Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României

 

Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Apostol Andrei, cel care a vestit cuvântul Domnului pe meleagurile noastre. Fiu al pescarului Iona, s-a numărat, printre cei 12 apostoli ai Domnului. Înainte de întâlnirea cu Iisus, a fost unul dintre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Apostol Andrei a fost, potrivit tradiţiei, primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, cunoscut atunci sub numele de Sciţia. Sfântul a fost martirizat la Patras (în Grecia de astăzi), fiind răstignit pe o cruce în formă de „X”. Sfântul Sinod al BOR a hotărât, în anul 1995, ca numele Sfântului Andrei să fie înscris în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar din 1997 ziua de 30 noiembrie, să fie sărbătoare bisericească naţională, sfântul fiind proclamat „Ocrotitorul României”. De astăzi creştinii încep, potrivit tradiţiei, să colinde pentru a aduce vestea cea bună a naşterii Domnului.

 

CĂUTARE

 

CĂUTARE

 

O, de-aş găsi fântâna cu lumină

Să sorb din ea cât setea ce-am avut

Iubirea pură, adolescentină

Al tinereţii mele falnic scut!

 

Şi de-aş găsi, în fine, alinarea

Atâtor ore rupte dintr-un gând

Să-nchin în mine dor, cum numai marea

Furtuna când o soarbe în adânc.

 

Intenţia în calomnia prin presă

Când ne referim la calomnia prin presă, înţelegem afirmaţia denigratoare răspândită prin mijloace ale mass-mediei: ziare, emisiuni televizate, emisiuni radiofonice, casete imprimate etc. Astfel încât cele arătate, în continuare, cu privire la gazetari (ziarişti – profesioniştii presei scrise) se referă în egală măsură şi la cei ce activează în celelalte mijloace de informare în masă.

a) Pentru o persoană din afara profesiunii de gazetar, faptul de a face publică o afirmaţie denigratoare prin intermediul presei implică intenţia specifică infracţiunii de calomnie. Cel ce foloseşte presa ca mijloc de a-şi exprima gândirea sa defăimătoare îşi dă seama, prevede şi chiar urmăreşte ca un număr cât mai mare de persoane să ia cunoştinţă de conţinutul afirmaţiilor sale. Căci presa este mijlocul prin care se supradimensionează aria de răspândire a unei afirmaţii calomnioase.

Asemenea persoane, din afara activităţii publicistice propriu zise, pot fi cei care introduc o afirmaţie calomnioasă fie într-un interviu, fie în scrisoarea adresată unui cotidian, fie în folosirea dreptului la replică, fie în cadrul unei dezbateri televizate, fie în altă formă de manifestare destinată să se încorporeze într-o activitate a mass-mediei.

Pentru astfel de persoane – extranee activităţii de presă – intenţia se conturează prin folosirea acestui mijloc de comunicare a cărui forţă de răspândire este puternică şi general cunoscută. Fapta lor se înscrie în categoria calomniei prin presă, ea însă se diferenţiază de faptele cu acelaşi conţinut obiectiv săvârşite de cei care activează în organismele mass-mediei.

De aceştia din urmă ne vom ocupa în cele ce urmează.

b) În ultima vreme au loc numeroase manifestări – congrese, simpozioane, conferinţe, întâlniri – în care se discută despre rolul presei, despre pregătirea, activitatea şi îndatoririle ziariştilor, despre cum ar trebui să se exercite profesiunea de ziarist, despre raportul dintre această activitate şi libertatea cuvântului, despre deontologia profesională în ziaristică, şi despre alte probleme legate de această îndeletnicire. Numeroşi vorbitori îşi expun punctele de vedere, auditorii prezenţi iau note, se pun întrebări, se formulează răspunsuri, se exprimă teze şi deziderate pe care noi simpozioane şi congrese sunt destinate să le ia în considerare şi să le dezbată.

Această insistentă preocupare pentru coordonatele profesiunii de ziarist dovedeşte, pe de o parte, o recunoaştere a rolului pe care presa îl deţine în viaţa socială, iar pe de altă parte, un efort de a găsi şi stabili condiţiile obiective şi morale în care acest rol poate şi trebuie să fie îndeplinit.

Ar fi greu să ne referim la toate dezideratele şi recomandările înfăţişate în retorica abundentă a tuturor acestor manifestări. Rămân însă bine conturate importanţa ce se acordă acestei activităţi şi preocuparea de a-i stabili anumite coordonate de înfăptuire. Această din urmă preocupare – repetată insistent – pare să învedereze că încă nu există un complex bine închegat de norme stabile şi persistente, privind exercitarea profesiunii de ziarist (şi, în general, de lucrător în domeniul mass-mediei).

Întrucât, în aceste file, abordăm un segment redus şi cu un contur propriu al activităţii de presă, nu apare necesar să investigăm dezbaterile conferinţelor şi simpozioanelor care se ţin, ci ne vom îndrepta atenţia asupra unor anume aspecte ale activităţii ziaristice, ce pot fi puse în legătură cu calomnia prin presă. Normele juridice, pe de o parte, realităţile vieţii sociale, pe de altă parte, pot furniza premise cu ajutorul cărora să încercăm a ne orienta în această problemă.
Gazetarii au, în cadrul profesiunii lor, îndatorirea de a-i informa pe cititori cu privire la toate împrejurările care prezintă interes pentru opinia publică. Articolul 31 alin.4 din Constituţie prevede: „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” (s.n.). Titlul sub care figurează acest text este „Dreptul la informaţie”.

Acest drept la informaţie face parte din drepturile fundamentale ale persoanelor prevăzute în Constituţie. Lui îi corespunde obligaţia, edictată expres în sarcina mijloacelor de informare în masă, de a informa opinia publică. Textul adaugă că informarea trebuie să fie corectă.

S-ar putea considera că obligaţia de a informa opinia publică se referă la tot ce se întâmplă în mediul social, la toate împrejurările şi situaţiile care au loc în acest mediu. Ar constitui obiect de informaţie toate succesele şi faptele lăudabile, dar şi acţiunile infamante, corupte şi imorale.

Demascarea faptelor incorecte, săvârşite de oricine, dar mai ales de cei ce ocupă poziţii preponderente în viaţa socială şi în organele statului ar fi de natură să contribuie la formarea şi păstrarea unui climat moral în viaţa societăţii. În felul acesta s-ar trage un semnal de alarmă care ar putea pune capăt unei practici incorecte şi ar putea împiedica pe alţi amatori de asemenea practici să realizeze planurile lor nocive.

Se ridică problema dacă asemenea informaţii, atunci când cuprind referiri la fapte incorecte, ar putea intra în categoria infracţională a calomniei, din moment ce se poate considera că ele se înscriu în obligaţiile profesionale ale gazetarilor şi îndeplinesc rolul social de a aduce la cunoştinţa opiniei publice fapte de natură a influenţa negativ nivelul moral al societăţii.

S-ar putea răspunde că, atâta vreme cât activitatea gazetarului se înscrie în limitele îndeplinirii obligaţiei sale profesionale de a informa opinia publică, el nu poate fi învinuit pentru conţinutul reportajelor, articolelor sau comentariilor pe care le publică, indiferent de împrejurarea că în acest conţinut se găsesc şi afirmaţii defavorabile, privind aspecte negative în comportamentul anumitor persoane.

Trebuie însă ţinut seamă de faptul că, în textul constituţional menţionat mai sus, este prevăzută o condiţie esenţială pe care informarea se impune să o îndeplinească: să fie corectă.

Atunci când cei ce activează în mass-media introduc în gazetă sau în emisiunea audio-vizuală materiale care depăşesc limitele informării corecte, afirmaţiile denigratoare capătă vocaţia de a se încadra în infracţiunea de calomnie. 

A se citi şi Dicţionar juridic - Intenţia infracţională


 

Autor la 10 ani

Am onoarea să vă invit la Târgul Internaţional Gaudeamus - Carte de învăţătură 2013, la standul Editurii Universitare, unde

 

 autoarea MARIA PANĂ 

îşi va prezenta cartea

 

Poveştile mele fermecate:

"Am scris această carte cu speranţa că toţi copiii de vârsta mea vor fi astfel atraşi de lumea minunată a poveştilor şi nu se vor mai plictisi niciodată.

Aşadar, vă invit pe tărâmul Poveştilor mele fermecate, tărâmul unde visele noastre, ale copiilor, prind viaţă."

Maria Pană, 10 ani

 

Poveştile mele fermecate

 

 

Intenţia în infracţiunea de calomnie

Calomnia este o infracţiune care se săvârşeşte cu intenţie, ceea ce înseamnă că autorul trebuie să prevadă rezultatul acţiunii sale.

După cum s-a arătat într-un articol anterior, acest rezultat s-ar configura în modul următor: punerea unei pluralităţi de persoane în situaţia de a lua la cunoştinţă de afirmaţia (imputarea) denigratoare.

Acesta este rezultatul pe care autorul faptei trebuie să-l prevadă pentru ca să se poată considera că fapta sa a fost săvârşită cu intenţie.

S-ar putea ridica problema dacă însuşi caracterul defăimător al afirmaţiei şi efectul produs de aceasta asupra celor ce o recepţionează nu fac parte din rezultatul pe care – pentru a exista intenţie – făptuitorul trebuia să-l prevadă.

Conştiinţa atât a caracterului defăimător al afirmaţiei cât şi a impactului acesteia asupra celor ce o recepţionează se integrează desigur în poziţia subiectivă a făptuitorului. Credem însă că ele nu pot fi cuprinse în noţiunea de rezultat a cărui prevedere de către făptuitor constituie o condiţie de existenţă a intenţiei.

Afirmaţia făcută de făptuitor reprezintă exprimarea în cuvinte a gândirii sale, exteriorizarea voluntară a ceea ce gândeşte. Raportul dintre gând şi exprimare este atât de strâns, încât nu este de conceput o exprimare verbală cu privire la cel ce o face să nu-şi dea seama de conţinutul şi semnificaţie ei. În afară de ipoteza în care acesta ar fi lipsit de uzul raţiunii, situaţie în care este înlăturată răspunderea penală şi care nu face obiectul preocupărilor noastre. Câtă vreme însă cineva nu este lipsit de uzul raţiunii – oricât de confuz, haotic, vulgar şi impulsiv s-ar exprima – cuvintele sale reprezintă imaginea fidelă a gândirii sale. Când aceste cuvinte dau glas unei afirmaţii defăimătoare, această afirmaţie, cu toate nuanţele sale, apare ca exteriorizarea a ceea ce autorul ei a înţeles şi a voit să exprime.

În ceea ce priveşte prevederea de către făptuitor a modului în care afirmaţia sa va influenţa opinia celor ce o recepţionează şi implicit consideraţia acestora pentru persoana calomniată, acest aspect al poziţiei subiective se include în prezumţia de cunoaştere a legii penale. Caracterizarea prin lege a infracţiunii de calomnie ca o infracţiune contra demnităţii şi referirea, în text, la efectele posibile ale faptei afirmate – pedeapsă penală, disciplinară sau administrativă ori dispreţ public – oglindesc formele concrete de eficienţă a acestei afirmaţii care, înscriindu-se astfel în conţinutul dispoziţiei penale sunt presupuse cunoscute.

Dar, decât atât caracterul defăimător al afirmaţiei cât şi impactul acesteia asupra opiniei celor ce o recepţionează sunt cunoscute sau presupus cunoscute de făptuitor – în noţiunea de „cunoscute” intrând şi înţelegerea sensului lexic şi, în acelaşi timp, ilicit al celor afirmate -, la întrebarea ce anume rezultat trebuie să prevadă acest făptuitor pentru ca să se poată articula în sarcina sa existenţa intenţiei, răspunsul rămâne cel menţionat mai sus, şi anume: punerea unei pluralităţi de persoane în situaţia de a lua cunoştinţă de afirmaţia (imputarea) denigratoare.

Dacă deci făptuitorul a prevăzut (şi-a dat seama) că afirmaţia sa va fi receptată de un număr oarecare de persoane, număr care să corespundă condiţiei legale a săvârşirii „în public”, intenţia infracţională există, fie că el a urmărit (intenţie directă), fie că fără să fie urmărit a acceptat (intenţie indirectă) acest rezultat.

DICŢIONAR JURIDIC - Intenţia infracţională

Intenţia infracţională

În art.19 Cod penal se specifică: „Vinovăţia există când fapta care prezintă pericolul social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui”.

Cele două forme de intenţie specificate mai sus la lit.a şi b au primit, în literatura juridică, denumirile de intenţie directă şi intenţie indirectă.

Poziţia subiectivă a celui ce săvârşeşte o infracţiune se manifestă atât factorul volitiv, cât şi cel intelectiv.

Factorul volitiv – voinţa – nu apare menţionat expres în art.19 C.pen. Aceasta se datorează, credem, faptului că întotdeauna acţiunea materială (sau inacţiunea) prin care se săvârşeşte o infracţiune reprezintă înfăptuirea unui act de voinţă. Voinţa este aceea care pune în mişcare energia umană, determinând manifestarea materială concretizată într-o acţiune exterioară. Şi tot voinţa este cea care determină abstenţiunea de la o acţiune, atunci când aceasta ar trebui înfăptuită. Voinţa este cea care declanşează acţiunea şi tot ea este cea care o împiedică să aibă loc. Ceea ce face ca orice acţiune sau inacţiune care se înscrie în elementul material al unei infracţiuni să reprezinte concretizarea unei manifestări de voinţă. Prin aceasta, factorul volitiv apare ca o componentă în conţinutul laturii subiective a oricărei infracţiuni, el integrându-se cu necesitate în poziţia psihică a făptuitorului.

Voinţa însă nu este suficientă pentru a da unei acţiuni sau inacţiuni caracter infracţional. Ea trebuie să fie întovărăşită de înţelegerea atât a traseului cauzal determinat de această acţiune sau inacţiune, cât şi a rezultatului care se produce în finalul traseului cauzal. Cu alte cuvinte, este necesar ca acel care concretizează actul său de voinţă, într-o acţiune materială sau într-o inacţiune, să-şi dea seama de rezultatul pe care îl va produce această acţiune sau inacţiune şi implicit de legătura de cauzalitate dintre acţiunea sa şi rezultatul produs.

Această antrenare a intelectului în configuraţia structurii infracţionale reprezintă centrul de greutate al poziţiei subiective a celui ce săvârşeşte fapta.

În art.19 C.pen., termenul folosit pentru a desemna factorul intelectiv este acela de „prevedere”. În el intră înţelegerea atât a procesului cauzal determinat de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, cât şi a modului de finalizare a acestui proces cauzal în ceea ce constituie „rezultatul” infracţiunii.

 Ceea ce trebuie să prevadă cel ce săvârşeşte o acţiune sau inacţiune caracteristică unei infracţiuni, pentru ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, conform art.19 C.pen., nu este caracterul rezultatului produs – daună sau pericol – şi nici atingerea adusă valorii sociale ocrotită de legea penală, ci rezultatul însuşi, ca înfăptuire materială, derivată din înlănţuirea necesară a procesului cauzal. Atât caracterul acestui rezultat – daună sau pericol – cât şi atingerea adusă, prin producerea lui, valorii sociale apărată de legea penală sunt considerate ca fiind cunoscute de făptuitor prin efectul prezumţiei de cunoaşterea legii penale.

 

DICŢIONAR JURIDIC - NOŢIUNEA DE VINOVĂŢIE

Noţiunea de vinovăţie

Atât în reglementarea legală – art.19 Cod penal – cât şi în literatura juridică, aportul psihic al făptuitorului este denumit vinovăţie şi se manifestă sub forma intenţiei sau a culpei.

Este de observat, cu privire la termenul de vinovăţie că, între înţelesul său în vorbirea curentă şi semnificaţia pe care o capătă în legea penală (art.19 C.pen.) şi implicit între disciplina juridică, se desemnează o anumită lipsă de similitudine.

În vorbirea curentă, noţiunea de vinovăţie implică totalitatea elementelor care atribuie unei persoane răspunderea pentru o anumită faptă. Când spunem „X este vinovat”, înţelegem că X este acel care a săvârşit fapta şi că există toate condiţiile ca el să răspundă de această faptă. Când spunem „X este nevinovat” îl desprindem pe acesta de toate elementele faptei care ar fi putut să atragă pentru el răspunderea penală.

Din această sferă amplă a noţiunii de vinovăţie, în care intră – în vorbirea curentă – toate elementele de natură a atrage răspunderea penală, art.19 C.pen. nu reţine, în semnificaţia pe care o dă aceluiaşi termen, decât acele elemente care caracterizează poziţia subiectivă a făptuitorului, aportul volitiv şi intelectiv adus de acesta în săvârşirea faptei.

Este locul să menţionăm că semnificaţia termenului vinovăţie în sensul de îmbinare a tuturor elementelor care atrag răspunderea penală nu este apanajul exclusiv al vorbirii curente. Terminologia juridică a folosit şi foloseşte încă, în anumite situaţii, termenul de vinovăţie în aceeaşi semnificaţie mai amplă care desemnează totalitatea elementelor ce atrag răspunderea pentru fapta săvârşită.

Astfel, în art.66 din Codul de procedură penală se prevede: „Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”. Titulatura marginală a acestui articol este „Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor”.

În textul reprodus mai sus noţiunea de vinovăţie nu apare cantonată la semnificaţia de poziţie psihică a făptuitorului, aşa cum o defineşte art.19 C.pen., ci ea implică totalitatea elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.

Mai accentuat este caracterizată prezumţia de nevinovăţie în art.23 alin.11 din Constituţie, în care se prevede: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată” (s.n.).

Termenul nevinovăţie din acest text exclude nu numai existenţa poziţiei psihice a făptuitorului, ci existenţa tuturor elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.

În regimurile juridice în care funcţionează instanţele cu juraţi, întrebarea care li se pune acestora la sfârşitul dezbaterilor este formulată în sensul următor: „Este vinovat X de a fi săvârşit...?” şi apoi se indică fapta pentru care a fost judecat. Este evident, că, în această întrebare, al cărui răspuns reprezintă punctul central al procesului, semnificaţia cuvântului „vinovat” nu este legată numai de poziţia subiectivă a celui judecat, ci de toate temeiurile care îl fac pe acesta pasibil de pedeapsă pentru fapta ce i s+a pus în sarcină.

În unele state, desfăşurarea oricărui proces penal începe cu întrebarea pusă inculpatului sau apărătorului acestuia dacă va pleda „vinovat sau nevinovat” (guilty or not guilty), în care semnificaţia noţiunii de vinovat se limitează la poziţia subiectivă în săvârşirea faptei, ci la totalitatea elementelor care pot atrage răspunderea penală.

Restrângerea noţiunii de vinovăţie, în legea şi disciplina noastră penală, la semnificaţia legată doar de poziţia subiectivă a făptuitorului îşi găseşte, credem, următoarele explicaţii:

- pe de o parte, apărea necesar ca, în terminologia juridică, să se adopte un termen unic pentru a desemna poziţia subiectivă, indiferent dacă ea se prezintă sub forma intenţiei sau a culpei;

- pe de altă parte, poziţia subiectivă este cea care imprimă acţiunii materiale colorit infracţional. Fără intenţie sau fără culpă, făptuitorul rămâne doar declanşatorul unei energii materiale ce produce un anumit rezultat vătămător. Această energie materială şi rezultatul vătămător nu atrag răspunderea penală decât dacă făptuitorul a lucrat cu intenţie sau din culpă, adică având acea poziţie subiectivă pe care legea penală o denumeşte vinovăţie.

 

ODĂ

 

 

ODĂ

 

Oricât aş vrea să te cuprind natură

O viaţă parcă nu îmi e de-ajuns

Amarnic infinit! în noaptea pură

Stă înţelesul tău, de nepătruns!

 

Sub stele am trăit, rămân sub stele

Acelaşi suflet paşnic şi curat

Ci unde-or fi zăpezile rebele

Şi unde chipul meu, de altădat?!

PAŞI DE TOAMNĂ

PAŞI DE TOAMNĂ

 

Pleacă iar

Se duc cocorii...

Frigu-mbracă pomii goi

Vântu-ntoarce printre geamuri

Ale înserării foi.

Strângi în palme

De departe

Miros dulce pârguit

De la toamna care trece

Iar am mai îmbătrânit.

Pleacă iar

Se duc cocorii

Toamna a plecat şi ea

Ne rămân în gând şi-n palme

Paşii fulgilor de nea.

Şi pe drum

Purtăm mereu

Paşi de toamnă care trec

Peste clipele de vară

Care viaţa ne-o petrec.

SINGUR DORUL

 

SINGUR DORUL

 

A-nceput frunza să cadă

Nu e toamnă, dar va fi…

Teii se vor veşteji

Noi vom fi tristeţii pradă!

 

Iar pe strune belalii

Tinere de-o veşnicie

Ceres cântă în câmpii

Cea din urmă melodie

 

Rândunele-nfrigurate

Îşi vor lua la revedere

Către soarele din ele

Vor zbura tot mai departe

Singur dorul taine poartă

Şi în suflet ne rămâne

Clipa vieţii s-o adune

Precum toamna frunza moartă!

Profesional, nu datorez mulţumiri nimănui

Unde-s doi... puterea scade

            În anul de graţie 1995, febra pregătirilor forţelor politice pentru propulsarea propriilor candidaţi la Curtea Constituţională a început din timp. Prea din timp. Astfel că unii parlamentari au obosit într-atâta încât în momentul votării n-au mai avut energia necesară ca să ajungă de la bufet la butoane. Campania durase aproape trei luni şi începuse cu propunerea P.N.Ţ.C.D.

            „Biroul de Conducere şi Control a desemnat, joi, pe Corneliu Turianu şi Ion Tudoran Bogdan candidaţi ai P.N.Ţ.C.D pentru funcţia de judecător al Curţii Constituţionale. Corneliu Turianu va fi propus de către grupul parlamentar din Camera Deputaţilor, iar Ion Tudoran Bogdan de către grupul parlamentar din Senat. La 6 iunie 1995 expiră mandatul de trei ani pentru trei judecători din Curtea Constituţională. Preşedintele, Senatul şi Camera Deputaţilor trebuie să desemneze alţi trei judecători. Cele două Camere legislative vor stabili prin vot pe cine desemnează pentru cele două posturi de la Curtea Constituţională. Cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale sunt aleşi, câte trei, pentru mandate de 3, 6 şi 9 ani”^[1].

            Propunerea este imediat îmbrăţişată şi de alte partide din Opoziţie.

            „Într-un comunicat remis ieri redacţiei noastre, P.L. ´93 anunţă că, pentru unul dintre cele trei posturi de judecători rămase vacante la Curtea Constituţională îl propune şi îl va susţine pe dl. judecător Corneliu Turianu, recomandat de cartea sa de vizită, de înaltă competenţă profesională, de activitatea juridică şi de cea desfăşurată în învăţământul superior. Reamintim că dl. judecător Turianu este doctor în drept, autor a 10 cărţi de specialitate şi a nenumărate articole, activând şi ca profesor la Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Magistraţilor”^[2].

            În urma unei întâlniri la care au participat şi celelalte partide din opoziţie s-a hotărât o acţiune unitară.

            „Concret, s-a convenit ca partidele prezente joi să sprijine un singur candidat pentru Curtea Constituţională”^[3].

            Şi mai unitară decât a fost nici că se putea. Candidatul Opoziţiei, cu prea multe partide susţinătoare în spate, s-a aflat în situaţia deloc de invidiat a copilului cu prea multe moaşe. A rămas… candidat.

             „Nu e sigur că dacă ar fi fost ales judecător la Curtea Constituţională domnul Corneliu Turianu ar fi fost lăsat să scoată această (potenţial) respectabilă instituţie de sub influenţa Puterii. Dar nu puterea sau (mai curând) impotenţa Curţii Constituţionale ne interesează aici , ci faptul că domnul Turianu nu s-a ales. Domnia sa, se ştie, a fost decăzut din funcţia de preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti deoarece a încercat să separe puterile (cea juridică faţă de cea executivă), mai mult decât este permis de la stăpânire. Era de aşteptat ca, după ce P.N.Ţ.C.D., P.A.C., P.N.L.-C.D. şi P.E.R. l-au propus pentru un loc în C.C., Opoziţia din Camera Deputaţilor să-l susţină. Ce s-a întâmplat, însă, în realitate, vorbeşte de la sine despre lipsa de coordonare ( şi tragem un semnal de alarmă, nu numai atât!) dintre grupurile parlamentare din partea dreaptă a Sălii din Dealul Mitropoliei. Când a fost de votat, din cei 151 de deputaţi ai Opoziţiei, 41 au binevoit să lipsească, având probabil de rezolvat probleme mai importante decât să-şi reprezinte onest alegătorii. Deputaţii P.D., de exemplu, au strălucit, în totalitate, prin absenţă. La fel – deputaţii P.N.L-C.D., partid care, culmea, se numărase printre autorii propunerii candidaturii judecătorului Turianu! Şi unii, şi alţii l-au lăsat de izbelişte, în dispreţul mandatului cu care au fost investiţi şi al interesului politic pe care pretind că îl promovează în aceste condiţii, alegerea domnului Turianu era compromisă (Şansele erau oricum incerte, coaliţia guvernamentală dispunând de 171 de voturi). Dar analiza noastră se cere continuată şi iată de ce: în lipsa celor 41 de „opozanţi”, domnul Turianu ar fi trebuit să obţină după un calcul teoretic - 110 voturi (151 - 41 = 110). Dar el n-a „recoltat” decât… 90 de voturi! Adică, mai pe româneşte, 20 de deputaţi ai Opoziţiei au votat pentru domnul Stângu (nume predestinat?), candidatul P.D.S.R. Şi, iată, am ajuns la punctul nevralgic a ceea ce am putea numi „Sindromul Turianu”. Nu e prima dată când unii membri ai Opoziţiei fac jocul Puterii şi votează aiurea. Ori o fac intenţionat, ceea ce este grav, ori nu îşi dau seama de consecinţele acţiunii lor, ceea ce este la fel de grav. În aceste condiţii, te întrebi cine sunt aceşti oameni şi cine i-a trimis în Parlament? După ştiinţa noastră, există în cadrul C.D.R. un comitet de coordonare a grupurilor parlamentare. Funcţionează acest comitet? Sau nevoia de identitate atât de des invocată de unele partide, este mai presus? De nenumărate ori, preşedintele Convenţiei a chemat la o tactică parlamentară comună, însă unii lideri procedează exact invers. Aceasta să însemne nuanţarea mijloacelor şi a doctrinelor - votarea candidatului Stângu de la P.D.S.R… În acest timp – potrivit unei ştiri de penultimă oră – Serviciul de Pază şi Protocol (plătit cu bani grei din buzunarul populaţiei) a ajutat Ecarisajul să prindă nu mai puţin de 18 câini vagbonzi. Iată binefacerile unui sistem curat constituţional. Muzica!”.^[4]

"Unde-s doi... puterea scade", Justiţia la ea acasă. Carte-document, Bucureşti, 1997

 

 

---

^[1] MEDIAFAX, Corneliu Turianu, propus de P.N.Ţ.C.D. pentru Curtea Constituţională, în „Cronica Română” din 25 martie 1995.

^[2] Redacţia, Corneliu Turianu susţinut de P.L. ´93, în „Cronica Română” din 3 aprilie 1995.

^[3] Oana Iuraşcu, Opoziţia se dovedeşte şi mai dezbinată, în „Adevarul” din 15 aprilie 1995.

^[4] Eugen Şerbănescu, Sindromul Turianu şi câinii vagabonzi, în „România liberă” din 25 mai 1995.

DICŢIONAR JURIDIC - Ofensa adusă unor însemne

Fapta de ofensă adusă unor însemne, prevăzută în art.236 din actualul Cod penal, este fapta persoanei care manifestă dispreţ faţă de însemnele României sau faţă de emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile statului nostru.

Această faptă aduce atingere respectului cuvenit „autorităţii” care îşi găseşte o supremă reflectare în însemnele statului nostru şi o simbolică afirmare în emblemele sau semnele folosite de organele de stat.

Caracterul de manifestare social periculoasă a acestei fapte rezultă din semnificaţia reală pe care o au manifestările prin care se exprimă dispreţ faţă de însemnele statului sau faţă de emblemele sau semnele autorităţilor, şi anume semnul de desconsiderare şi lipsă de respect faţă de autoritatea organelor de stat în ansamblu sau delimitat.

Folosind expresia „orice manifestare prin care se exprimă dispreţ” legea înţelege orice activitate susceptibilă de a realiza acţiunea incriminată. Astfel, manifestarea de dispreţ se poate realiza verbal (prin cuvinte, discursuri, cântece, lozinci injurioase la adresa însemnelor sau emblemelor statului sau ale autorităşilor), în scris (articole cu conţinut ofensator, desene etc.), prin acte materiale (distrugere, degradare, alterare) sau prin fapte (gesturi obscene, mimică dispreţuitoare). Elementul material se poate realiza şi printr-o omisiune, cu condiţia ca omisiunea să exprime o atitudine de dispreţ (ex. Faptul de a nu te ridica în picioare la intonarea imnului naţional sau de a nu arbora permanent sau temporar drapelul României în cazurile prevăzute imperativ de lege).

Aşadar, ceea ce legea apără prin incriminarea acestor manifestări este valoarea socială pe care o reprezintă autoritatea reflectată în însemnele contra cărora se manifestă dispreţ; dispreţ care vizează nu însemnele în sinea lor, ci autoritatea pe care o reflectă acestea.

În conţinutul juridic al infracţiunii de ofensă adusă existenţa unor însemne intră ca situaţie premisă existenţaunor anumite însemne considerate ca un simbol al autorităţii de stat.

Potrivit prevederilor din art.236 Cod penal însemnele se împart, în funcţie de importanţa lor,în două categorii: în primul rând însemnele României, în al doilea rând emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile.

Din prima categorie fac parte potrivit Constituţiei României (Titlul I art.12 –„Simboluri naţionale”) şi Legii nr.75/l994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi insituţiile publice : 1) drapelul României; 2) ziua naţională a României; 3) imnul naţional al României; 4) stema ţării şi sigiliul statului care sunt stabilite prin legi organice (Legea nr.102/1992 privind stema ţării şi sigiliul statului).

Din cea de a doua categorie fac parte stemele judeţelor şi municipiilor, precum şi orice alte embleme sau semne de care se folosesc autorităţile.

Se înţelege din cele mai sus arătate că nu intră în sfera de prevedere a art.236 semnele organizaţiilor neguvernamentale sau de masă (asociaţii sportive, artistice etc.).

Legea nr.75 din 16 iulie 1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice, dispune că:

Art.2 - „Drapelul României se arborează în mod permanent:

a) pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice;

b) la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi cultură;

c) la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic internaţional;

d) ca pavilion pentru navele de orice fel şi alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc” (subl. ns.).

Art.3 - „Drapelul României se arborează temporar:

a) cu prilejul zilei naţionale a României şi al altor sărbători naţionale, în locurile publice stabilite de autorităţile locale;

b) cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional şi internaţional, în locurile unde acestea se desfăşoară;

c) cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefi de stat şi de guvern, precum şi de înalte personalităţi politice reprezentând principalele organisme internaţionale interguvernamentale, la aeroporturi, gări, porturi şi pe diferite trasee;

d) în cadrul ceremoniilor militare, conform regulamentelor militare;

e) cu ocazia desfăşurării competiţiilor sportive, pe stadioane şi alte baze sportive;

f) în timpul campaniilor electorale, la sediul birourilor, comisiilor electorale şi al secţiilor de votare”.

De reţinut că, potrivit art. 7 din aceeaşi lege: „Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul României numai împreună cu drapelul naţional şi numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivităţi şi reuniuni internaţionale, pe clădiri oficiale şi în locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi”.

Potrivit art.20 din Legea nr.75/1994: „Cetăţenii sunt datori să manifeste respect faţă de drapelul şi imnul naţional al României şi să nu comită nici un act prin care s-ar aduce ofensă acestora”.

În Titlul V - „Infracţiuni contra autorităţii”, art.236 din Codul penal român incriminează ofensa adusă unor însemne, constând în:

„Orice manifestare prin care se exprimă dispreţ pentru însemnele României se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.

Manifestarea prin care se exprimă dispreţ pentru emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă”.

 

 

TOAMNA

 

TOAMNA

 

Ploi argintii

Cu degete reci

Cad peste vii

Şi peste poteci

Vântul ştrengar

Bătând din copite

Fuge hoinar

Spre zări ruginite…

O toamnă pustie

Cu tâmplele albe

Îmi dăruie mie

A frunzelor salbe…

De-ar fi să se facă

În mine lumină

Nici vara să treacă

Nici toamna să vină!

IMUNITATEA ŞPARLAMENTARILOR

Trebuie să vă spun că am fost preocupat de la bun început de problema „imunităţii parlamentare” consacrată de Constituţia României şi, de câte ori am avut ocazia, mi-am exprimat punctul de vedere. Parlamentarii au dat cu totul alt sens imunităţii de care se bucură ei în temeiul art.72 alin.(1) din Constituţia revizuită în 2003. Unii continuă să susţină şi azi că, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent că acea infracţiune nu are nici o legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, graţie acestei „imunităţi” ei ar scăpa incidenţei legii penale. Acum, pentru a nu vă mai reţine atenţia cu amănunte juridice şi pentru a fi pe înţelesul celor ce nu au pregătire în domeniu, am să mă raportez explicit la conţinutul a două comunicate apărute în presă.

1. „Comisia juridică a Senatului a respins cererea DNA de ridicare a imunităţii dlui Vosganian”.

Cum arătam[1], imunitatea nu conferă parlamentarilor privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îi protejează la modul absolut decât „pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” şi pentru care „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică” (art.72 alin.1). Imunitatea parlamentară nu se aplică decât în sfera politică şi garantează numai libertatea de expresie. Ea este specială, fiindcă se raportează numai la anumite fapte ilicite (calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare) şi are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri, operând automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici o cale juridică pentru a constata existenţa ei.

Aşadar, imunitatea parlamentară reprezintă o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu acordat parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală.

Iată de ce spuneam că mă îndoiesc de realitatea informaţiei că Parlamentul ar fi fost sesizat cu „cererea DNA de ridicare a imunităţii dlui Vosganian”. Iar dacă DNA a făcut o astfel de cerere de „ridicare a imunităţii” – în loc de una de „încuviinţare (autorizare) a percheziţiei, reţinerii ori arestării preventive” a învinuitului – a ignorat cu bună ştiinţă prevederile constituţionale imperative ale art.72 alin.(2), ceea ce este inadmisibil. Mai întâi, Constituţia României – inclusiv cea revizuită în 2003 – nu a consacrat nicicând închipuita posibilitate de „ridicare” a imunităţii parlamentare[2]. Aceasta pentru simplul fapt că imunitatea nu aparţine parlamentarului, ci îi este dată în baza calităţii lui de reprezentant al poporului. Cei ce l-au ales trebuie să aibă garanţia că acesta le va reprezenta în continuare interesele chiar dacă, în vâltoarea unor declaraţii politice, mai scapă  şi câte o jignire la adresa adversarului politic. Apoi, imunitatea nu are nici în clin nici în mânecă cu răspunderea pentru faptele „care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” (art.72 alin.2) şi pentru care deputaţii şi senatorii răspund penal ca oricare alt cetăţean.

2. „Vosganian a scăpat de urmărirea penală – explica ieri dna. Monica Macovei – prin votul useliştilor pentru blocarea Justiţiei, pentru păstrarea imunităţii, care îi fereşte de anchete penale. Da, senatorii care au votat pentru blocarea anchetării lui Vosganian s-au substituit Justiţiei şi au mai tras o palmă românilor făra imunitate”. Aşa stând lucrurile, conchide fostul ministru al Justiţiei, „Dacă are onoare, Vosganian să-şi dea demisia din Parlament pentru a putea fi cercetat”.

Bag de seamă că doamna europarlamentar, asemeni procurorului DNA care a finalizat urmărirea penală a ministrului-parlamentar Vosganian, sunt ferm convinşi că „păstrarea imunităţii „ stă la baza „blocării anchetării lui Vosganian”. Constat cu mâhnire că, chiar şi după revizuirea Constituţiei în 2003, unii dintre juriştii autorităţilor publice – mă refer la Parlament şi la Ministerul Public – dau dovadă ca nu ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Deşi, pentru a afla, nu este necesar decât să citească cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.(1) din legea fundamentală tratează „Imunitatea parlamentară” (iresponsabilitatea politică specială), în vreme ce art.72 alin.(2) soluţionează chestiunea garanţiilor procesuale prevăzute de legea penală, în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv deputaţii şi senatorii „urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” (art.72 alin.2).

Dacă veţi lectura cu atenţie Parlamentarul în procesul penal sper să ajungeţi şi dvs la concluzia că nu de „păstrarea imunităţii” este vorba, ci de obiectul cererii DNA care, în loc de a cere „încuviinţarea (autorizarea) percheziţiei, reţinerii ori arestării preventive a învinuitului, a formulat o cerere inadmisibilă, respectiv de „ridicare” a imunităţii ministrului-parlamentar.

Constituţia revizuită în anul 2003, în articolul 72 alin.2, în prima sa parte, precizează că: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului…”. În partea finală a aceluiaşi articol, legiuitorul constituant adaugă: „…dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”.

Această din urmă adăugire, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.(1) din Constituţie.

Din cele ce preced rezultă că art.72 alin.(2) din Constituţie (care se referă la fapte străine exercitării mandatului) nu face decât să reglementeze garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor.

Este deci limpede că „protecţia” la care se referă art.72 alin.2 din Constituţia României sub forma garanţiilor procedurale ale libertăţii individuale nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, percheziţionat, reţinut sau arestat preventiv, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei din care face parte.

Iată de ce consider că respectiva „încunoştinţare” nu trebuie însoţită de probe sau indicii că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art.143), ci de probe relevante, puse la dispoziţie de Parchet: că există date că învinuitul sau inculpatul va încerca să fugă sau se sustragă în orice mod de la urmărire penală sau de la judecată; că a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara; că încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. Dacă există vreunul din cazurile de art.148 din Codul de procedură penală, Camera din care face parte parlamentarul va „încuviinţa” reţinerea sau arestarea preventivă a acestuia.

De acord însă că precizarea din art.72 alin.(3) din Constituţia României, potrivit căreia, „În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune revocarea acestei măsuri”, contravine flagrant prevederilor art.23 Cod de procedură penală, potrivit căruia „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt premise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai în cazurile şi procedura prevăzute de legea penală.

---

[1] C. Turianu, Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie, a se consulta aici.

[2] C. Turianu, Este posibilă „ridicarea” imunităţii parlamentare?, a se consulta aici.