiţie obligatorie a vieţii de relaţii, altfel spus, în acest caz vorbim despre aprecierea de care se bucură o persoană din partea semenilor săi.

Sub aspect subiectiv (individual), demnitatea reprezintă acel sentiment natural ce fiinţează în forul interior al fiecărei persoane, fiind ceea ce obişnuit numim sentimentul onoarei şi pentru a cărui existenţă este suficientă mărturia propriei sale conştiinţe.

Fireşte, în măsura în care legitimitatea acestei preţuiri morale proprii a individului este confirmată de conduita sa în acţiunile ce le întreprinde sau, uneori, de la care se abţine, omul însuşi dă el singur celorlalţi oameni măsura stimei ce i se cuvine.

Legea nu vizează, în principal, prind dispoziţiile incriminatorii onoarea privită ca o calitate subiectivă, întrucât în această accepţie ea este atât de intim legată de conştiinţa proprie a fiecărui om, încât este la adăpost contra oricărei atingeri din afară. Ceea ce legea ocroteşte nu este onoarea în sine, ci părerea celor ce ne înconjoară.

Sub aspectul ei obiectiv (social), demnitatea constă în aprecierea morală pe care cei care intră în relaţii cu o persoană o dau acesteia, părerea pe care ei şi-o formează despre profilul său moral, determinată obiectiv de calităţile, însuşirile morale şi comportarea (meritele) acesteia, apreciere sau părere manifestată prin stima, consideraţia, respectul celor din jur şi care alcătuiesc laolaltă reputaţia (prestigiul) unui om, care poate să varieze de la o persoană la alta.

În lumina acestor consideraţii, onoarea şi reputaţia persoanei – ca valori etico-sociale care dau conţinut concret noţiunii generice de demnitate – reclamă a fi respectate cu stricteţe în cadrul raporturilor sociale în care intră un individ cu semenii săi şi nu trebuie privite pur şi simplu ca o consecinţă a unei dorinţe subiective a acestuia, ci ca un drept absolut, opozabil tuturor.

UN SOARE EGAL

 

UN SOARE EGAL

 

A timpului noapte

Întunecă zorile

Şi-odată cu ele

Soarele, florile!

Rămân doar umbrele

Şi, poate, chipurile

Dar pier şi ele

Cu anotimpurile!

 

Nu vrei, o! tu

Să fii pentru oameni

Eternă lumină

Pace să sameni?

 

Timpule, tu,

Dacă vrei, dacă poţi

Un soare egal

Să ne scalde pe toţi…

Greva minerilor din Valea Jiului

DISCURS PARLAMENTAR

Indiferent din ce parte a spectrului politic provenim, nu avem cum să nu recunoaştem că în momentul de faţă statul de drept instaurat în România după 1989 este serios ameninţat. Greva minerilor din Valea Jiului, cea care a reprezentat scânteia declanşării actualei rebeliuni, s-a aflat de la bun început în afara legii. Vă reamintesc că acţiunea minerilor s-a aflat, încă din prima zi, în contradicţie totală cu prevederile Legii nr. 15/1991 privind conflictele colective de muncă şi exercitarea dreptului la grevă. În primul rând, revendicările actuale ale minerilor sunt complet diferite faţă de cele care au făcut obiectul conflictului de muncă conciliat în lunile august-septembrie 1998, cererile lor de acum având clare conotaţii politice. Mai mult, cererile financiare năucitoare ale lui Miron Cozma s-au schimbat de la o zi la alta.

O altă încălcare a legii a fost abandonarea totală a minelor, neasigurându-se o treime de activitate, ca şi neluarea măsurilor necesare de siguranţă.

Să mai amintim doar indiciile privind forţarea multor mineri de a se declara, împotriva voinţei lor, solidari cu greviştii, ca şi ameninţările făţişe ale liderului Miron Cozma la adresa ortacilor consideraţi trădători, de genul sloganurilor „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!” şi „Să vedem cine vrea să-şi apere locul de muncă şi cine nu!”.

Iată doar câteva motive pentru care, în mod absolut just, justiţia a considerat greva minerilor din Valea Jiului ca fiind ilegală. Ca urmare, s-a transformat însă într-un adevărat coşmar naţional, totul desfăşurându-se după un scenariu de-a dreptul diabolic. În timp ce autorităţile au anunţat oficial că trupele de intervenţie ale Ministerului de Interne nu posedă armament de război, liderii minerilor au refuzat repetat renunţarea la protestele lor ilegale şi începerea unui dialog purtat în limitele bunului-simţ.

Pe fondul unor nemulţumiri reale ale unei părţi importante ale populaţiei, pe fondul grevei minerilor – fie ea şi ilegală – au fost grefate interesele personale, de grup, şi, nu în ultimul rând, politice.

De la bun început, minerii au acţionat pe două fronturi, regăsirea voită a unui mijloc de a dialoga nefiind decât un pretext pentru adevăratul lor obiectiv: venirea la Bucureşti. Nu putem trece cu vederea interviul acordat, încă de anul trecut, de liderul minerilor unui post de televiziune local, şi în care acesta dădea de înţeles că nu se mulţumeşte a fi conducătorul Văii Jiului, ci al întregii Românii. Iar prestaţia lamentabilă, ca să n-o numim altfel, a unor ofiţeri superiori din conducerea MI nu a făcut decât să-l sprijine pe Miron Cozma în facerea primilor paşi pe calea realizării înaltelor sale aspiraţii. În două rânduri, trupele de intervenţie au fost umilite de către strategii aflaţi în spatele minerilor. Strategi care ar trebui să ştie că reţinerea, dezarmarea şi sechestrarea prin forţă a organelor de ordine aflate în misiune reprezintă una dintre cele mai grave infracţiuni în orice stat de drept din lume. Vinovaţi însă de haosul social din ţară nu sunt minerii, nici patronatul, nici măcar Miron Cozma. Vinovaţi sunt cei care l-au eliberat, în pofida literei legii, pe liderul minerilor.

Din punct de vedere constituţional, şi chiar al legislaţiei internaţionale, aceste manifestări violente nu mai pot fi interpretate ca o simplă grevă sau un banal marş, ci doar ca o veritabilă rebeliune. Este vorba despre un atentat la principiile şi instituţiile fundamentale ale statului de drept, la siguranţa naţională şi la respectarea drepturilor omului. Acum, nu se mai pune problema de a fi cu minerii sau împotriva lor, de a fi de stânga sau de dreapta, la Putere sau în Opoziţie. Nici măcar de a fi pentru reformă sau împotriva ei. Acum, când s-au lansat apeluri la nesupunere civică, fiecare dintre noi trebuie să ne exprimăm cât se poate de clar opţiunea: suntem pentru democraţie sau pentru dictatură. Cale de mijloc nu mai există şi Parlamentul ales al României trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru apărarea statului de drept. Nu trebuie să se lase loc nici unei umbre de îndoială că nu sprijinim valoarea democraţiei în România.

Să nu uităm că fiecare dintre noi reprezentăm aici, în Parlament, zeci de mii de cetăţeni români. Care, votându-ne pe noi, au votat implicit pentru democraţie, ei exprimându-şi opţiunile în cadrul unor alegeri libere. Încă un motiv în plus pentru a cere Executivului reinstaurarea, în limitele legale, a ordinii în ţară şi de a transmite un semnal comun cetăţenilor României şi întregii lumi că nu vom permite abaterea cu nici un pas de la principiile statului de drept.

(Monitorul Oficial nr. 1 din 1 februarie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Şedinţe comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului - Sesiunea extraordinară-ianuarie 1999)

CHEMARE

 

CHEMARE

 

Aş vrea, la ruga-mi, de te-nduri

Să vii pe dealul cu răsuri

Unde-mpreună fredonând

Să ne oprim din când în când… 

E luna Mai şi ne-nfioară

A tinereţii primăvară

Când o văpaie de bujori

Aprinde inimi deseori

Şi nici nu ştiu und’ să m-aşez

Ca-n iarba moale să visez

Pe praguri noi ursita mea

Ori cum renaşte dragostea!

Hai, vino, iute, sus aici

Regină între rândunici

La sâni, purtând floarea răsurii

Iar zâmbetul în colţul gurii

DICŢIONAR JURIDIC – BUNA-CREDINŢĂ

BUNA-CREDINŢĂ

În activitatea judiciară se vehiculează adesea noţiunea de bună-credinţă, pentru a desemna, în poziţia subiectivă a făptuitorului, o coordonată specifică, de natură a neutraliza sau atenua vinovăţia, aşa cum este caracterizată de art.19 din Codul penal.

Această bună credinţă reprezintă, din punct de vedere juridic, acea cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, cunoscută sub numele de eroare de fapt, a cărei reglementare este cuprinsă în art.51 din Codul penal.

O greşită cunoaştere a unui aspect al realităţii faptice, aspect esenţial pentru a imprima faptei caracter penal, influenţează factorul intelectiv al poziţiei subiective, putând merge până la înlăturarea completă a nocivităţii infracţionale. Făptuitorul unei acţiuni cu aparenţă infracţională este un om şi, ca orice om, se poate înşela în cunoaşterea şi evaluarea unor realităţi. Aceste realităţi, de natură a imprima faptei caracter penal, pot deveni lipsite de semnificaţie penală atunci când perceperea lor de către făptuitor a fost eronată. Dar nu este vorba de o eroare minoră, care modifică semnificaţia unui aspect secundar al activităţii infracţionale, ci de o eroare substanţială asupra unor împrejurări determinante în structura infracţională a faptei. Greşita cunoaştere a unor asemenea împrejurări poate înlătura acea formă de contribuţie psihică – subiectivă – care imprimă unei activităţi caracter infracţional.

Când este vorba de fapte ce s-ar putea încadra în categoria calomniei prin presă săvârşită de ziarişti, se ridică problema dacă buna credinţă (eroare de fapt) ar putea să fie invocată în raport cu variatele şi precipitatele momente ale îndeplinirii sarcinilor profesionale.

În ritmul de mare viteză în care se duce activitatea de presă sunt posibile erori în cunoaşterea realităţii. Grăbit să dobândească informaţiile, nerăbdător să le introducă in redacţie şi în gazetă pentru a nu fi depăşit de alte gazete, obligat să redacteze materialul într-un interval de timp limitat, asaltat de alte ştiri şi evenimente care se îmbulzesc unele peste altele în orice redacţie, preocupat ca paginile gazetei să fie pline de noutăţi şi să stârnească interesul, este posibil ca ziaristul să comită şi erori, să emită afirmaţii sau relatări greşite. Acest lucru este posibil în activitatea generală a ziaristului, dar chiar şi atunci când relatarea este de natură să influenţeze negativ prestigiul unei persoane. Este posibil. Dar, în principiu, asemenea situaţii n-ar trebui să aibă loc. există o conştiinţă şi o rutină profesională care învinge şi ritmul accelerat, şi aglomerarea informaţiilor, şi orice alte piedici ce pot apare în calea informării corecte.

Aceasta nu împiedică însă ca buna-credinţă (eroarea de fapt) să poată fi invocată în judecarea unui proces de calomnie prin presă şi eventual să fie luată în considerare de instanţa chemată să se pronunţe.

IMITAŢIE

 

IMITAŢIE

 

Apă limpede de munte

Muntele cu soare cald

Sunt doi ochi şi-a lor privire

Unde visurile-mi scald.

Unduirea-nmiresmată

Fân cosit, parfum de flori

Sunt a tale mâini curate

Ce m-ating cu-al lor fior

Susur molcom de izvoare

În rostogolitu-i drum

Este glasul care-mi cântă

Lângă suflet gândul bun

Paşi tăcuţi mergând încet

Peste câmpul meu de vis

Ei sunt inima-ţi ce bate

În castelul meu închis.

Apă limpede de munte

Fân cosit, parfum de flori

Paşi tăcuţi mergând încet

Susur molcom de izvor

 

În rostogolitu-i drum

Ei sunt inima-ţi ce bate

Lângă suflet gândul bun

Şi ale tale mâini curate.

DESTĂINUIRE

 

DESTĂINUIRE

 

Frumos e fânul înflorit

Cum şi poteca ce-l străbate

Spre gârla, care nu-i departe:

Cu gene verzi, cu vad cotit…

 

Eram copil, când pe câmpie,

Târziu, în noapte, numai eu…

Rugam încet supremul zeu

De-a face clipa veşnicie!

 

Şi câte vise mari, sub stele,

Îmi făuream, fără să ştiu

Că drumul vieţii e pustiu,

Atunci când n-ai noroc de ele!

 

Azi, amintirii devotat

Rămâne fânul înflorit,

Dar mă simt dârz şi fericit

Că lupta dreaptă n-am trădat

TREZIRE

 

TREZIRE

 

Primăvara a venit

Şi se pare că-i mirată

De ce codrul de stejari

Frunză veştedă mai poartă!

 

Dar domol şi-ntinerit

Urcă-n slavă soarele

Şi-atunci codrul îşi adună

Din pământ izvoarele

 

Se alintă împreună

Ori îşi râd în barbă,

Iar în suflete ne cresc

Fire moi de iarbă….

 

Doar ascultă cum în zări

Albe ca nămeţii,

Plânge iarna, neuitând

Anii tinereţii…

 

Şi e totul viu decor,

Unde adierea

Face tumbe pe poteci,

Serbând învierea…

DICŢIONAR JURIDIC – BANCRUTA FRAUDULOASĂ

Bancruta frauduloasă

Cu începere de la 01.02.2014, când va intra în vigoare noul Cod penal, bancruta va fi incriminată prin dispoziţiile art. 240 (bancruta simplă) şi prin art. 241 (bancruta frauduloasă).

Iniţial această infracţiune era prevăzută în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, fiind eliminată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 32/1997, deşi textul de lege răspundea realităţilor economiei de piaţă.

Întrebarea care se pune este: se justifica prin ceva eliminarea acestei infracţiuni care, tocmai datorită gradului ei ridicat de periculozitate socială, a fost exceptată de la beneficiul ultimei graţieri? Să recitim cu capul limpede textul abrogat: „Se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă constând în una din următoarele fapte: falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii sau ascunderea unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii neexistente sau prezentarea în registrele societăţii, în alt act ori în bilanţ, a unor sume nedatorate, precum şi în caz de faliment al societăţii, înstrăinarea în frauda creditorilor a unei părţi însemnate din activ”.

Cum s-a explicat abrogarea? S-a spus că este absurd să ai în legislaţie o asemenea infracţiune câtă vreme nu ai o lege a falimentului, ci doar una a lichidării juridice. S-a explicat că acţiunile de incorectă gestionare de către comerciant a patrimoniului său – care constituie elementul material al infracţiunii de bancrută frauduloasă – se regăsesc incriminate, distinct, în Codul penal. Cum ar fi, bunăoară, falsul în înscrisuri şi distrugerea de înscrisuri. Dar ce ne facem cu toate celelalte modalităţi normative prin care poate fi realizată bancruta frauduloasă: înfăţişarea de datorii neexistente; prezentarea în registrele societăţii, în alt act ori în bilanţ, a unor sume nedatorate; precum şi, în caz de faliment al societăţii, înstrăinarea în frauda creditorilor, a unei părţi însemnate din activ? În ce lege penală ordinară sau specială se regăseau incriminate aceste fapte infracţionale?

Susţinerea că incriminarea acestei infracţiuni complexe nu s-ar justifica fiindcă nu avem o lege a falimentului provenea fie dintr-o necunoaştere a materiei, ceea ce e greu de crezut, fie, foarte probabil, din rea-credinţă. Ar fi trebuit să se ştie că bancruta frauduloasă nu se confundă cu falimentul şi, din simpla lectură a textului abrogat, înţelege oricine că gestionarea incorectă nu duce neapărat la faliment. Ea este o metodă clasică de înşelare şi păgubire a creditorilor. Era justificată nesancţionarea unor asemenea manopere viclene în condiţiile în care ele se întâlneau frecvent în „firava” noastră economie de piaţă? Realitatea ne obligă să fim extrem de prudenţi în momentul în care legiferăm sau aducem modificări unei legi. Nu se agrea la acea vreme termenul de falit? Se făcea alergie la ideea că un pungaş se pune singur în „neputinţă de plată” pentru a extrage din aceasta avantaje uriaşe, lăsându-i cu buza umflată pe cei care s-au încrezut în onestitatea lui comercială? Nu era agreat cuvântul bancrută, i se putea zice „lichidare frauduloasă”! Dar asta nu schimba cu nimic datele problemei. Nu convenea că infracţiunea era prevăzută în Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale? Nu-i nimic! Putea fi luată şi mutată în Codul penal sau într-o lege penală specială, cu condiţia să se asigure continuitatea incriminării acestei fapte penale care, la noi, a făcut frecvent adevărate ravagii. Se pare că acest lucru a fost înţeles abia în 2006, când bancruta frauduloasă a fost introdusă în Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, în art.143: „(1) Constituie infracţiunea de bancrută simplă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen, care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 27. (2) Constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă şi se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în frauda creditorilor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active.” Începând cu data de 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal), articolul 143 va fi abrogat.

OCHI DE IARBĂ

 

OCHI DE IARBĂ

 

Drumul sufletului tău

Paşii mei tăcuţi străbat

Şi la fiecare poartă

Se opresc pe rând şi bat.

 

Picură din verzi ferestre

Fir de iarbă vântuită

Gândul meu ţese în palme

Mângâiere tăinuită.

 

Şi când obosesc trecând

Paşii mei tăcuţi, alene

Se opresc să ia putere

Sorbind roua de sub gene.

Schimbări de mentalitate în viaţa socială

Evoluţia istorică a unei colectivităţi sociale atrage numeroase schimbări în structura acesteia, în concepţiile politice, în cultură şi civilizaţie, în condiţiile de viaţă, în mentalitate.

Între schimbările de mentalitate care au determinat modificări în evoluţia societăţii în ultimul secol şi în evaluarea comportărilor umane se cuvine menţionată şi cea referitoare la discreţia abordată în viaţa personală şi în viaţa familială. La începutul acestui secol, morala burgheză imprima o anumită austeritate de ţinută şi comportament, austeritate în care se înscria şi o discreţie accentuată privind viaţa personală şi cea familială. U secret auster şi o cuviincioasă pudoare învăluia în mare măsură această viaţă şi simpla încercare de a o investiga era considerată un afront. Cu atât mai mult dezvăluirea chiar a unor împrejurări adevărate din această viaţă era considerată ofensatoare.

Cu vremea, această discreţie s-a relaxat, intransigenţa ei s-a diminuat încetul cu încetul şi multe atitudini şi comportări care, în vremuri, erau ascunse din pudoare socială, astăzi nu numai că se lasă cunoscute şi comentate, dar chiar fac uneori obiect de autodezvăluire şi de intenţionată înfăţişare publică.

Vedetismul, atât de răspândit în epoca actuală, este considerat de unii ca un avantaj social pentru dobândirea căruia toate mijloacele pot fi folosite, chiar şi afişarea unor aspecte mai ascunse şi nu întotdeauna lăudabile din viaţa personală, în măsura în care, stârnind interes, ele pot crea o modalitate de a se face cunoscut.

Se conturează o anumită pseudo-celebritate, în sfera căreia întră orice însuşire, chiar şi cu anumite rezonanţe negative, dacă este în măsură să stârnească interes pentru cel ce o posedă.

Discreţia care făcea ca fiecare persoană să dorească a se şti cât mai puţin despre ea este înlocuită printr-o străduinţă perseverentă de a ieşi din anonimat, dând în vileag cât mai mult din coordonatele propriei vieţi şi din caracteristicile propriei persoane.

În aceste condiţii, se ridică problema de a şti dacă fapta de calomnie îşi va restrânge sfera de aplicare în raport cu diminuarea semnalată mai sus, a discreţiei privind viaţa personală. Căci este ştiut că această faptă ilicită are, ca una dintre notele sale specifice, şi pătrunderea cu indiscreţie, în ungherele mai ascunse ale vieţii personale.